Obligație de a face. Decizia 69/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 69/
Ședința publică din data de 08.02.2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurenta pârâtă, domiciliată în C,- A, județul C, împotriva deciziei civile nr. 215/26.03.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, domiciliați în C,-, județul C și intimații pârâți, domiciliată în C,-, județul C și, domiciliat în C,-, județul C, având ca obiect obligație de a face.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 01.02.2010, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la data de 08.02.2010, când a pronunțat următoarea hotărâre:
CURTEA
Prin cererea de chemarea in judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta inițial sub nr. 12520/2004 la 03.12.2004, reclamanții si au chemat în judecată pe pârâta pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia să elibereze calea de acces de 70 mp, care face parte suprafața indiviza de 182,5 mp prin desființarea porții amplasata de pârâtă la distanta de 45 de la strada - - și ridicarea materialelor de construcție, materialelor lemnoase si a barăcii din eternita depozitate pe aceasta suprafața și să plătească cheltuielile de judecata.
In motivare lor, reclamanții au arătat ca, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 876/17.04.2003 la., au dobândit suprafața de 1800 mp teren fără construcții și, in indiviziune, suprafața de 182,5 mp din drumul de acces aflat in partea de sud vest a proprietarii; terenul se învecinează în partea de vest cu pârâta, in favoarea căreia s-a constatat prin decizia civila nr. 1945 din 5.03.1992 a Tribunalului Constanta vânzarea-cumpărarea suprafeței totale de 630 mp, din care 70 mp pentru accesul la calea publica, aceasta fiind titlul de proprietate al paratei.
Reclamanții au mai precizat că pârâta a amplasat o poarta la distanta de 45 de la strada - -, ocupând suprafața de 70 mp, pe care a depozitat si materiale si le-a interzis accesul la partea comuna; s-a mai arătat că terenul de 70 mp pentru drumul de acces face parte suprafața indiviza de 182,5 mp, care este in indiviziune forțată si perpetuă și, potrivit titlurilor proprietarilor, trebuie să deservească ambilor proprietari, care au dreptul de a folosi calea de acces si obligația de a permite celuilalt coindivizar liberul acces.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondata a acțiunii si obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecata; în apărare a arătat că este proprietara terenului de 630 mp ce include si suprafața de 70 mp, drum de acces la calea publica; în privința suprafeței de 182,5 mp, aceasta nu a avut niciodată in regimul juridic al indiviziunii, întrucât nu rezulta din un act, iar reclamanții au acces direct la calea publică.
Pârâta a mai precizat că invocă in apărarea sa doua hotărâri judecătorești si uzucapiunea de peste 30 de ani, precum si joncțiunea posesiilor, atât ea cat si autorii ei fiind considerați proprietari ai imobilului pentru care au achitat in mod exclusiv impozitele si taxele.
De asemenea, pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, motivat de faptul ca nu a încheiat cu pârâții niciun contract, iar temeiurile de drept invocate implica o culpa a paratei in nerespectarea clauzelor contractuale; s-a ridicat și excepția autoritarii de lucru judecat, dat fiind că sentința civila nr. 1945 din 5.03.1992 a Judecătoriei Constanta si decizia civila nr. 1945 din 5.03.1992 a Tribunalului Constanta statuează ca suprafața de 70 mp reprezintă proprietate sa absoluta si exclusiva.
Pârâta a formulat și cerere reconvențională prin care a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare imobiliara, autentificat sub nr. 876/17.04.2003 la. pentru suprafața de 70 mp, motivat de faptul ca niciodată calea de acces nu a fost folosită in comun de proprietarii limitrofi, ci doar exclusiv de către ea si prin hotărâre judecătoreasca s-a consfințit dreptul sau de proprietate exclusiv.
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare arătând că suprafața de 182,5 mp din care fac parte cei 70 mp este o coproprietate forțată si perpetua, făcând parte din categoria drumului de acces, așa cum rezulta si din sentințele invocate de pârâta, din care reieșea ca aceasta a cumpărat doua categorii de terenuri: 560 mp pentru care a plătit 20800 lei si 70 mp drum acces pentru care a plătit 2600 lei; s-a mai precizat că pârâta nu poate invoca uzucapiunea pentru ca are deja titlu de proprietate constând in hotărârile judecătorești si pentru ca regimul juridic al imobilului nu ii permite acest lucru; referitor la calitatea procesul pasivă, s-a mai învederat ca pârâta are o astfel de calitate pentru ca deține titlu pentru suprafața aflata in coproprietate,i nu este vorba de o răspundere contractuala.
Reclamanții au formulat si întâmpinare la cererea reconvențională prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii in constatarea nulității, motivând că nu au fost chemate in judecata toate părțile contractante, excepția lipsei calității procesual active a reconvenientei cu privire la nulitatea actului pentru vânzarea lucrului altuia si excepția inadmisibilității acțiunii in uzucapiune, pentru ca nu se solicita in contradictoriu cu toți coindivizarii si pentru ca acesta deține deja un titlu de proprietate.
Prin sentința civila nr. 3579/7.04.2005 - astfel cum a fost îndreptată prin încheierea nr. 1333/23.06.2005 -, Judecătoria Constanțaa respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesual pasive a paratei in acțiunea principala, autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii principale și a admis excepția lipsei calității procesual active a reconvenientei in cererea reconventionala și, drept consecință, a respinsa cererea reconvențională ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsita de calitate procesual activa; a fost disjunsă acțiunea principala, fixându-se termen pentru judecarea acesteia.
In soluționarea excepțiilor, judecătoria a reținut că, în orice acțiune calitatea procesuala presupune existenta unei identități intre cel care este chemat in judecată sau care chema in judecata si titularii drepturilor si obligațiilor din raportul juridic dedus judecații; în cauza cu care era învestită, judecătoria a observat că reclamanții au solicitat eliberarea caii de acces, aceasta obligație putând sa aparțină doar pârâtei care afirma asupra terenului un drept de proprietate; de asemenea, dispozițiile art. 1073 Cod civil, pe care este fundamentata acțiunea, reglementează modul de aducere la îndeplinire a obligațiilor de a face, indiferent de izvorul acestora.
