Obligație de a face. Decizia 5639/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(4550/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 5639/
Ședința publică de la 14.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER
Pe rol pronunțarea deciziei civile asupra recursului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.2130/16.03.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.39125/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SRL.
Dezbaterile de fond și susținerile recurentului-reclamant au avut loc în ședința publică din data de 07.10.2009, consemnate în încheierea de ședință la acea vreme, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea intimatei-pârâte să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea deciziei civile la data de 14.10.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2130/16.03.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, a respins acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC SRL, ca neîntemeiată.
În considerente a reținut că ca părțile au încheiat contractul individual de munca înregistrat sub nr.34835/21.11.2006 conform căruia reclamantul avea sa exercite pe durata nedeterminata funcția de manager zonal de vânzări pentru un salariu de baza lunar brut de 5020 lei.
Prin actul adițional la contract înregistrat sub nr. 49793/07.11.2007, părțile au negociat si convenit asupra clauzei de neconcurență, in conținutul căreia intra obligația angajatului ca in timpul valabilității contractului individual de munca si pentru încă o perioada de 24 de luni de la încetarea acestuia de drept sau din inițiativa angajatorului pentru motive neimputabile salariatului. Acesta sa nu desfășoare pe întreg teritoriul României in interesul sau personal sau al unui terț, activități care se afla in concurenta cu cea prestata la al cărei obiect principal de activitate îl constituie producerea si distribuirea de ferestre si uși cu geam termoizolant, precum si dreptul sau de a i se plați indemnizația lunara de 50% din media veniturilor salariale brute din ultimele sase luni de activitate in companie, pentru o perioada de 24 de luni din momentul încetării contractului individual de munca.
La stabilirea clauzei de neconcurență părțile au preluat reglementările din Codul muncii la care de altfel au si făcut referire in actul adițional.
La data de 20.03.2008, reclamantul a solicitat încetarea contractului prin acordul părților in temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii începând cu data de 01.05.2008 si in aceeași perioada, a solicitat paratei sa-i plătească drepturile decurgând din clauza de neconcurență.
Prin notificarea emisa la data de 14.04.2008, parata a confirmat încetarea contractului începând cu data de 01.05.2008 si a renunțat expres la clauza de neconcurență, comunicându-i reclamantului ca este liber sa presteze orice activitate specifica fisei postului avut in baza contractului.
Neacceptând ideea renunțării paratei la clauza, reclamantul a invocat teoria conform căreia renunțarea menționata este inadmisibila deoarece reprezintă modificarea unilaterala a contractului individual de munca.
Pentru o analiza corecta a cauzei deduse judecații, trebuie stabilit ca rațiunea pentru care legiuitorul a reglementat clauza de neconcurență a fost aceea de a proteja angajatorul de practici concurențiale prejudiciabile pentru el si pentru echitate, a prevăzut un stimulent pentru salariat si in același timp o modalitate de reparație pentru prejudiciul prezumat încercat de acesta ca urmare a restrângerii libertății de a munci. Așadar, clauza este in esența un mijloc de protecție a angajatorului iar nu o sursa de venit pentru salariat indiferent de modalitatea in care acesta a părăsit locul de munca.
Este important de subliniat aspectul ca reclamantul a solicitat drepturile decurgând din clauza de neconcurență înainte ca încetarea contractului individual de munca sa aibă loc si in condițiile in care a avut inițiativa finalizării raporturilor de munca la numai câteva luni de la încheierea actului adițional.
De asemenea, chiar înainte de data de 01.05.2008 (la 14.04.2008), parata i-a comunicat renunțarea ei la protecția pe care i-o conferea clauza astfel ca reclamantul a fost liber sa presteze același tip de activitate in interesul oricărui alt angajator.
Dar din întreaga conduita a reclamantului, se deduce ideea ca el este interesat mai degrabă in a obține facil timp de doi ani un venit stabil decât sa aibă libertatea de a munci si tocmai in acest scop a înaintat paratei înscrisul de la fila nr. 9 intitulat "demisie".
