Obligație de a face. Decizia 6846/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5085/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.6846/
Ședința publică de la 25 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentele și (), împotriva sentinței civilă nr.2784 din data de 02.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37597/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Magistraturii, având ca obiect:"obligația de a face".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentele și () și intimațiiStatul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-au depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 12.11.2009, cerere din partea recurentelor și (), prin care solicită judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, iar la data de 20.11.2009 s-a depus la dosar întâmpinare din partea intimatului Institutul Național al Magistraturii.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentele, prin cererea formulată la data de 12.11.2009 și depusă la dosar-fila 17, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.2784 din data de 02.04.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins, ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții și (), în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Magistraturii.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantele au fost angajate ale pârâtului, în funcția de consilier pentru afaceri europene, în conformitate cu dispozițiile nr.OUG106/2006, pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.19/2003, privind organizarea și funcționarea Corpului consilierilor de integrare și ale HG nr.1811/2006, pentru aprobarea redistribuirii pe autorități și instituții publice a consilierilor pentru afaceri europene din cadrul fostului Minister al Integrării Europene până la data de 07.05.2008 reclamanta și până la data de 01.07.2008 de reclamanta ().
S-a constatat că funcția de consilier pentru afaceri europene, denumită inițial consilier de integrare, este reglementată potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene (inițial denumită Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.19/2003 privind organizarea și funcționarea Corpului consilierilor de integrare), cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art.1 din acest act normativ "consilierii pentru afaceri europene sunt specialiști cu atribuții în domeniul realizării programelor și reformelor necesare pentru îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea României de stat membru al Uniunii Europene".
S-a menționat că în perioada 2003 - 2006 consilierii de integrare încadrați în Ministerul Integrării Europene și-au desfășurat efectiv activitatea în cadrul ministerelor, prin detașare.
Conform prevederilor art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 106/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2003, s-a reținut că acei consilierii de integrare încadrați la Ministerul Integrării Europene au fost preluați, pe bază de protocol, începând cu data de 1 ianuarie 2007, de către autoritățile sau instituțiile publice în care aceștia își desfășurau activitatea, cu menținerea drepturilor salariate dobândite anterior, redistribuirea numărului de consilieri pentru afaceri europene pe autorități și instituții publice fiind făcută prin Hotărârea Guvernului nr. 1811/2006 pentru aprobarea redistribuirii pe autorități și instituții publice a consilierilor pentru afaceri europene.
S-a avut în vedere că reclamantele în calitate de consilier pentru afaceri europene și-au desfășurat activitatea în cadrul Institutului Național al Magistraturii.
S-a reținut că, în conformitate cu prevederile art.3 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, aprobată prin Legea nr.272/2003, cu modificările și completările ulterioare, "consilierii pentru afaceri europene au calitatea de personal încadrat cu contract individual de muncă, beneficiind de drepturile și exercitând obligațiile ce decurg din această calitate ".
De asemenea, s-a arătat că drepturile salariale ale consilierilor pentru afaceri europene au fost stabilite potrivit dispozițiilor art.3 alin.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.19/2003 privind consilierii pentru afaceri europene, aprobată prin Legea nr.272/2003, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "salariile de bază și celelalte drepturi salariale sunt cele stabilite, potrivit Legii nr. 495/2004 privind salarizarea și alte drepturi bănești ale personalului din administrația centrală a Ministerului Afacerilor Externe și de la misiunile diplomatice, oficiile consulare și institutele culturale românești din străinătate, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcția de consilier diplomatic (ulterior pentru funcția de secretar III). de bază se majorează cu până la 50% pe baza criteriilor și în limitele stabilite prin Hotărârea Guvernului nr.4/2004 privind repartizarea numărului de consilieri de integrare pe ministere și pentru aprobarea criteriilor de majorare a salariilor de bază ale consilierilor pentru afaceri europene".
S-a precizat că, potrivit dispozițiilor art.3 alin.3 din același act normativ: "Cuantumul drepturilor salariale ale consilierilor pentru afaceri europene se stabilește, cu respectarea dispozițiilor alin.1 și 2, prin ordin al conducătorului autorității sau instituției publice în care aceștia își desfășoară activitatea, fără a depăși nivelul salariului de bază prevăzut de lege pentru funcția de secretarul general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale ".