În legătură cu excepția lipsei calității procesual active a reconvenientei in cererea reconvenționala, s-a constatat că s-a invocat nulitatea absoluta insă in cazul vânzării lucrului altuia, sancțiunea de drept civil care se aplica este nulitatea relativa, care presupune ca acțiunile de acest gen să fie formulate doar de părțile contractante, in virtutea principiului relativității actelor juridice; or, pârâta reconvenientă nu are calitatea de parte in contractul a cărui anulare o solicita si deci nu are nici calitatea de a formula o atare acțiune.
Judecătoria a respins excepția autoritarii de lucru judecat, motivat de faptul ca părțile, obiectul și cauza celor doua acțiuni erau diferite: prin sentințele invocate de către parata, care au fost date in contradictoriu cu o terță persoana de cauza de fata s-a solicitat consfințirea unui titlu translativ de proprietate pornind de la existenta unei promisiuni de vânzare, in timp ce prezenta acțiune are drept obiect obligația de a face izvorând din imposibilitatea reclamanților de a folosi calea de acces.
Prin disjungerea acțiunii principale, cererea reclamanților reînregistrată pe rolul aceleiași instanțe la data de 25.05.2005, sub nr- (număr format vechi 5532/2005).
In cadrul acestui dosar, pârâta a invocat din nou excepția lipsei calității procesual pasiva in acțiunea principala, motivat de faptul ca nu ea a montat poarta de acces, dar si excepția inadmisibilității acțiunii dat fiind ca nu este formulata in contradictoriu cu toți coproprietarii.
Reclamanții au depus răspuns la întâmpinarea pârâtei, arătând ca obiectul acțiunii îl constituie cea de a doua poarta de pe de acces, iar nu cea care da la str. - -; de asemenea, s-a arătat că obiectul cauzei nu il reprezintă ieșirea din indiviziune - pentru a fi necesara chemarea tuturor coproprietarilor -, ci obligația personala a paratei de a înceta perturbarea unuia din prerogativele dreptului lor de proprietate.
Prin încheierea din 9.02.2006 - dosar nr- (număr format vechi 5532/2005) -, judecătoria a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesual pasive și a inadmisibilității reținând, in esența, ca obiectul acțiunii este o obligație de a face, ce incumba pârâtei și are drept fundament fapta personala a acesteia și nu o acțiune reala, care sa vizeze dreptul de proprietate asupra terenului și care să presupună o judecata in contradictoriu cu toți titularii dreptului
La termenul din 8.03.2007, pârâta a invocat excepția prescripției achizitive cu privire la cei 70 mp, întrucât de când a cumpărat suprafața de teren a îngrădit-o in întregime și plătește taxe pentru toata suprafața, iar reclamanții au invocat excepția inadmisibilității excepției cât timp exista o cerere de chemare in judecata având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Împotriva sentinței civile nr. 3579/07.04.2005 a declarat apel pârâta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie; prin decizia civila nr. 70/30.01.2006, Tribunalului Constantaa admis acest apel și a desființat, in parte, sentința in ceea ce privește capătul de cerere din cererea reconvenționala vizând constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, menținând restul dispozițiilor hotărârii.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta la data de 27.12.2006 sub nr- (număr format vechi R 15943/2006); prin încheierea din 8.10.2007 instanța a admis excepția conexității celor doua dosare create ca urmare a disjungerii și casării cu trimitere spre rejudecare, dispunând întrunirea dosarului nr- (număr format vechi 5532/2005) la dosarul nr-.
In cadrul acțiunii având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, pârâta reclamanta a solicitat introducerea in cauza in calitate de pârâți și a numiților si, care sunt vecini ai imobilului, pentru a se constata ca ea este unic proprietar al terenului in litigiu.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive in cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă, întrucât nu mai are calitate de proprietar, ea înstrăinând întregul său lot.
Prin încheierea din 26.11.2007, judecătoria a admis această excepție, dat fiind că pârâta nu mai avea calitate de proprietar la momentul soluționării; in consecință a fost respinsă ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsita de calitate procesual pasiva acțiunea civila conexa formulata de parata reclamanta in contradictoriu cu parata; prin aceeași încheiere, instanța a dispus unirea excepției inadmisibilității acțiunii cu fondul cauzei, fiind necesare probatorii comune.
Prin sentința civilă nr. -/15.07.2008, Judecătoria Constanțaa respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii in constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitiva și a admis excepția inadmisibilității invocării excepției dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitiva, excepție ce a fost respinsă ca atare.
Judecătoria Constanțaa admis acțiunea formulată de reclamanții și obligând pârâta să elibereze calea de acces 85,5 mp care face parte din suprafața totala de 182,5 mp drum acces, cu o lungime de 73 si o lățime de 2,5, situata in- A, identificata prin punctele B-C-D-E-F- in schița anexa la raportul de expertiza întocmit de expert, in sensul ca obliga pe parata sa desființeze poarta metalica amplasata la distanta de 45 de strada - - si sa ridice materialele de construcție, materialele lemnoase si baraca de eternită depozitate pe calea de acces de 85,5 mp.
Judecătoria a respins acțiunea conexă formulata de pârâta-reclamantă in contradictoriu cu reclamanții-pârâți și și pârâtul ca neîntemeiată și ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsita de calitate procesual pasiva cererea formulata in contradictoriu cu pârâta.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut că excepția inadmisibilității invocării excepției prescripției achizitive in cadrul acțiunii principale este întemeiată, cat timp aceeași parte a interes să învestească instanța de judecata cu o acțiune (conexata la acțiunea principala), având că obiect tocmai constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive.
Judecătoria a respins excepția inadmisibilității cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripției achizitive - întemeiată pe considerentul că parata reclamanta deține deja un titlu de proprietate pentru suprafața de 70 mp, deoarece s-a constatat că drumul de acces se afla in stare de indiviziune iar pârâta, prin prezenta acțiune, solicită intervertirea posesiei exercitata si încercă să demonstreze că a stăpânit suprafața doar pentru sine sub nume de proprietar si nu in temeiul dreptului indiviz împreuna cu ceilalți coproprietari.