Instanța a apreciat insa ca societatea angajatoare a renunțat in mod valabil la clauza de neconcurență, ca in acest caz nu poate fi vorba despre modificarea unilaterala a contractului de munca si ca reclamantul nu a fost prejudiciat in niciun fel, dându-i-se in timp util posibilitatea de a-și "vinde" aptitudinile profesionale in favoarea oricărei alte persoane.
Pentru considerentele expuse, instanța a apreciat ca acțiunea este neîntemeiata si a fost respinsă ca atare.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs recurentul, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că la data de 29.11.2006, recurentul a încheiat cu angajatorul SC SRL contractul individual de muncă înregistrat la. D cu nr. 34835, cu încadrarea "Manager zonal vânzări" - cod - cf.
La data de 07.11.2007 între SC SRL în calitate de angajator și în calitate de angajat a fost încheiat actul adițional la contractul individual de muncă nr. 49793, prin care, în conformitate de art. 21 și 22 din Codul munciia fost stabilită între părți o clauză de neconcurență.
Textul art. 21 Cod muncii face referire clară la o indemnizație de neconcurentă și nu la un stimulent - asimilabil cu un bonus. De asemenea, același text de lege instituie o prezumție legală absolută privitoare la existența restrângerii libertății de a munci.
Critica principală de netemeinicie pe care recurentul o aduce sentinței civile menționate rezidă exact în interpretarea celor precizate mai sus.
Astfel, cu privire la efectele clauzei de neconcurență față de angajat, în sensul obligațiilor ce incumbă acestuia în baza unei asemenea clauze, astfel cum sunt prevăzute la art. 21 - 22 Codul muncii trebuie deosebite după momentul în care acestea se produc.
Astfel, obligația principală este aceea ca, pe durata a 24 luni de la încetarea contractului individual de muncă, angajatul să nu desfășoare o activitate ce se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său. Rezultă o primă restrângere a dreptului de a-și folosi pe deplin aptitudinile profesionale.
Ceea ce însă se pierde din vedere este efectul clauzei privind restrângerea dreptului angajatului de a-și folosi pe deplin aptitudinile profesionale în realizarea propriilor interese profesionale ori materiale pe durata cuprinsă între încheierea clauzei de neconcurență și terminarea contractului individual de muncă, restrângere care este cel puțin la fel de importantă ca și prima.
Astfel, de la momentul încheierii clauzei de neconcurență, angajatul își asumă obligația ca, de la terminarea contractului individual de muncă, o perioadă de 24 de luni nu își va putea pune aptitudinile profesionale în slujba unui alt angajator aflat în concurență cu angajatorul actual.
Această obligație induce, însă, un efect major cu privire la angajat și anume o imposibilitate de a accepta pe perioada cuprinsă între încheierea clauzei de neconcurență și încetarea contractului individual de muncă, oferte de muncă superioare celei a angajatorului, acesta fiind ținut să refuze orice ofertă de angajare în condiții materiale ori profesionale superioare celor oferite de angajatorul actual. Cu alte cuvinte, având reprezentarea faptului că 24 de luni după terminarea contractului individual de muncă încheiat nu poate desfășura activități similare - conforme pregătirii sale profesionale - în favoarea unui terț având activitate similară celei a angajatorului, angajatul va fi nevoit, în mod implicit și obiectiv, să decline pe perioada cuprinsă între încheierea clauzei de neconcurență și încetarea contractului individual de muncă, orice ofertă de angajare în condiții materiale ori profesionale superioare celor oferite de angajatorul actual.
Prin urmare, angajatul este obligat, în virtutea reprezentării de mai sus, să renunțe la orice posibilitate de avansare profesională ori materială în cadrul altui angajator având același obiect de activitate cu cel al angajatorului actual, fiind astfel obligat să mențină condiții de angajare ce îi pot fi defavorabile, față de piața muncii dintr-un anumit moment.
