Obligație de a face. Decizia 742/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.742
Ședința publică din 25 iunie 2009
PREȘEDINTE: Carmina Orza
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 3: Lucian Lăpădat
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 133/bis din 01.04.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat PENITENCIARUL ARAD, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că reclamantul recurent a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, conform prevederilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă, situație față de care lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1642 din 11 martie 2008, pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Arada respins acțiunea civilă formulată de reclamantul, împotriva pârâtului Penitenciarul Arad, având ca obiect obligație de a face și pretenții.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că prin încheierea judecătorului delegat din cadrul Penitenciarului d e Maximă Siguranță A, din data de 01.11.2007, s-a admis plângerea formulată de reclamant și s-a dispus restituirea întregii corespondențe juridice aflată la dosarul personal al reclamantului, însă reclamantul a formulat acțiunea de față solicitând restituirea corespondenței și plata unor penalități de întârziere de 100 lei/zi de întârziere începând cu data pronunțării încheierii, cu toate că aceasta obligație a pârâtului a fost dusă la îndeplinire încă de la termenul de judecată din 11.03.2008.
Cu privire la plata penalităților pe zi de întârziere, prima instanță a constatat că aceste penalități sunt un mijloc de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligațiilor sale, că acestea nu se justifică, în condițiile în care pe de o parte pârâtul a încercat să-și îndeplinească obligația rezultată din încheierea judecătorului delegat, însă reclamantul nu a dorit preluarea corespondenței, având anumite pretenții (cum ar fi semnarea fiecărui act din dosar de către directorul unității) - care nu erau conforme cu încheierea judecătorului delegat, neexistând astfel vreo faptă ilicită, iar pe de altă parte reclamantul nu a făcut dovada că ar fi suferit vreun prejudiciu susceptibil de reparare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului și obligarea pârâtului la plata penalităților de 100 lei/zi de la emiterea încheierii judecătorului delegat până la data înmânării în concret a corespondenței ce i-a fost reținută.
În motivarea apelului a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra împrejurării că procesul-verbal depus pârât este întocmit în fals, și că a refuzat să semneze de luare la cunoștință despre conținutul procesului verbal.
De asemenea prima instanță a ignorat și solicitarea apelantului de a avea în
vedere și aplica prevederile art. 183 Cod pr. civilă și art. 263 Cod penal, în sensul de a suspenda cauza și de a trimite înscrisul depus de pârât pentru cercetarea faptelor de fals și uz de fals.
Apelantul mai arată că, a invocat, ca și practică judiciară, cauza "Petra împotriva României" și sentința civilă nr. 7714/11 oct. 2007, pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr-, din care rezultă că, refuzul Penitenciarului Arad de a se conforma dispozițiilor unei hotărâri judecătorești prin care a fost stabilită în sarcina acestuia obligația adoptării unei anumite conduite se circumscrie noțiunii de faptă ilicită prev. de art. 998-999 cod civil, astfel că sunt îndeplinite în speță a condițiile răspunderii delictuale.
Prin decizia civilă nr.133/bis din 01.04.2009, Tribunalul Arada respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civilă nr. 1642/11.03.2008, pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Arad.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că în speță nu se impune demararea procedurii falsului prevăzută de art. 180 și următoarele Cod procedură civilă, deoarece reclamantul ulterior defăimării procesului verbal în discuție (prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din 19 februarie 2009), nu a stăruit în declarația sa privitoare la fals și nu a arătat pe autorul sau complicele falsului, cauza fiind soluționată la următorul termen de judecată când atât reclamantul, cât și reprezentantul pârâtului nu au mai făcut vorbire despre respectivul proces-verbal.
Pe de altă parte, suspendarea judecății datorită acestui incident nu este obligatorie potrivit art. 183-184 Cod procedură civilă în situația în care acțiunea penală poate fi cercetată, reclamantul având posibilitatea de a se adresa direct organelor de cercetare penală.
Cu toate acestea, întrucât pârâtul, după comunicarea "concluziilor scrise" formulate de reclamant, nu a mai stăruit în folosirea înscrisului defăimat ca fals, prima instanță ar fi trebuit să-l înlăture ca mijloc de probă, potrivit art. 182 alin. 2 Cod pr. civilă.
In apel așadar soluționarea cauzei nu va avea în vedere respectivul proces-verbal, fiind înlăturate considerentele primei instanțe privind lipsa de voință a reclamantului de a prelua corespondența, cu atât mai mult cu cât au fost enunțate în contextul analizei pretențiilor formulate de reclamant ca daune compensatorii, izvorând din suferirea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, ceea ce nu este cazul în speță.