Asupra fondului celor două cereri ce se judecau împreună judecătoria a reținut că prin sentința civila nr. 1945/1992 și sentința civila nr. 7973/1991 ale Judecătoriei Constanta, numita a dobândit in proprietate suprafața de 3400 mp situata in-; prin aceleași sentințe s-a reținut ca, din terenul deținut de proprietarul inițial, o suprafața de 600 mp a devenit proprietatea numitei, prin moștenire testamentara.
Ulterior, prin sentința civila nr. 1945/05.03.1992 a Judecătoriei Constanta, modificata prin decizia civila nr. 871/29.06.1992 a Tribunalului Constanta, s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unui teren in suprafață de 630 mpdin care 70 mp pentru accesul la calea publica, situat in- A, de către cumpărătoarea de la pârâta; aceste soluții au fost pronunțate având in vedere înscrisul sub semnătura privata încheiat la data de 12.11.1973 intre și defunctul ei soț, pe de o parte si, pe de alta parte, in care s-a convenit ca cei dintâi să îi vândă pârâta-reclamante suprafața de 560 mp si suprafața de 70 mp, reprezentând drumul de acces de la strada - -.
Judecătoria a mai reținut că, din suprafața de teren deținuta in proprietate, numita a înstrăinat prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22184/18.06.1993 la fostul notariat de Stat Județean Constanta o suprafață de 300 mp. plus suprafața de 37,5 din drumul de acces; acest teren era situat in partea dreapta si centrul lotului iar accesul se făcea - potrivit mențiunilor actului translativ de proprietate - printr-un drum de acces având lungimea totala de 73 mp si lățimea de 2,5 mp cu suprafața de totală de 182,5 mp,teren care este in folosința comuna(indiviziune forțată)- document aflat la fila 38, dosar 12520/2004 )
De asemenea, judecătoria a observat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1732/18.06.1996 la., a înstrăinat către suprafața de 1800 mp teren viran plus suprafață indiviza de 182,5 mp, menționându-se in cuprinsul actului autentic că trecerea spre teren se face printr-un drum de acces, având lungimea totala de 73 ml si lățimea de 2,5 ml, cu o suprafață totala de 182,5 mp, teren care este in folosința comuna a tuturor proprietarilor (indiviziune forțată);
După alte transmiteri succesive - contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1640/21.06.2002 la. și nr. 2712/27.10.2000 autentificat la. a -, acest teren a intrat in proprietatea reclamanților-pârâți si, urmare a perfectarii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 876/ 17.04.2003 la., in cuprinsul căruia se regăsește aceeași mențiune in legătură cu drumul de acces de 182,5 mp aflat in indiviziune forțată, coproprietatea tuturor vecinilor limitrofi, mențiune care a fost reluata in toate actele succesive in legătură cu imobilul respectiv.
Judecătoria a observat că toate actele de vânzare-cumpărare vizând terenurile ce au constituit proprietatea numitei au fost însoțite de planuri de situație în care drumul de acces către strada - - a fost individualizat printr-o suprafața hașurată care se termina la limita proprietarii numitului, fiind comun proprietarilor, și.
Din raportul de expertiza tehnica judiciara întocmit de expert, judecătoria a reținut că suprafața delimitata de notațiile A-B-G-H-A formează o de acces - în lungime de 44,50 ml și lățime de 3 - ce permite accesul pietonal către proprietățile, și din strada - - până la o poartă din plasa legată in doua locuri cu lanțuri închise cu lacăte ce nu permit accesul pietonal; suprafața de teren este delimitată, în partea, de gard de scândură și cu bordura din beton ce delimitează proprietatea reclamantului față de de acces, iar de cealaltă parte este delimitata prin gardurile din plasă de sârmă fata de proprietățile si.
Suprafața de teren delimitata de punctele B-C-D-E-F-B, care are configurația unei alei de acces si este cuprinsa intre proprietățile dobândite de si, este folosita exclusiv de pârâta, iar accesul pietonal este obturat de existenta unor porți din plasă de sârmă legate cu lanț; pe acesta alee de acces amplasata după cel de al doilea rând de porți, in zona cuprinsa intre gardul ce delimitează terenul aferent imobilul partii reclamante si gardul de sarma către proprietatea reconvenientei au fost identificate la data efectuării expertizei o serie de materiale de construcții reprezentând piatra sparta mărunta, bolovani de piatra sparta si o construcție de dimensiuni mici executata din eternita.
În cauză a mai fost efectuata o noua expertiza judiciara de către expert tehnic - care a reținut că poarta de acces de la terenul proprietatea reclamantului, practicata in gardul de scândură este obturata de gardul de plasa al paratei reclamante, iar accesul din strada la proprietatea este blocat de gard din plasa continuu; suprafața drumului de acces de la strada - - către proprietățile limitrofe identificat prin planul de situație este folosita in exclusivitate de pârâta care a oprit accesul pe acea porțiune, prin înființarea porții intermediare notată in plan PQ si îngrădirea suprafeței cu gard de plasa.
Judecătoria a constatat că acțiunea principala este întemeiată deoarece suprafața de teren inițiala a fost înstrăinata de către autorul comun al părților - numita - concomitent cu alee de acces creata prin voința proprietarului inițial, fostul soț al numitei, care a înțeles in acest fel sa asigure accesul de la strada principala către toate proprietățile dezmembrate din lotul sau inițial, iar modul în care pârâta-reconvenientă a folosit calea de acces este contrara regimului juridic al coproprietății.
Judecătoria a interpretat mențiunea din decizia civila nr. 871/29.06.1992 a Tribunalului Constanta - ce prin care se constata vânzarea-cumpărarea suprafeței de 630 mp din care 70 mp drum acces la calea publica -, in sensul că prin înscrisul sub semnătură privată, vânzătorii au transmis dreptul de proprietate asupra aleii de acces in condițiile in care instanța de fond a reținut doar o transmitere a dreptului de folosința, iar nu in sensul că prin aceasta prevedere din dispozitivul deciziei, dreptul de proprietate indiviz asupra căii de acces ar putea fi transformat în drept de proprietate exclusivă.