S-a arătat că prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.19/2003, se face trimitere la salarizarea specifică funcției de consilier diplomatic, stabilită potrivit Legii nr.495/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar în acest sens, potrivit prevederilor art.3 din Legea nr.495/2004, salariul de bază specific funcției de consilier diplomatic se stabilește pe baza valorii de referință sectorială și a coeficientului de multiplicare, aplicat la aceasta.
S-a mai reținut că, urmare a apariției Ordonanței Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază și al altor ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane car funcții de demnitate publică, precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, cu modificările și completările ulterioare, salarizarea consilierilor pentru europene se va realiza prin raportare la funcția de secretar III prevăzută la poziția 7 din anexa nr.l la Legea nr.495/2004, astfel cum se prevede în art.30 alin.(2) din acest act normativ.
S-a mai constatat că, la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.81/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr.10/2008, modalitatea de stabilire a salariilor de bază a consilierilor pentru afaceri europene s-a modificat, introducându-se limite minime și maxime ale salariului de bază, potrivit prevederilor art.1 pct.3 din acest act normativ, în ceea ce privește consilierii pentru afaceri europene aflați în funcție, astfel cum se prevede în cuprinsul alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.81/2008, salariul de baza s-a menținut la un cuantum de 3232 lei.
Totodată, s-a avut în vedere că, potrivit prevederilor art.IV din Ordonanța Guvernului nr.81/2008, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ s-a abrogat Hotărârea Guvernului nr.4/2004.
S-a reținut că reclamantele au solicitat instanței să constate că dispozițiile (art.30 din nr.OG10/2008) din actele normative, prin care s-a reglementat reîncadrarea acestora pe o treaptă de salarizare inferioară celei de consilier diplomatic, respectiv secretar III, încalcă o serie de prevederi constituționale ce consacră drepturi fundamentale ale omului cât și prevederi ale unor tratate internaționale ratificate de România și care astfel fac parte din dreptul intern și sunt de aplicabilitate directă potrivit art.20 alin.2 din Constituția României și că actele normative în discuție au fost emise cu încălcarea unor prevederi constituționale relative la abilitarea Guvernului de a emite Ordonanțe, la termenul de intrare în vigoare a actelor normative și la neretroactivitatea legii civile, respectiv a prevederilor art.108 alin.3 din Constituție "ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta", a prevederilor art.15, alin 2 din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", și ale art.78, teza II, conform cărora legea " intra in vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioara prevăzuta in textul ei."
De asemenea, s-a constatat că reclamantele au mai solicitat instanței ca urmare a constatării acestor încălcări de către legiuitor, să înlăture prevederile legale în vigoare și să dea eficiență legii salariale vechi mai favorabile, prin menținerea acesteia în vigoare și ultraactivarea legii vechi de salarizare după momentul ieșirii ei din vigoare.
S-a făcut referire la faptul că în cauză nu se solicită instanței să soluționeze conflictul dintre părți ce s-ar ivi cu privire la interpretarea și aplicarea legii de salarizare în vigoare și obligarea pârâtului la acordarea unor diferențe salariale neachitate prin aplicarea greșită a legii sau prin neaplicarea acesteia, ci să oblige pârâtul la stabilirea și plata în continuare a drepturilor salariale acordate în temeiul vechii reglementări, cu ignorarea actului normativ nou considerat a fi adoptat în mod neconstituțional și cuprinzând prevederi contrare atât Constituției cât și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța urmând a face aplicabilitatea directă atât a textelor constituționale cât și a reglementărilor internaționale.
Or, nu există nici o prevedere legală sau constituțională prin care să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa sau înlătura norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, eventual ieșite din vigoare, întrucât printr-o asemenea practică se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării, astfel încât, prevederile din actele normative cu putere de lege în vigoare cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție și care sunt "incriminate" a fi adoptate cu încălcarea normelor constituționale referitoare la legiferare și cu încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor persoane proteguite de normele constituționale neputând fi declarate neconstituționale în cursul judecății decât prin procedura invocării excepției de neconstituționalitate, fiind de competența Curții Constituționale în cadrul controlului constituționalității prevăzut de art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la existența unor încălcări ale constituției în cadrul procesului adoptării legii, a încălcării unor drepturi fundamentale prin abrogarea sau diminuarea unor drepturi salariale sau a altor asemenea drepturi de personal, a creării unor situații discriminatorii instituite prin lege, ceea ce reclamantele nu au solicitat, în cauză nefiind în discuție interpretarea și aplicarea greșită, echivocă, discriminatorie, etc. a unor prevederi legale ci caracterul neconstituțional, discriminatoriu al acestora.
