Obligație de a face. Decizia 691/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(581/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.691
Ședința publică de la 27 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea asupra recursului formulat de pârâtul SC SA, împotriva deciziei civile nr.1487 din 19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul.
are ca obiect - obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă la prima strigare a cauzei recurenta - pârâtă SC Real SA, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.4755/27.01.2009, emisă de Baroul București - Cabinet de Avocat, lipsind intimatul - reclamant.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul recurentei - pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei, consemnată la Trezoreria a Municipiului B, cu chitanța nr.-/26.03.2009 și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea procedează la anularea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Apărătorul recurentei - pârâte învederează faptul că nu mai poate rămâne în sala de judecată.
Curtea dispune lăsarea cauzei la ordine.
La reluarea cauzei nu au răspuns recurenta - pârâtă SC Real SA și intimatul - reclamant.
Curtea față de cererea formulată de către recurenta - pârâtă de judecare a cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art.242 al. 2 din Codul d e procedură civilă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 11.12.2007 sub nr.13425/300l2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC Real SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligată pârâta să-i vândă, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma cerută de lege, în condițiile Legii nr. 85/1992, camera nr. 24 Cămin 1, situată în imobilul din B,- A, sector 2, împreună cu cota-parte din părțile din imobil aflate în folosința comună a locatarilor; cu cheltuieli de judecată.
La termenul din data de 04.03.2008, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că solicită obligarea pârâtei la vânzarea camerei nr. 30 situată în căminul nr. 1 situat în B,-, sector 2.
Prin sentința civilă nr. 4647/20.05.2008, Judecătoria sectorului 2 a admis cererea formulată de reclamantul, împotriva pârâtei Real; a obligat pârâta să vândă reclamantului camera nr.30 din Căminul 1, situat în B, str. - 12 A, sector 2, în condițiile art.7 alin. 1 și alin. 6 din Legea nr. - rep.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 258,3 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-pârâtă A, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 25.08.2008, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului și, pe cale de consecință, a respingerii acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că:
- reclamantul nu are calitate procesuale activă, motivat de faptul că nu îndeplinește una dintre condițiile imperative cerute de Legea nr. 85/1992, aceea de a avea calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii, acesta ocupând camera nr. 30 din căminul nr. 1 doar din anul 2004 așa cum rezultă din extrasul de carte de imobil aflat la dosarul cauzei.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi". Din interpretarea textului rezultă cu claritate că una dintre condițiile esențiale pentru ca un chiriaș să poată intra sub incidența acestor prevederi este aceea de a avea calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii.
Aceiași interpretare rezultă și din faptul că, prin dispozițiile alin. 1 al art. 7 din Legea nr. 85/1992, legiuitorul a creat o măsură de protecție socială, dar o astfel de măsură în mod cert se referă la o categorie bine determinată de subiecți, în cazul de față la cei ce aveau calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Mai mult, se arată că practica în materie este în sensul că de beneficiul dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 pot beneficia doar cei care aveau calitatea de chiriași la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În prezentarea deciziei nr. 2883/11.04.2005, pronunțată de Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au reținut că beneficiul facultății de a cumpăra și, respectiv, al obligației imperative de a vinde, la cerere, instituită în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale locuințelor la care se referă Legea nr. 85/1992, prin art. 7 alin. 1, este acordat numai titularului contractului de închiriere din momentul intrării în vigoare a legii citate (în anul 1992), iar nu și chiriașului ulterior acelei date. Eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare a locuinței și un chiriaș ulterior este supusă principiului libertății actelor juridice civile - numit și principiului autonomiei de voință consacrat indirect prin art. 5 și art. 969 alin. 1 din Codul civil.
- instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 7(8) din Legea 85/1992, întrucât acestea au în vedere 2 ipoteze, respectiv aceea a deținerii unor locuințe (nefăcându-se diferențieri între momentul construirii acestora) și aceea a construirii de locuințe (în acest caz, într-adevăr, legea având în vedere ipoteza locuințelor construite după intrarea în vigoare a legii), ca atare în mod greșit apreciindu-se că în cauză nu ar fi incidente prevederile art. 7 alin. 8 Legea 85/1992, ci art. 7 (l) din Legea 85/1992.
De altfel, încă de la momentul construirii nr. 1 din-, sector 2, camerele au fost destinate închirierii către salariați, reprezentând locuințe de serviciu, natură pe care o au și în prezent.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele din Codul d e procedură civilă, art. 7 alin. 1 și 8 din Legea nr. 85/1992.
Prin decizia civilă nr.1487/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă A, împotriva sentinței civile nr.4647/20.05.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Procedând la analiza sentinței apelate prin raportare la motivele de apel formulate, conform art. 295 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește primul motiv de apel, Tribunalul a avut în vedere că, prin decizia nr. 5/21.01.2008, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ (iar în conformitate cu prevederile art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept pe calea recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe).
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, tribunalul a constatat că în mod corect a arătat instanța de fond că deosebirea esențială între alin. 1 și 8 ale art. 7 din Legea 85/1992 este aceea că alin. 1 are în vedere ipoteza locuințelor construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii, iar alin. 8 are în vedere locuințele dobândite sau construite după intrarea în vigoare a legii.
În ceea ce privește interpretarea dată de apelanta - pârâtă art. 7 alin. 8 din Legea 85/1992, în sensul că prima teză are în vedere locuințele deținute anterior intrării în vigoare a legii, iar a doua teză are în vedere pe cele construite ulterior intrării în vigoare a legii, aceasta nu poate fi primită, interpretarea unitară a întregului alineat 8 ducând la concluzia că acesta are în vedere locuințe pe care unitățile economice sau bugetare le-au construit sau le dețin (spre exemplu: în administrare), după momentul intrării în vigoare a legii.