Prima instanță a reținut că acest caracter indiviz al dreptului de proprietate asupra aleii de acces rezultă și din împrejurarea că, prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiata de soții cu pârâta, a fost stabilit un preț pentru terenul de 580 mp și un alt preț pentru calea de acces, despre fiecare din aceste categorii de terenuri făcându-se mențiune separat; de asemenea, aceeași alee de acces a fost menționată și in înscrisul sub semnătura privata prin care aceeași vânzători au înstrăinat o suprafață de teren părinților pârâtei-reclamantei, consemnându-se că către aceasta proprietate se va face prin drumul de acces folosit și de vecinii dinspre strada ai paratei, adică și - iar situația că proprietățile pârâtei-reconveniente și a părinților săi au fost folosite împreuna nu este de natura să modifice natura de indiviziune forțată a caii de acces.
Judecătoria a mai reținut că de acces a fost dobândită in indiviziune cu toți ceilalți proprietari riverani deoarece aceasta este delimitată de restul curții reconvenientei printr-un gard de sârmă (iar dacă ar fi fost dobândită in proprietate exclusivă, ca parte componentă a proprietății sale, nu ar fi fost nevoie de un gard care sa o separe de gradină si nici nu ar fi fost prevăzută in titlul de proprietate in mod distinct cu arătarea destinației); apoi, concluzia este întărită și caracterul de bun accesoriu al căii de acces fata de proprietățile exclusive al tuturor proprietarilor vecini cu drumul de acces (dovada faptul că dreptul de proprietate indiviz din de acces a fost transmis de fiecare data prin actele succesive de înstrăinare ale fondurilor principale); de aceea, toți proprietarii riverani caii de acces au o cotă de proprietate corespunzătoare întinderii dreptului lor exclusiv iar această formă de coproprietate nu poate înceta prin partaj.
Prima instanță a amintit că, spre deosebire de proprietatea comuna pe cote părți obișnuită, la proprietatea comuna indiviză și forțată, se admite existenta unor drepturi mai largi ale coproprietarilor, în sensul că se pot comporta fata de bun ca și cum ar proprietari exclusivi, ceea ce semnifică faptul că pot exercita acte de folosința asupra bunului, cu doua limite: să nu aducă atingere dreptului de proprietate egal si reciproc al celorlalți coproprietari și să exercite folosința doar in interesul utilizării fondului căruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu.
La acest tip de coproprietate, judecătoria a reținut că nu se poate vorbi despre o intervertire a calității de coproprietar în proprietar exclusiv, dat fiind că posesia exercitată asupra bunului are caracter echivoc - nu se poate retine că a intervenit o manifestare exterioară din partea reconvenientei care să demonstreze că a interes sa transforme posesia comuna într-una exclusiva, nu s-a făcut nici dovada datei când parata a amplasat poarta către cea de a doua parte a caii de acces, iar martorii audiați au precizat că este normal sa nu fi fost folosita aceasta cale de acces in condițiile in care nu mai era nimeni interesat - și nu poate fundamenta dobândirea dreptului de proprietate exclusivă prin prescripția achizitivă.
Întrucât, prin montarea unei porți de acces și prin depozitarea de materiale de construcții pe terenul aflat in coproprietate comuna, pârâta-reconvenientă a adus atingere folosinței egale și reciproce a reclamanților, lipsindu-i pe aceștia de una din prerogativele dreptului lor, judecătoria in temeiul art. 1073 Cod civil, care dă drept creditorului de a obține obligarea debitorului la realizarea creanței sale si al art. 1075 cod civil care vorbește despre îndeplinirea obligațiilor de a face, instanța a admite acțiunea principala si va obliga pe pârâta sa elibereze calea de acces, să desființeze poarta metalică și să ridice materialele de construcții, materialele lemnoase si baraca de eternită depozitate pe calea de acces.
De asemenea, judecătoria a reținut că cererea reconvențională este neîntemeiată, deoarece posesia exercitată in calitate de coindivizar nu era apta de a se transforma in posesie exclusivă de natură să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitiva.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a observat că, în conformitate cu prevederile art. 1847 Cod civil, uzucapiunea este modul de dobândire a proprietarii prin posesia utilă exercitată in cursul timpului prescris de lege; pentru ca sancțiunea civilă să opereze împotriva proprietarului nediligent, este necesar ca posesia să fie neviciata - să nu fie afectată de precaritate, violenta, echivoc, clandestinitate ori vreun alt viciu.
Judecătoria a reținut că posesia exercitată de pârâta-reclamantă în cauza de fata este echivocă întrucât nu se poate stabili in mod cert dacă actele de stăpânire au fost realizate in vederea dobândirii dreptului de proprietate sau au fost exercitate in virtutea calității de coproprietar al reconvenientei; nu s-a dovedit momentul de la care s-ar fi încercat transformarea posesiei intr-una exclusivă prin montarea celei de a doua porți; de asemenea, reclamanții au încercat sa recapete folosința bunului indiviz, astfel că nu se mai poate vorbi despre o stare de nediligență care sa atragă uzucapiunea ca o sancțiune civila a acestora.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta-reconvenientă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie deoarece, în mod greșit, judecătoria a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtei, căci aceasta este fosta titulară a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 70 mp, astfel încât prescripția achizitivă curge împotriva acesteia; de asemenea, în motivarea căii de atac s-a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților având ca obiect obligația de a face și că a acordat mai mult decât s-a cerut, respectiv obligat-o pe apelanta pârâtă să predea suprafața de 85,5 mp.
Apelanta a mai arătat că, în ceea ce privește acțiunea în constatarea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii, soluția adoptată de către instanța de fond este greșită, fiind consecința ignorării și greșitei aprecieri materialului probator administrat în cauză.