Solicitarea reclamantelor ca instanța să dispună obligarea pârâtului la plata în continuare a drepturilor bănești ce le-au fost acordate sub imperiul vechii reglementări, prin aplicarea directă a prevederilor Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât în cauză reclamantele nu sunt titularele unui drept fundamental ocrotit de prevederile acestei convenții, drept ce le-ar fi fost nesocotit prin adoptarea legislației incriminate ca fiind contrară convenției, ceea ce ar fi permis aplicarea directă în dreptul intern de către judecătorul național a convenției ca izvor de drept obligatoriu și prioritar, în măsura în care cuprinde dispoziții mai favorabile titularului dreptului, prin instrumentele juridice prevăzute de art.11 alin.2 și art.20 alin.1 și 2 din Constituția României.
Or, norma internă prin care s-a modificat încadrarea și salarizarea consilierilor de integrare (consilierilor pentru afaceri europene), respectiv prevederile Ordonanței Guvernului nr.10/2008, nu contravin textelor Convenției CEDO pentru a putea deveni aplicabil principiul priorității reglementărilor internaționale privind drepturile omului față de legile interne, în caz de neconcordanță, întrucât niciun drept fundamental al reclamantelor nu a fost încălcat prin adoptarea normei interne.
S-a statuat că, art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, nu este incident în speță, întrucât prin adoptarea legislației în discuție nu a avut loc o încălcare sau o nerespectare a dreptului de proprietate sau a altor drepturi pe care reclamantele le-ar fi avut asupra unor bunuri, ipoteza susținută de reclamante în sensul că drepturile salariale pretinse sunt drepturi de creanță și prin urmare constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, nefiind aplicabilă situației de fapt și de drept corespunzătoare cazului de față.
Însă, deși este real că drepturile salariale sunt drepturi de creanță și prin urmare constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, norma internă nu lipsește reclamantele total sau parțial de dreptul lor de proprietate asupra acestui bun, întrucât, pe de o parte, pentru a fi în prezența unui "bun" de ocrotit de textul convenției, creanța trebuie să îndeplinească cerința de a fi certă, lichidă și exigibilă, astfel încât, numai drepturile salariale scadente și datorate pentru munca depusă îndeplinesc aceste condiții și asupra lor nu ar putea avea incidență eventualele modificări legislative ulterioare iar nu și acele drepturi existente numai ca reglementare, prescrise de lege la un moment dat, întrucât acestea sunt drepturi potențiale, ce nu fac parte din patrimoniul destinatarilor reglementării până la momentul la care aceste drepturi nu devin efective.
Astfel, în acest context, reclamantele nu pot pretinde în mod justificat că un drept salarial prevăzut la un moment dat într-un anumit cuantum în textul unui act normativ ce le este aplicabil, face parte perpetuu din patrimoniul acestora atât timp cât îndeplinesc funcția astfel remunerată și că prin modificarea în sensul diminuării sub aspectul cuantumului a drepturilor salariale de încadrare s-ar aduce atingere vreunui drept de proprietate al reclamantelor aflat în patrimoniul lor. O astfel de interpretare este și absurdă întrucât, dacă aceste reglementări sunt imuabile atunci reclamantele nu ar putea beneficia nici de prevederile legale ce aduc majorări acestor drepturi întrucât nu se poate pretinde că legiuitorul le poate aduce modificări doar într-un singur mod.
De altfel, reclamantele au beneficiat în continuare și după apariția Ordonanței Guvernului nr.10/2008, de salarizare integrală pentru munca depusă, fără nici o limitare, interdicție, restrângere sau interdicție, în situația prestării muncii de către acestea, iar noua reglementare nu aduce atingere în nici un mod dreptului reclamantelor la plata acestor drepturi.
S-a mai reținut de către instanța de fond și împrejurarea că statul dispune de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură anumite categorii profesionale pot fi echivalate ca nivel al funcției și salarizare într-un context social determinat, fără ca prin aceasta să se poată pretinde că s-ar aduce atingere vreunor drepturi patrimoniale sau de creanță reglementate prin actele normative modificate, actele normative în materie salarială având în esență caracter temporar în privința întinderii drepturilor salariale reglementate.