Astfel apare oad oua îngrădire dreptului angajatului de a-și folosi pe deplin aptitudinile profesionale în sensul realizării sale pe plan profesional ori material, iar această îngrădire operează pe perioada cuprinsă între încheierea clauzei de neconcurență si încetarea contractului individual de muncă.
Or, asemenea renunțare este asumată de către angajat având reprezentarea faptului că, pentru aceasta, el va fi indemnizat în mod corespunzător.
În repararea tuturor prejudiciilor cauzate prin restrângerile de drepturi prezentate mai sus, legiuitorul a stabilit prin normă imperativă că obligarea salariatului prin clauza de neconcurență se face numai "în schimbul unei indemnizații".
Mai prevede, de asemenea, același text de lege, tot în spiritul celor de mai sus, faptul că pactul de neconcurență trebuie cuprins în contractul individual de muncă. Prin urmare, clauza de neconcurență întrunește aceleași caracteristici juridice principale ca și contractul individual de muncă, respectiv bilaterală, cu titlu oneros și încheiată în formă scrisă, fiind inclusiv supusă procedurii de înregistrare la Inspectoratul Teritorial d e Muncă.
Pe cale de consecință, ignorarea implicațiilor evidențiate mai sus lasă fără substanță și fără aplicabilitate prevederile art. 21 - 22, atâta vreme cât angajatorul ar avea posibilitatea să ignore obligațiile asumate și îndeplinite deja de către angajat prin restrângerea drepturilor sale prezentată mai sus și să renunțe în mod unilateral la obligația sa corelativă de plată a indemnizației.
Interpretarea dată de către instanța de fond ignoră prejudiciul cauzat angajatului prin restrângerea drepturilor sale pe perioada cuprinsă între încheierea clauzei de neconcurență și încetarea contractului individual de muncă, dând posibilitatea angajatorului de a nu indemniza angajatul pentru obligații (restrângeri de drepturi) deja îndeplinite.
Recurentul consideră că, de asemenea, neîntemeiată interpretarea instanței de fond cu privire la posibilitatea angajatorului de a renunța în mod unilateral obligația de plată asumată de către angajator față de angajat. Soluția dată de către instanța de fond duce la înfrângerea principiului statuat la art. 3 al. 2 teza 1, precum și a celui prevăzut la art. 11 al. 1 Codul muncii.
Astfel în sensul interpretării date de către instanța de fond, angajatorul, deși beneficiind de restrângerile obiective impuse prin clauza de neconcurență încheiată în mod valabil, pe durata cuprinsă între momentul încheierii clauzei de neconcurență și momentul încetării contractului individual de muncă, are dreptul de a decide în mod unilateral să nu își achite obligațiile de indemnizare a angajatului în acest sens.
Or, interpretată în acest mod, clauza de neconcurență devine practic o modalitate de îngrădire a dreptului angajatului de a-și folosi aptitudinile profesionale - în modul arătat la punctul precedent, cu titlu gratuit pentru angajator, încălcându-se astfel dispozițiile imperative ale art. 3 al. 2 prima teză "Orice persoană este liberă în alegerea locuiții de muncă", instituindu-se, de asemenea, o situație vădit dezavantajoasă a acestuia și înfrângându-se și prevederea imperativă cuprinsă în art. 11 al. 1 Codul muncii, care prevede în mod clar "Clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare ori drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă."
În plus, Codul muncii - art. 41, 42, prevede în mod limitativ cazurile față de care angajatorul poate modifica unilateral contractul individual de muncă.
Așadar, în această situație, faptul simplei renunțări unilaterale a angajatorului la beneficiul clauzei de neconcurență, neconfirmat de către angajat, nu poate produce efecte juridice față de obligațiile deja scadente între părți.
Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2.