Prin decizia civilă nr. 215/26.03.2009, Tribunalul Constanțaa respins apelul ca nefundat și a obligat apelanta să achite intimaților suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, în mod corect prima instanță a reținut că prescripția achizitivă curge împotriva persoanei care ar putea pretinde un drept de proprietate asupra terenului imobil ce formează obiectul posesiei, iar pârâta nu mai poate justifica această calitate deoarece a înstrăinat dreptul său de proprietate, succesorii săi în drepturi sunt actualii coproprietari ai fâșiei de 70 mp ce formează obiectul acțiunii în constatare, astfel încât justificat, judecătoria a reținut calitatea procesual pasivă ce incumbă pârâților.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect obligația de a face, tribunalul a reținut că aceasta a fost soluționată prin sentința civilă nr.3579/07.04.2005 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr.1252/2004, iar prin menținerea acestei soluții de către instanța de apel, prin decizia civilă nr.70/30.01.2006 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul 2629/2005, judecătoria nu mai putea relua spre judecată această excepție.
Tribunalul a reținut că nu se pune problema acordării unor pretenții mai mari decât acelea care au fost cerute de către reclamanți, deoarece nu dimensiunile căii de acces sunt relevante în cauză, ci respectarea obligației de a face, care constă în ridicarea porții și a materialelor de construcție depozitate pe indiviză de acces, cu atât mai mult cu cât, în speță nu era vorba despre redobândirea unui drept real asupra suprafeței de teren, ci despre obligația de a face, respectiv de a ridica poarta și materialele de construcție depozitate și care îngrădesc liniștita folosință a acesteia de către toți coproprietarii.
De asemenea, tribunalul a reținut că soluția adoptată de judecătorie asupra cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra aleii de acces este corectă, deoarece dispozițiile art.1847 Cod civil, nu erau întrunite în cauză, posesia exercitată de către apelanta pârâtă-reconvenientă asupra terenului fiind una echivocă, deoarece a fost exercitată asupra unui bun deținut în coproprietate, nefiind aptă să producă efectul achizitiv al dobândirii dreptului de proprietate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta-reclamantă, prin care a criticat hotărârea instanței de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 6-9. pr. civ..
În motivarea căii de atac s-a arătat că, la judecata în fond a cauzei instanța a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei motivat de împrejurarea că aceasta nu mai este proprietar al terenului ce face obiectul litigiului, constatare lipsită de temei, deoarece este normal că vânzătoarea nu mai este proprietar din moment ce a vândut suprafața de 70. teren, dar cererea trebuia să se judece în contradictoriu cu aceasta.
Recurenta mai învederează că, printr-o analiză extrem de sumară a motivelor de apel, Tribunalul Constanta a respins apelul, menținând ca temeinică și legală sentința pronunțată de instanța de fond n ce privește cererea sa având ca obiect constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 70 p. ca efect al prescripției achizitive.
În raport de aceste mprejurări, recurenta solicită să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare pentru stabilirea corectă a cadrului procesual respectiv pentru a judecata să se desfășoare în contradictoriu cu în ce privește capătul de cerere având ca obiect uzucapiune.
Mai mult, recurenta mai arată că instanța de apel nu a analizat probele administrate în această fază procesuală, mărginindu-se doar la o analiză a declarațiilor martorilor audiați la fondul cauzei; în privința acestor declarații, pretinde că instanța de apel le-a apreciat în mod trunchiat neluând n considerare aspectele relevante sub aspectul obiectului cererii sale având ca obiect prescripția achizitivă.
Recurenta a mai motivat că tribunalul a apreciat doar că nu a dovedit intenția de a transforma în posesie utilă stăpânirea exercitată asupra terenului în litigiu, fără a motiva decizia sub acest aspect; or, șa cum a arătat în nenumărate rânduri, terenul ce face obiectul litigiului nu a fost stăpânit niciodată n indiviziune, recurenta îngrădindu-l de la ata cumpărării.
Deoarece instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității acțiunii reclamanților având ca obiect obligația de a face, excepție invocată de pârâtă ( raportat la împrejurarea că ambele părți au invocat titluri de proprietate cu privire la terenul în litigiu, astfel că reclamanții aveau la îndemână doar acțiunea în revendicare pentru a-și valorifica drepturile), recurenta a arătat că și instanța de apel a analizat în mod greșit excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată i nu raportat la motivarea acestei excepții e către pârâtă.
De aceea, recurenta solicită să se constate că decizia pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, în contradicție cu probele administrate în cauză care demonstrează cu prisosință că pârâta a stăpânit în mod continuu, neîntrerupt, netulburat și sub nume de proprietar terenul în suprafață de 70. mai bine de 30 de ani, timp in care a achitat taxele si impozitele aferente și s-a comportat ca adevărat proprietar.
În ce privește cererea reclamanților, deși nu au făcut dovada că ar fi stăpânit vreun moment terenul în suprafață de 70. sau că și-ar fi manifestat intenția în acest sens (ei sau proprietarii anteriori ai imobilului ce aparține familiei ), recurenta mai învederează că instanța a admis acțiunea în obligația de a face promovată de aceștia, ignorând complet probele administrate în cauză, reținând așa cum a arătat în mod trunchiat declarațiile martorilor.
În raport de toate aceste aspecte, recurenta solicită admiterea recursului în sensul admiterii cererii sale prin care solicită constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu ca efect al prescripției achizitive.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Astfel, motivul de recurs - justificat faptic pe împrejurarea că prima instanță nu ar fi analizat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, iar instanța de apel nici nu s-ar fi pronunțat asupra acestui aspect - este neîntemeiat, tribunalul motivând în mod judicios de ce judecătoria a respins excepția (deci nici susținerea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției nu subzistă).
Referitor la cererea reconvențională a pârâtei în care s-a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, curtea amintește că uzucapiunea (prescripția achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun prin posedarea neîntreruptă a acestuia în termenul și condițiile prevăzute de lege și că cerința esențială a uzucapiunii este existența unei posesii.
Art. 1847.civ. învederează că posesia poate conduce la dobândire numai dacă a fost exercitată în mod util, adică fără a fi afectată de vreun viciu; conform art. 1890.civ. toate acțiunile reale se vor prescrie prin 30 de ani, fără ca cel ce invocă această prescripție să fie obligat a produce vreun titlu sau fără să i se poată opune reaua-credință.
Deși art. 1846 al. 2.civ. definește posesia drept "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru", totuși, în mod riguros, posesia este caracterizată ca fiind stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.