În fine, s-a arătat că prin modificarea legislativă nu s-a încălcat nici Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice care, în cuprinsul art.19 pct.3, întrucât salarizarea pe o anumită treaptă profesională nu reprezintă un drept fundamental al omului.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanții și (), criticând soluția pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. s-a arătat că în fapt, prin modificarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 din nr.OUG 19/2003 de către dispozițiile art. 30 din nr.OG 10/2008 au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 373/2007 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, s-a arătat că potrivit art. 108 alin. 3 din Constituție "ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta",iar prin art. 1 pct. din Legea nr. 373/2007 Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe în domeniul salarizării în ceea ce privește"majorările salariate ale personalului din sectorul bugetar, în anul 2008".
Or, în ceea ce privește consilierii pentru afaceri europene, s-a învederat că aceștia reprezintă singura categorie de personal vizat de către nr.OG 10/2008 care suportă o micșorare salarială ca urmare a reîncadrării pe o treaptă de salarizare inferioară.
Prin urmare, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea emiterii unor reglementări privitoare la creșterile salariale, recurentele au susținut că prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc o micșorare a drepturilor salariale cuvenite consilierilor pentru afaceri europene.
De asemenea, s-a arătat că potrivit art. 15, alin 2 din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", iar art. 78, teza II, 1 prevede că legea "intră in vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.".
Or, potrivit art. 34 din nr.OG 10/2008, intrată în vigoare la data de 4.02.2008, prevederile prezentei ordonanțe se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2008".
S-a menționat că în baza art. 41 alin. 2 din Constituția României "salariații au dreptul la măsuri de protecție socială și că acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege", iar în temeiul art. 53 alin. 1) din Constituție "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
De asemenea, s-a adăugat că art. 53 alin. 2) din Constituție statuează faptul că "restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății".
Totodată, s-a solicitat a se avea în vedere și teoria drepturilor câștigate, care, deși nu are o reglementare distinctă este pe deplin aplicabilă în dreptul muncii, existând de altfel numeroase acte normative privitoare la salarizare care prevăd faptul că, în cazul în care există modificări intervenite prin diverse acte normative, drepturile salariale mai favorabile se mențin.
Astfel, chiar G nr. 81/2008, invocată de instanța de fond (act normativ care de altfel nu este aplicabil reclamantelor, întrucât încadrarea acestora în funcțiile de consilieri pentru afaceri europene încetase la data intrării în vigoare a ordonanței), prevede în art. III alin 1 că salariile consilierilor aflați în funcție la data intrării în vigoare a ordonanței rămân la nivelul maxim.
S-a motivat că prevederile nr.OG 10/2008 ar fi trebuit, de asemenea să nu se aplice consilierilor pentru afaceri europene aflați în funcție la data adoptării ordonanței, respectându-se astfel și prevederile Legii de abilitare a Guvernului și dând astfel eficiență teoriei drepturilor câștigate.
Totodată, în respingerea ca neîntemeiată a acțiunii instanța de fond a reținut că acordarea drepturilor salariale solicitate ar echivala cu înlăturarea prevederilor legale în vigoare, cu menținerea legii vechi mai favorabile, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului separației puterilor în stat.
S-a arătat că respingerea acțiunii este criticabilă sub aspectul de principiu, al garanțiilor dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, s-a învederat că în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță, garanție a dreptului la un proces echitabil, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie este în sensul că, fără a fi un drept absolut - sens în care părți la Convenție le este recunoscută o marjă de apreciere cât privește reglementarea condițiilor în care un atare acces este permis - ingerințele în exercitarea acestui drept sunt compatibile cu exigențele Convenției numai în măsura în care urmăresc un scop legitim și se menține un raport de proporționalitate între scopul legitim urmărit și mijloacele folosite. Cu alte cuvinte, acest raport de proporționalitate este înfrânt ori de câte ori restrângerea acestuia merge până acolo încât afectează dreptul în substanța lui.