Astfel, la termenul din data de 02.02.2009, când compunerea completului de judecată a fost diferită față de completul ce a judecat cauza la termenul următor din data de 16.03.2009, recurentului i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar de către părți documente. De asemenea, instanța de la acel termen a încuviințat pentru recurent, cererea sa de emitere a unei adrese către intimată, pentru ca aceasta să comunice instanței care sunt veniturile brute ale recurentului în ultimele 6 luni de activitate - tocmai în ideea de a putea determina cuantumul indemnizației datorate. Aceeași solicitare i-a fost adresată și reprezentantului legal al intimatei, prezent la acel termen, punându-i-se în vedere să depună până la termenul următor răspunsul solicitat.
La termenul din data de 16.03.2009, când cauza a și rămas în pronunțare, intimata nu răspunsese la adresă, necomunicând înscrisurile solicitate și nefiind prezentă. La acest termen, componența completului de judecată a fost diferită față de completul din data de 02.02.2009, când se administrase proba cu înscrisuri și când se încuviințase adresa către intimată.
În aceste condiții, recurentul a reiterat solicitarea de a se reveni cu adresă la intimată, întrucât pentru judecarea cauzei era absolut necesar a se cunoaște care a fost venitul brut al acestuia în ultimele 6 luni de activitate.
Noul complet a respins însă cererea recurentului, ignorând dispoziția completului anterior cu privire la emiterea acestei adrese.
În aceste condiții, completul a trecut la judecarea cauzei doar în baza documentelor existente la dosarul cauzei.
Având în vedere cele de mai sus, consemnate în încheierea de ședință din data de 02.02.20C9, precum și în preambulul sentinței recurate, recurentul solicită instanței să observe că judecarea cauzei a fost făcută cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității la art. 105 alin 2. pr. civ.
Astfel "neobservarea formelor legale" constă în faptul că aceeași instanță a dispus în mod diferit, aleatoriu, de la un termen la altul, cu privire la același probatoriu. Or, în aceste condiții, este evidentă vătămarea adusă recurentului, acesta fiind împiedicat în a-și administra complet probatoriul.
Pentru toate motivele arătate mai sus, recurentul solicită admiterea recursului formulat.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Recurentul-reclamant a fost salariatul intimatei-parate, fiind angajat in funcția de manager zonal vazari în baza contractului individual de muncă nr. 34835/21.11.2006.
Prin actul adițional la contract înregistrat sub nr. 49793/07.11.2007, părțile au negociat si convenit asupra clauzei de neconcurență, in conținutul căreia intra obligația angajatului ca in timpul valabilității contractului individual de munca si pentru încă o perioada de 24 de luni de la încetarea acestuia de drept sau din inițiativa angajatorului pentru motive neimputabile salariatului, acesta sa nu desfășoare pe întreg teritoriul României in interesul sau personal sau al unui terț, activități care se afla in concurenta cu cea prestata la al cărei obiect principal de activitate îl constituie producerea si distribuirea de ferestre si uși cu geam termoizolant, precum si dreptul sau de a i se plați indemnizația lunara de 50% din media veniturilor salariale brute din ultimele sase luni de activitate in companie, pentru o perioada de 24 de luni din momentul încetării contractului individual de munca.
Contractul individual de munca a incetat la data de 01.05.2008, în temeiul art.55 litera b din Codul muncii.
Dupa formularea cererii adresata fostului angajator de incetare a contractului, recurentul-reclamant a solicitat si plata indemnizatiei de neconcurenta prevazuta in actul aditional.
Prin notificarea emisa la data de 14.04.2008, intimata-parata a renunțat expres la clauza de neconcurență, comunicându-i reclamantului ca este liber sa presteze orice activitate specifica fisei postului avut in baza contractului.
Curtea constata ca renuntarea fostului angajator la efectele clauzei de neconcurenta a intervenit pe durata existentei raporturilor juridice de munca dintre parti, respectiv la data de 14.04.2008, fiind comunicata recurentului la data de 16.04.2008.