Pentru a se produce efectele prevăzute de lege nu este necesară existența numai a elementelor constitutive ale posesiei ci și întrunirea anumitor calități (condiții de eficacitate) de natură să caracterizeze o posesie utilă.
Interpretarea art. 1847. civ. poate conduce la identificarea viciilor posesiei a căror constatare ar face ca să nu "se poată prescrie" anume: discontinuitatea, violența, clandestinitatea și echivocul.
Posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale; posesia este tulburată atunci când posesorul actual a dobândit-o prin violență; posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta este nu este în stare de a putea să o cunoască; posesia esteechivocăîn acea situație în care nu este sigură nici existența, dar nici lipsa, elementului psihologic, anume voința celui care stăpânește bunul de a se comporta cu privire la bun ca un proprietar.
Dacă din perspectiva celui ce invocă posesia îndelungată, uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății, din punctul de vedere al proprietarului neposesor, aceasta apare ca o sancțiune căci, prin pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei alte persoane care s-a comportat ca proprietar adevărat.
De aceea, în cauzele în care se invocă uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietății (pentru care calea juridică este obligatorie - art. 1841 Cod civil - dacă se intenționează opunerea dreptului unor terțe persoane), în mod necesar calitate de pârât o poate avea numai proprietarul bunului de la momentul formulării acțiunii și nu și persoanele care, anterior au avut în patrimoniu imobilul, motive pentru care soluția asupra excepția lipsei calității procesual pasive a pârâta a este corectă
Referitor la motivul de recurs privind lipsa pronunțării judecătoriei asupra excepției inadmisibilității, curtea constată că și acesta este neîntemeiat, tribunalul arătând de ce prima instanță nu putea analiza, din nou, această excepție.
Astfel, după cum a arătat și instanța de apel, prin sentința civilă nr. 3579/09.04.2005, Judecătoria Constanța, printre altele, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanții și; prin decizia civilă nr. 70/30.01.2006 Tribunalul Constanțaa admis apelul pârâtei împotriva acestei hotărâri, apel în care nu a fost criticată această soluție, ci doar cele privind inadmisibilitatea cererii reconvenționale și greșita soluționare a lipsei calității procesual pasive a pârâtei.
De aceea, soluția prin care sentința civilă nr. 3579/2005 era desființată doarîn parteîn ceea ce privește cererea reconvențională cu obiectul prescripție achizitivă, nici nu putea viza soluția asupra excepției invocată de pârâta privind inadmisibilitatea acțiunii principale.
Se impune observația că dispozitivul sentinței nr. 3579/2005 casată în apel, avea un conținut complex: judecătoria a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtei în acțiunea principală, autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii principale și a admis excepția lipsei calității procesual active a reconvenientei in cererea reconventională și, drept consecință, a respinsa cererea reconvențională ca fiind formulata împotriva unei persoane lipsita de calitate procesual activa; a fost disjunsă acțiunea principala, fixându-se termen pentru judecarea acesteia
Or, după cum a rezultat în mod evident din cuprinsul motivelor de apel invocate de, acestă parte a fost nemulțumitădoarde soluția asupra excepției lipsei calității sale procesual active in cererea reconventională,nuși de dispozițiile privitoare excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtei în acțiunea principală, a autorității de lucru judecat și a inadmisibilității acțiunii principale
Din această perspectivă, curtea observă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, respectiv provocarea unei noi judecăți în fond cu privire la problemele de fapt dar și cele de drept, cu posibilitatea readministrării probelor de la prima instanță și administrarea oricăror probe noi, având în vedere limitele efectului devolutiv, dintre care cea mai importantă se referă la aplicarea principiului disponibilității.
Principiul disponibilității - văzut în special în antagonism cu principiul oficialității din procesul penal, conform căruia organele judiciare trebuie să aibă inițiativa declanșării procesului, pornind din oficiu mecanismul procesual - semnifică posibilitatea părții, în limitele legii, de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele procesuale acordate de lege.
Din punct de vedere analitic, principiul disponibilității privește dreptul unei persoane de a porni sau nu un proces civil, dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa și de a face o tranzacție, dreptul de a ataca sau nu hotărârea și de a stărui sau nu în calea de atac și dreptul de a cere executarea hotărârii judecătorești.
În cuprinsul dreptului de a determina limitele acțiunii introductive intră posibilitatea părții de a stabili cadrul procesual (persoanele chemate în judecată) și obiectul (pretenția din cerere).
Astfel, în litigiile civile instanța nu poate introduce, din oficiu, altă persoană în proces, decât cele indicate de reclamant, prin cerere. Posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului o au numai părțile - reclamantul sau pârâtul - ori chiar terțele persoane care doresc să intervină într-un procesul în curs, instanța putând cel mult (în virtutea rolului activ) să pună în discuția părților necesitatea introducerii în proces și a altor persoane de către aceste părți - prin formele prevăzute de art. 49-56 Cod pr. civ..
Referitor la obiect, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputând să depășească limitele acesteia deoarece este ținută de obligația de a se pronunța doar cu privire la ceea ce s-a cerut (art. 129 alin. 6 Cod pr. civ.).
Din cauză că, și în această etapă, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant: tantum devolutum, quantum apellatum.
Deoarece hotărârea primei instanțe poate fi atacată doar cu privire la soluționarea unor capete de cerere sau referitor la anumite părți din proces, atunci când există un apel parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece (prin efectul prevederilor art. 377 alin. 1 pct.2 Cod pr. civ.) în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel nu poate modifica sub aspecte sau efecte părțile pentru care nu s-a făcut apel.
C mai important efect al hotărârii judecătorești este puterea de lucru judecat, prevăzut expres in legislație ca prezumție legala absolută irefragrabilă (art.1201 civil) și ca excepție de fond premptorie și absolută (art. 166.pr. civila). Instituția puterii de lucru judecat are la baza două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecata în mod definitiv decât o sigură dată și soluția cuprinsă in hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o alta hotărâre.