S-a adăugat că într-o bogată jurisprudența - inclusiv în cauze împotriva României - Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 ca urmare a excluderii din competența instanțelor judecătorești a posibilității de a cenzura acte ale autorităților administrative (Cauza Glod România, în materia fondului funciar) sau legalitatea unor măsuri care au afectat drepturi fundamentale apărate de Convenție (de exemplu, în ceea ce privește imposibilitatea instanțelor judecătorești de a statua asupra legalității preluării imobilelor de către stat: Cauza Brumărescu România, Cauza Canciovici România). Principiul reiterat constant de instanța de contencios european în atare cauze este acela că imposibilitatea instanțelor judecătorești de a cenzura legalitatea unor acte sau fapte susceptibile de a aduce atingere drepturilor fundamentale consacrate de Convenție este în sine contrară dreptului de acces la o instanță.
Instanța de fond a reținut faptul că cererea introductivă de instanță nu viza interpretarea și aplicarea greșită a unor prevederi legale, ci caracterul neconstituțional, discriminatoriu al acestora, nefiind prin urmare competentă în a analiza aceste aspecte, competența aparținând Curții Constituționale.
De aceea, recurentele consideră că cercetarea pe fond de către instanța de judecată a acestor aspecte ar echivala cu a da eficiență directă dispozițiilor în materie ale Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 parag. 1, ca urmare a cercetării compatibilității normei cuprinse într-o lege sau ordonanță cu standardul de protecție garantat de Convenția europeană, demers la care deopotrivă Curtea Constituțională și instanțele integrate sistemului judiciar sunt îndrituite prin prisma dispozițiilor art. 20 din Constituție.
Prin urmare, s-a susținut că ori de câte ori domeniul în care se alegă încălcarea unui drept fundamental poate fi circumscris sferei de aplicare a art. 6 parag. 1 - iar cauza de față are, fără îndoială, natură civilă, în sensul autonom al acestei noțiuni - nu mai este necesară ridicarea unei excepții de neconstituționalitate pentru a se ajunge Ia înlăturarea normei de drept intern, ci este suficient ca instanța să înlăture aplicarea oricărui text de lege - în sensul său larg, autonom, consacrat de jurisprudența CEDO - care vine în contradicție cu art. 6 parag. 1.
Prin întâmpinarea formulată intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma motivului de recurs invocat de către recurentele reclamante și prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. Curtea reține următoarele:
Inițial, salariile de bază și celelalte drepturi ale consilierilor de integrare, potrivit art.3 alin.1 din OUG nr.19/2003 privind organizarea și funcționarea corpului consilierilor de integrare, erau cele stabilite, potrivit legii, pentru funcția de consilier diplomatic.
Ulterior, prevederi legale enunțate s-au modificat prin art.30 din OG nr.10/2008 privind nivelul salariilor de bază și al altor ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane car funcții de demnitate publică, precum și unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, cu modificările și completările ulterioare, în sensul reîncadrării consilierilor de afaceri europene (consilieri de integrare) pe treapta de salarizare corespunzătoare funcției de secretar III.
Prin cererea adresată primei instanțe, reclamantele au solicitat să se constate că prevederile art.30 din nr.OG10/2008, prin care s-a reglementat reîncadrarea acestora pe o treaptă de salarizare inferioară celei de consilier diplomatic, respectiv secretar III, încalcă o serie de prevederi constituționale ce consacră drepturi fundamentale ale omului, cât și prevederi ale unor tratate internaționale ratificate de România și care astfel fac parte din dreptul intern și sunt de aplicabilitate directă potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, susținându-se totodată că actul normativ în discuție a fost emis cu încălcarea unor prevederi constituționale relative la abilitarea Guvernului de a emite Ordonanțe, la termenul de intrare în vigoare a actelor normative și la neretroactivitatea legii civile, respectiv a prevederilor art.108 alin.3 din Constituție "ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta", a prevederilor art.15, alin 2 din Constituție "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile", și ale art.78, teza II, conform cărora legea " intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."
De asemenea, reclamantele au mai solicitat instanței ca urmare a constatării acestor încălcări de către legiuitor, să înlăture prevederile legale în vigoare și să dea eficiență legii salariale vechi mai favorabile, prin menținerea acesteia în vigoare și ultraactivarea legii vechi de salarizare după momentul ieșirii ei din vigoare.
Criticile aduse de către recurentele reclamante hotărârii primei instanțe sunt nefondate, întrucât instanța de judecată nu poate reține că prevederile Ordonanțelor Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție sunt adoptate cu încălcarea normelor constituționale referitoare la legiferare și cu încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor persoane proteguite de normele constituționale, de vreme ce pe parcursul judecății cauzei nu s-a invocat excepția de neconstituționalitate și nu s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale, care avea competența în cadrul controlului constituționalității prevăzut de art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la existența unor încălcări ale constituției în cadrul procesului adoptării legii, a încălcării unor drepturi fundamentale prin abrogarea sau diminuarea unor drepturi salariale sau a altor asemenea drepturi de personal, a creării unor situații discriminatorii instituite prin lege.