Dar, asa cum am aratat clauza de neconcurenta a fost rezultatul acordului de vointa al partilor, materializat prin semnarea actului aditional la contractul individual de munca nr. 49793/07.11.2007.
Clauza de neconcurenta, ca sicelelalte clauze ale contractului de munca, stabilind, odata inserata in contract, drepturi si obligatii pentru partile sale, are aceeasi natura juridica cu cea a contractului insusi.
Curtea constata ca respectiva clauza a facut obiectul unui act juridic bilateral, respectiv a unui contract, caruia ii sunt aplicabile dispozitiile art.969 Cod civil, potrivit carora onvențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Fiind o conventie valabil incheiata, avand in vedere si dispozitiile art.20-24 Codul muncii, aceasta nu putea fi revocata decat prin acordul de vointa comun al celor doua parti contractante(mutus conssensus, mutus dissensus).
In speta insa nu a existat acest acord de vointa si nu exista nici alte dispozitii legale care sa permita revocarea unilaterala a conventiei.
Curtea constata ca niciodata recurentul-reclamant, care in baza actului aditional este debitorul obligatiei de neconcurenta si creditorul dreptului la plata indemnizatiei de neconcurenta, nu si-a exprimat acordul fata de oferta fostului angajator in sensul revocarii clauzei de neconcurenta.
In aceste conditii, simpla vointa unilaterala a intimatei-parate de a revoca o clauza contractuala nu poate produce niciun efect, urmand ca actul aditional sa-si produca toate efectele, pentru ambele parti, in conditiile art.969 Civil.
In consecinta, in baza conventiei partilor, fostul salariat este obligat pentru o perioadă de 24 de luni de la data încetării contractului, să nu desfășoare pe întreg teritoriul României în favoarea interesului său personal sau în favoarea unui terț, activități care să se afle în concurentă cu cea prestată de SC SRL, iar fostul angajator este obligat la plata indemnizației de neconcurență lunară, respectiv 50% din media veniturilor salariale brute din ultimele 6 luni de activitate, datorată pentru o perioadă de 24 de luni din momentul încetării contractului individual de muncă.
Curtea nu poate retine motivarea instantei de fond in sensul ca respectiva clauza este in esența un mijloc de protecție a angajatorului iar nu o sursa de venit pentru salariat indiferent de modalitatea in care acesta a părăsit locul de munca, motiv pentru care societatea angajatoare a renunțat in mod valabil la clauza de neconcurență si ca in acest caz nu poate fi vorba despre modificarea unilaterala a contractului de munca si ca reclamantul nu a fost prejudiciat in niciun fel, dându-i-se in timp util posibilitatea de a-și "vinde" aptitudinile profesionale in favoarea oricărei alte persoane.
Curtea retine ca, desi clauza este prevazuta in favoarea angajatorului, acesta nu poate decide unilateral revocarea ei deoarece ar contraveni principiului pacta sunt servanda.
Mai mult, nu se poate retine nici faptul ca recurentul nu ar fi prejudiciat in nici un fel prin revocarea unilaterala a conventiei asupra neconcurentei, deoarece, chiar daca s-ar putea considera liberat de obligatia de a nu face, pana la revocare libertatea sa de a munci a cunoscut o restrangere, ce este drept prevazuta de lege, deoarece fiind tinut de respectiva obligatie nu a putut cauta si accepta alte oferte de munca, poate mai avantajoase, aspect ce i-a profitat fostului angajator. Mai mult, aceasta ar putea da nastere chiar unui abuz din partea anagajatorilor, avand posibilitatea de a restrange dreptul la munca al salariatilor lor prin stabilirea unor clauze de neconcurenta, la care apoi ar putea renunta unilateral. Dar, plata indemnizatiei presupune tocmai compensarea acestei restrangeri a dreptului de a munci si singurul care ar fi putut invoca in cauza exceptia de neexecutare(non adimpleti contractus) era fostul salariat, deoarece intimata-parata nu si-a respectat obligatia asumata prin clauza de neconcurenta.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea urmeaza sa admita recursul si sa modifice sentinta recurata in sensul ca va admite in parte pretentiile reclamantului si va obliga pârâta la plata către reclamant a indemnizației lunare de 50% din media veniturilor salariale lunare din ultimele 6 luni de activitate în compania pârâta pentru perioada 20.06.2008-14.10.2009.