De aceea, soluția judecătoriei asupra excepției inadmisibilității acțiunii principale, nefăcând obiectul apelului, a intrat în puterea lucrului judecat, împiedicând instanțele învestite cu soluționarea restului aspectelor litigioase să mai analizeze această problemă.
În privința motivelor de recurs în care se arată că soluția pronunțată de instanța de apel este în contradicție cu probele administrate, respectiv că ambele instanțe de fond au ignorat complet probele cauzei reținând în mod trunchiat, curtea arată că dat fiind caracterul limitativ al motivelor de recurs, aceste critici nu pot fi analizate.
În principiu, prin abrogarea prevederilor pct. 10 și 11 ale art. 304 prin nr.OUG 138/2000, verificarea situației de fapt stabilită de instanțele de fond, în condițiile în care aceasta s-a făcut cu respectarea condițiilor prevăzute de pct. 1-5 al art. 304 Cod procedură civilă, excede competențelor instanței de recurs.
Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale de atac extraordinară, instanța de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate, ci unul limitat la nelegalitate, pentru motivele invocate expres, legiuitorul înțelegând să excludă din atribuțiile instanței de recurs controlul oricărei netemeinicii, hotărârea pronunțându-se fără posibilitatea readministrării probelor și fără o nouă judecată în fond.
Referitor la criticile privind soluționarea celor două cereri cu care instanțele au fost învestite (acțiunea principală având ca obiect obligația de a face - eliberarea unei căi de acces și cererea reconvențională având ca obiect uzucapiunea aceleiași căi de acces) critici încadrate foarte larg în prevederile art. 304 pct. 6-9 Cod pr. civilă, curtea le consideră neîntemeiate.
Astfel, conform art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, modificarea unor hotărâri se poate cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; deși în apel, pârâta reconvenientă a criticat soluția judecătoriei pentru faptul că reclamanții ar fi solicitat eliberarea unei suprafețe de 70. iar instanța a dispus cu privire la 85,5. în recurs critica nu mai este reluată.
Acest motiv de casare are în vedere situația în care instanțele de fond, trecând peste limitele cererii reclamantului, condamnă părțile la mai mult decât s-a solicitat sau la altceva decât s-a cerut; or, în situația de față, fiind învestite cu executarea unei obligații de a face ce nu avea caracterul intuituu personae (îndatorire a subiectului pasiv de a efectua o lucrare sau orice prestație pozitivă ce nu înseamnă constitui sau transmite un drept real) - obligația de a elibera o cale comună de acces și a ridica piedicile ce obstrucționează acest acces - instanțele, prin admiterea acțiunii reclamanților s-au pronunțat chiar asupra acestei cereri, acordând exact ceea ce s-a cerut, nici mai mult și nici altceva.
Privitor la criticile ce s-ar încadra în prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă conform cărora modificarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, curtea constată că și acestea nu sunt justificate.
Deși recurenta pretinde că tribunalul a efectuat decât o analiză "extrem de sumară" a motivelor de apel, curtea observă că această instanță a analizat toate criticile și a motivat de ce menține soluția.
Chiar dacă s-ar considera că această motivare ar fi una mai concisă, curtea observă că tribunalul a dat dezlegarea corectă problemei în discuție (cele două excepții, limitele admiterii cererii reclamantei și soluționarea cererilor conexate) identificând exact problemele în discuție; deoarece acțiunile conexe erau strâns legate în privința soluției, argumentele de admitere a uneia fiind și la baza respingerii celeilalte, motivele reținute de tribunal sunt suficiente și în deplină concordanță cu instituțiile juridice în dezbatere (posesia respectiv coproprietatea).
Cu referire la motivul de recurs justificat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, curtea constată că recurenții nu au indicat care a fost înscrisul asupra căruia a căzut interpretarea greșită; pentru reținerea acestui motiv trebuie ca instanțele să fi trecut dincolo de clauzele clare ale documentului în cauză astfel că au schimbat natura sa juridică sau au dat o interpretare ce atribuie termenilor înscrisului un înțeles care, în loc să se sprijine pe cuprinsul textului, este exclus în mod clar și vădit neîndoielnic de înscris.
Când însă din probele administrate ar rezulta un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății, interpretarea dată de judecătorii fondului nu poate fi atacată în fața instanței de recurs, deoarece motivul de casare nu o permite.
Este și situația dovedirii dreptului de proprietate comună a tuturor părților reclamanților asupra aleii de acces și, respectiv, probei pretinsei posesiei utile exercitate de recurentă.
După cum în mod judicios au reținut instanțele de fond, terenul pe care în prezent părțile exercită simultan un drept de proprietate exclusivă și un drept de proprietate comună forțată și perpetuă, a aparținut inițial unei singure persoane, numitului conform certificatului de moștenitor nr. 478/1977 eliberat de Notariatul de Stat C, care avea în proprietate suprafața de 4.000. teren situat în localitatea C,-.
Prin același certificat de moștenitor s-a constatat că defunctul a lăsat un legat cu titlu particular numitei pentru suprafața de 600. soției supraviețuitoare și fiicei a revenindu-le, în calitate de moștenitori legali, suprafața de 3.400.; prin sentința civilă nr. 7973/24.10.1991 Judecătoria Constanțaa dispus ieșirea din indiviziune asupra acestui teren, a atribuit lui în deplină proprietate suprafața de 3.400. (fila 155, dosar nr- al Judecătoriei Constanța ).
Printr-un act sub semnătură privată încheiat la 12.11.1973 (fila 154, dosar nr- al Judecătoriei Constanța ) și i-au vândut lui suprafața de 560. din teren și suprafața de 70. ce reprezintă drumul de acces pentru care au fixat și prețuri diferite 22.400 lei și respectiv 2.800 lei; s-au menționat și vecinătățile imobilului: la proprietatea vânzătorilor, la, la proprietatea și la proprietatea.
Prin sentința civilă nr. 1945/05.03.1992 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin sentința civilă nr. 871/22.06.1992 a Tribunalului Constanța, în baza acestui contract s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea pentru terenul în suprafață totală de 630. din care 70. cale de acces la drumul public.
Ulterior, a mai înstrăinat bucăți din teren: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22184/18.06.1993 către, suprafața de 300. în care s-a precizat că vânzarea privește și o alee de acces de 182,5. (lungime 73. și lățime 2,5.)