De altfel, la aceeași concluzie se ajunge și din interpretarea în ansamblu a art. 7, alin. 1 privind locuințele dobândite/construite anterior intrării în vigoare a legii, iar alin. 8 privindu-le pe cele dobândite/construite ulterior; în caz contrar, dacă s-ar accepta interpretarea propusă de apelanta-pârâtă, s-ar ajunge la o suprapunere nejustificată a sferei de aplicare a alin. 1 și 8 și la o contradicție, cele două alineate reglementând condiții diferite pentru vânzarea și respectiv administrarea locuințelor.
În consecință, în mod corect instanța de fond a arătat că în cauză sunt
aplicabile prevederile alin. 1 ale art. 7 din Legea 85/1992, astfel încât nu se va mai lua în discuție în ce măsură locuința are caracter de locuințe de serviciu (întrucât nu se poate reține aplicabilitatea art. 7 alin. 8 din același act normativ în cauză, care face referire la locuințele de serviciu), alin. 1 al art. 7 din Legea 85/1992 exceptând de la vânzare doar locuințele de intervenție.
Față de aceste considerente în fapt și în drept, în baza art. 296 din Codul d e procedură civilă, Tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs motivat pârâta SC Real SA, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr.1487/19.11.2008, în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Recursul s-a întemeiat, în drept, pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.
S-a reținut, în motivarea recursului, că decizia atacată este dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art.7 alin.8 din Legea nr. 85/1992, instanța de apel apreciind, în mod greșit, că aceste dispoziții nu s-ar aplica în privința imobilelor construite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.85/1992.
Interpretarea corectă a acestor dispoziții este în sensul că ele vizează, în cazul deținerii fără distincție, atât locuințele de serviciu construite din fonduri proprii după data intrării în vigoare a Legea nr.83/1992, cât și locuințele de serviciu construite înainte de această dată.
În mod greșit, instanța de apel consideră că incidente în cauză ar fi dispozițiile art.7 alin.8 din Legea nr.85/1992 potrivit cu care, unitățile economice sau bugetare pot să dețină și să construiască din fonduri proprii locuințe de serviciu, destinate încheierii salariaților acestora, cu contract de închiriere accesoriu la contractul de muncă. Modul de administrare și evenuala înstrăinare a acestor locuințe se vor stabili de consiliile de administrație, respectiv de conducerile unităților.
În cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art.7 alin.8 din Legea nr.85/1992 pentru încadrarea în ipoteza acestei norme de excepție, astfel că recurenta are dreptul exclusiv de decizie în ce privește administrarea și înbstrăinarea camerei nr.30 din căminul nr.1.
Căminul nr.1 a fost deținut în proprietate de către și a fost construit din fondurile proprii ale Întreprinderii B, iar începând cu data de 06.02.2007 acesta este proprietatea recurentei.
Încă de la momentul construirii camerele au fost destinate închirierii către salariații întreprinderii, reprezentând locuințe de serviciu, natură pe care o au și în prezent. Închirierea camerelor altor persoane decât cele salariate ale nu a schimbat destinația inițială și natura de locuințe de serviciu.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 27.04.2009, intimatul a susținut, în esență,că speța de față se regăsește în ipoteza de reglementare a art.7 alin.1 coroborat cu art.7 alin.6 din Legea nr. 85/1992, pe care instanța de judecată le-a aplicat corect și a admis cererea intimaților.
Norma cuprinsă în art.7 alin.8 are în vedere o situație distinctă de cea din cauza de față, iar legea are în vedere locuințele unităților economice sau bugetare de stat, existente la data intrării ăn vigoare a legii, deoarece sensul sintagmei de stat, nu putea avea, în anul 1992, decât sensul formei de proprietate existentă până la apariția Legii nr. 15/1990.
1 al art.7 din Legea nr. 85/1992 are în vedere reglementarea unei obligații a persoanelor juridice deținătoare a locuințelor construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Recursul este nefondat.
Locuința din litigiu a fost construită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992, din fonduri proprii ale antecesoarei recurentei, pentru salariații acestei unități economice de stat.
Chestiunea de dtept supusă Curții prin invocarea motivelor de nelegalitate a hotărârii instanței de apel d e către recurentă, relativă la domeniul de reglementare al normei cuprinse în art.7 alin.1 coroborat cu art.7 din Legea nr. 85/1992, a fost tranșată, așa cum corect a reținut și Tribunalul, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite care, prin Decizia nr.5/2008 a stabilit că obligația de a vinde, intervine atunci când locuințele sunt construite din fondurile economice sau bugetare de stat, până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție.
Obligația de vânzare a acestor imobile este unain rem,în raport cu natura obiectului, iar nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Nu este relevant, astfel, dacă fondurile folosite la construire erau fonduri ale unităților sau fonduri bugetare de stat.
În același sens a statuat și Curtea Constituțională, instanța de contencios constituțional, arătând că prin Legea nr. 85/1992 și prin Decretul-Lege nr.61/1990 s-a conferit titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, aceștia contribuind la constituirea unui bun, în vechiul sistem statal, proprietate socialistă.
Pentru considerentele arătate, Curtea va respinge, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.312 din Codul d e procedură civilă, recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA, împotriva deciziei civile nr.1487/19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27.04.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red.
Tehnodact. /2 ex./15.05.2009
- Secția a IV-a Civ. -;
Jud. Sectorului 2. - Secția Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