Cu privire la cuantumul indemnizatiei, Curtea retine ca acesta este determinabil, fiind stabilit in functie de un element fix, respectiv media veniturilor salariale lunare din ultimele 6 luni de activitate, suma urmand a fi determinata cu prilejul executarii.
Sub acest aspect, Curtea nu a putut retine sustinerile recurentului, intemeiate pe dispozitiile art.304 pct.5 rap.la art.105 al.2 Cod procedura civila, deoarece vatamarea adusa prin incalcarea formelor procedurale poate fi inlaturata si in absenta anularii actului respectiv.
In ceea ce priveste perioada pentru care este datorata indemnizatia, Curtea va admite in parte pretentiile reclamantului, constatand ca obligatia de plata a paratei nu este decat in parte exigibila, respectiv pana in momentul pronuntarii hotararii, avand in vedere ca pentru restul perioadei pana la 24 luni parata isi poate executa de buna voie obligatia, ce nu este inca scadenta, in conditiile in care si reclamantul isi va indeplini propria obligatie corelativa de neconcurenta.
In ba art.274 si art.276 Cod procedura civila, avand in vedere admiterea in parte a actiunii, constatand culpa procesuala a paratei, Curtea va dispune si obligarea acesteia la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentand parte din onorariul de avocat.
Sub acest aspect, Curtea retine ca temeiul obligarii celui ce a cazut in pretentii la plata cheltuielilor de judecata este culpa procesuala, acesta urmand a fi obligat proportional cu aceasta culpa.
In temeiul art.274 alin.3 Cpc, judecatorii au dreptul sa micsoreze onorariul avocatilor ori de cate ori vor constata ca acestea sunt nepotrivit de mari, fata de valoarea pricinii sau de munca indeplinita de avocat.
Potrivit art.276 Cpc, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.
Prin reducerea onorariului de avocat, instanta se pronunta asupra cheltuielilor de judecata proportional cu respectiva culpa procesuala a intimatei, deoarece nu poate dispune la plata unor cheltuieli disproportionate si nejustificat de mari.
Prin aceasta instanta nu intervine in conventia incheiata intre recurentul-reclamant si aparatorul sau, acestia fiind liberi sa stabileasca onorariu in orice cuantum doresc, in temeiul art.969 civ, fara a presupune insa obligarea necoditionata a partii care a cazut in pretentii la plata cheltuielilor de judecata in acelasi cuantum. Cum fundamentul acordarii cheltuielilor de judecata avansate de partea care a castigat procesul, in care sunt incluse si sumele de bani platite avocatului cu titlu de onorariu, il reprezinta culpa procesuala, acest contract isi va produce efectele si fata de partea care a pierdut procesul doar in masura indeplinirii pincipiilor raspunderii civile delictuale, fara ca reclamantul sa exercite abuziv dreptul de a i se repara prejudiciul, care ar determina reducerea acestor cheltuieli si consecinta suportarii unei parti din acestea de chiar partea care a castigat procesul, dar a exercitat abuziv dreptul de a i se repara integral prejudiciul determinat de plata onorariului de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.2130/16.03.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.39125/3/LM/2008 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SRL.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Admite acțiunea în parte.
Obligă pârâta la plata către reclamant a indemnizației lunare de 50% din media veniturilor salariale lunare din ultimele 6 luni de activitate în compania pârâtei pentru perioada 20.06.2008-14.10.2009.
Obligă pârâta la 1000 lei cheltuieli de judecată în fond către reclamant.
Respinge restul pretențiilor cu titlu de cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./29.10.2009
Jud. fond:.
.
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Maria