Prin decizia civilă nr. 6710/17.06.1993 a Judecătoriei Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 297/06.04.1994 a Tribunalului Constanța (filele 108-109 dosar nr- al Judecătoriei Constanța ) a fost admisă acțiunea lui împotriva lui și s-a constatat intervenită vânzarea unei suprafețe de 585. teren situat în C,- Pentru a pronunța această soluție, instanțele au reținut că numitul deținea acest teren în baza unei convenții de înstrăinare încheiate cu și prin actul sub semnătură privată din 10.12.1979 l-a vândut lui.
Restul terenului de 1.800. ce a aparținut inițial lui a fost înstrăinat de aceasta succesiv "" prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1732/18.06.1996 la. care au vândut lui prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2772/27.10.2000 la. a ce a vândut lui și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1640/21.06.2002 la. de la care au cumpărat reclamanții și prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 876/14.04.2003.
În toate aceste contracte se menționează că trecerea pe teren se face printr-un drum de acces cu lungime de 73. și lățime de 2,5. în total 182,5."care este folosința comună a tuturor proprietarilor - indiviziune forțată".
Cu toate acestea, se observă că în schița anexă la contractul autentificat sub nr. 2712/2000 la. a de acces se întinde pe o lungime mai mică, aproximativ 45. (fila 165 dosar nr-); dreptul de proprietate indiviză a fost însă intabulat pentru 182,5. (încheierea nr. 15220/02.04.2000 a al Judecătoriei Constanța - fila 166).
Această situație coroborată cu declarațiile martorilor audiați a îndreptățit instanțele de fond să dea interpretarea faptelor speței că, prin voința proprietarului inițial, pentru a se ușura vânzarea cât mai multor loturi, s-a creat o alee de acces ce împărțea astfel terenul inițial de formă dreptunghiulară într-unul în forma literei "U" (după cum relevă și expertiza întocmită de ing. - filele 127-133, dosar -).
Referitor la posesia utilă pe care numita ar fi exercitat-o asupra părții de alee în suprafață de 85,5. curtea consideră că, în mod justificat instanțele de fond au reținut caracterul echivoc al acestei posesii de natură a împiedica prescripția achizitivă.
Curtea observă că, referitor la această bucată de teren, există litigii încă de la pronunțarea sentinței civile nr. 1945/1992, în care se reține că pârâta s-a opus autentificării vânzării deoarece existau neînțelegeri cu promitenta cumpărătoare asupra fâșiei de trecere de 70.; oricum, în acțiunea ce a constituit obiectul acestui dosar și chiar în concluziile pe fond reclamanta a solicitat să se constate că suprafața de 70. constituie loc comun de trecere.
Mențiunea din decizia civilă nr. 871/1992 a Tribunalului Constanțaa fost corect interpretată de judecătorie care arată că vânzarea a privit și suprafața de 70. deoarece dobândirea coproprietății forțată și perpetuă se face în aceleași moduri ca și proprietatea exclusivă (și prin aceleașinegotium iuris).
De asemenea, curtea constată că, în mod judicios, prima instanță a reținut caracterul de proprietate comună indiviză asupra aleii - în special din situația că aceasta era delimitată prin gard de proprietatea tuturor titularilor terenurilor, inclusiv și; de asemenea, martora - persoana care prezintă ce mai mare credibilitate, având în vedere istoricul juridic al imobilului - a învederat că drumul, în configurația invocată de reclamanți, există de peste 60 de ani.
De aceea, având în vedere caracterul accesoriu al acestei alei - caracter determinat pe lângă bunurile socotite principale (terenurile în proprietate exclusivă), în mod corect instanțele de fond au aplicat regimul juridic ce definește acest tip de proprietate comună.
Or, constatând că folosința exclusivă asupra terenului de 85,5. aduce atingere dreptului egal și reciproc al celorlalți coproprietari, în mod corect a fost admisă acțiunea în obligația de a face.
Referitor la cererea de constatare a prescripției achizitive - pentru motivele expuse pe larg privind această instituție cu ocazia analizei soluționării excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtei, curtea observă, că, de asemenea, judicios acțiunea a fost respinsă, posesia recurentei nefiind una utilă, ci doar o folosință exercitată în temeiul dreptului de proprietate comună pe aceste părți stabilă și forțată.
Chiar dacă în temeiul prerogativelor conferite de această modalitate a dreptului de proprietate, în calitate de coproprietară, recurenta s-a comportat față se bun ca și cum ar apărea ca proprietar exclusiv, aceasta nu era de natură a conferi caracter util posesiei sale care era afectată de viciul echivocității.
Având în vedere disp. art. 274.pr.civ. potrivit cărora partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, față de situația că intimații și au suportat onorariul avocatului ales în sumă de 1200 lei (chitanța seria - nr.277/19.10.2010), va fi obligată recurenta la plata acestei sume.
Având în vedere disp. art. 20 alin. 5 din 147/1996 potrivit cărora, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu,
Față de situația că taxă de timbru datorată în apel d e se ridica, potrivit prevederilor art. 11 din 147/1996, la suma de 678,5 lei din care aceasta achitat doar suma de 75 lei, va fi obligată recurenta la plata acestei sume.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiat, recursul civil declarat de recurenta pârâtă, domiciliată în C,- A, județul C, împotriva deciziei civile nr. 215/26.03.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, domiciliați în C,-, județul C și intimații pârâți, domiciliată în C,-, județul C și, domiciliat în C,-, județul
Obligă recurenta la plata către intimați a sumei de 1.200 lei cheltuieli de judecată.
Obligă recurenta la plata sumei de 603,5 lei reprezentând taxă de timbru datorată în apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08.02.2010.
Președinte, | Pt.Judecător, Cf.art.261 alin.2 Cod pr.civilă,semnează, Președinte Instanță | Judecător, |
Grefier, - - |
Jud.fond.
Jud.apel. /
Red. dec. jud. /28.04.2010
gref. / 2 ex./ 29.04.2010.
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Mihaela Ganea, Vanghelița Tase