Prevederile art.30 din OG nr.10/2008 care au modificat dispozițiile OUG nr.19/2003 nu încălca dispozițiile privind delegarea legislativă și nici prevederile Legii nr.373/2007 de abilitare a Guvernului de a emite ordonanțe, nu pot fi primite de către C, în condițiile în care Guvernul a fost abilitat să emite ordonanțe cuprinzând reglementări referitoare la majorările salariale ale personalului din sectorul bugetar în anul 2008, astfel cum rezultă expres din cuprinsul art.1 pct.V alin.1 din Legea nr.373/2007, fiind esențial a adăuga că OG nr. 10/2008 a fost aprobată de către Parlament prin Legea nr.177/2008.
De vreme ce ecurentele reclamante sunt salarizate în temeiul unei legi speciale, prin care sunt stabilite în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care acestea beneficiază, Curtea reține că prin hotărâre judecătorească nu pot fi acordate alte drepturi decât cele prevăzute expres în favoarea acestora.
Numai legiuitorul are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului salariilor acestora, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce drepturi se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, în cazul de față, obligarea intimatului pârât la plata drepturilor bănești solicitate prin cererea de chemare în judecată în temeiul vechii reglementări, care însă în prezent a fost modificată prin OUG nr.10/2008, ar constitui o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești și a principiului separației puterii judecătorești, reglementat de art.1 alin.4 din Constituția României.
Curtea reține că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege, or, câtă vreme drepturile solicitate de recurentele reclamante nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, cererea acestora nu poate fi admisă de către instanță, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege ar depășit limitele puterii judecătorești și ar legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică.
Nu se poate reține că modificarea art.3 alin.1 din OUG nr.19/2003 reprezintă o restrângere a unor drepturi și libertăți fundamentale, întrucât salarizarea pe o anumită treaptă profesională nu reprezintă un drept fundamental al omului, în sensul avut în vedere de art.41 alin.2 din Constituție, care stipulează că "salariații au dreptul la măsuri de protecție socială și că acestea privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege".
În acest context, de vreme ce nu s-a încălcat un drept fundamental al recurentelor reclamante prin norma internă, respectiv OUG nr.10/2008 prin care a fost modificată încadrarea și salarizarea consilierilor de integrare, nu se poate constata că prevederile acestei norme interne contravin textelor Convenției CEDO, pentru a se da eficiență prevederilor art.20 din Constituția României, care stipulează că reglementările internaționale privind drepturile omului se aplică cu prioritate față de legile interne.
Art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale protocoalele adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea 30/1994 statuează că "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.", iar art. 16 din Constituție prevede la alin 1 ca "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", însă pentru a putea exista discriminare este necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, fiind necesar a fi în prezenta recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Or, nu există nici un temei legal pentru obligarea intimatului pârât la plata drepturilor bănești solicitate de către recurentele reclamante prin prezenta acțiune, de vreme ce legea în vigoare nu prevede drepturile pretinse de către acestea.
În concluzie, nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora există o stare de discriminare, pentru că așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin deciziile sale, diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru salariații din sectorul bugetar fiind opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanță și complexitatea diferitelor funcții, legiuitorul fiind în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Prin deciziile sale Curtea Constituțională a statuat că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
Susținerea recurentelor reclamante referitoare la încălcarea dreptului de acces la o instanță nu poate fi primită de către C, în condițiile în care în considerentele hotărârii recurate în cauză s-au indicat detaliat motivele pentru care nu s-a înlăturat norma internă, respectiv pentru faptul că prevederile acesteia nu încalcă un drept fundamental care poate fi circumscris sferei de aplicare a articolului 6 paragraf 1 din Convenția CEDO.
Pentru toate considerentele arătate, având în vedere că prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile legale incidente în cauză, Curtea va respinge ca nefondat recursul, în baza art.312 pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentele și (), împotriva sentinței civilă nr.2784 din data de 02.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.37597/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Institutul Național al Magistraturii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
17.12.2009
Jud. fond:;
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