Astfel, reclamantul solicită prin acțiunea introductivă de instanță obligarea pârâtului la restituirea corespondenței juridice care îi este adresată și la plata unei penalizări zilnice în cuantum de 100 lei/zi, începând cu data de 2 nov. 2007 și până la înmânarea întregii corespondențe.
Ulterior reclamantul nu și-a modificat acțiunea prin solicitarea de daune compensatorii ori moratorii ceea ce ar fi presupus indicarea unui cuantum global al acestora și timbrarea " la valoare" conform art. 2 din Legea 146/1997.
In realitate, reclamantul a sesizat prima instanță cu o acțiune în obligația de a face și cu pretenția de obligare a pârâtului la plata de daune cominatorii pe zi de întârziere până la executarea în natură a obligației de către pârât.
Sub acest aspect, prima instanță a reținut în mod corect ca aceste penalități (daunele cominatorii) reprezintă un mijloc de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligațiilor sale, iar în condițiile în care debitorul și-a îndeplinit obligația, cum este cazul în speță, nu se mai justifică obligarea la plata acestora.
Este relevantă din acest punct de vedere decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție (publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 225 din 13.03.2006) care subliniază în plus caracterul independent al daunelor cominatorii în raport cu daunele compensatorii (datorate pentru neexecutarea obligației) și cele moratorii (pentru acoperirea pagubelor cauzate prin executarea cu întârziere a obligației).
Criticile apelantului privind neacordarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul suferit au în vedere tocmai daunele compensatorii și moratorii pentru care nu a formulat un capăt de cerere, distinct, cu indicarea sumei globale pretinse și timbrarea corespunzătoare, astfel că vor fi respinse ca neîntemeiate.
Cât privește pretinsa predare doar parțială de către pârât a corespondenței juridice, susținută prin solicitările verbale din apel, tribunalul constată că prin însăși cererea de apel reclamantul indică drept dată a înmânării concrete a corespondenței ca fiind 11.03.2008, iar din examinarea preambulului sentinței - pronunțată cu acea ocazie-rezultă că reclamantul a primit sub semnătură corespondența conform procesului verbal de la aceea dată.
În plus, apelantul nu a arătat ce înscrisuri nu i-au fost predate, și nu a combătut susținerea pârâtului că nu i-a remis reclamantului acele înscrisuri ce nu reprezintă corespondența acestuia, cum ar fi ordonanța de reținere, mandate de arestare, copii cazier.
Pentru considerentele arătate apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr.133/bis pronunțată de Tribunalul Arad, la 01.04.2009, în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea pentru nelegalitate.
În motivarea recursului a arătat că tribunalul a reținut la pronunțarea hotărârii o probă falsă și anume procesul - verbal întocmit de angajații pârâtului, că în mod greșit tribunalul a apreciat că reclamantul nu ar fi stăruit în declarația cu privire la fals deoarece a solicitat expres instanței să sesizeze organele competente cu depistarea falsului conform art. 263 Cod penal.
Consideră că instanța de apel ar fi trebuit să constate că dreptul său la corespondență a fost încălcat, de asemenea dreptul la petiționare și la viață privată astfel cum este definit de art. 8 CEDO.
Referitor la neacordarea despăgubirilor care să conducă la "repararea morală a abuzului săvârșit de pârât", consideră că nu are relevanță, denumirea acestora, că a dovedit restituirea cu întârziere a corespondenței, că prin soluția pronunțată și prin refuzul de a sesiza organele de cercetare penală au fost încălcate dispozițiile cuprinse în art. 263 Cod penal și 183 Cod procedură civilă, tribunalul favorizându-l pe pârâtul, Penitenciarul Arad.
Susține că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de suspendare a judecății până la soluționarea falsului deoarece înscrisul fals era singura dovadă a pârâtului întocmită tocmai în vederea inducerii în eroare a instanțelor.
Solicită Curții de Apel Timișoara să aibă în vedere ca și practică judiciară sentința civilă nr. 7714 din 11.10.2007, pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-.
Ca urmare a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate în sensul acordării penalităților despăgubiri, eventual să se transforme daunele cominatorii în daune compensatorii sau daune moratorii după cum consideră instanța de recurs.
În drept, a invocat dispozițiile cuprinse în art. 263 Cod penal, 183 Cod procedură civilă și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Pârâtul nu a depus întâmpinare.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile cuprinse în art. 304 și urm. Cod procedură civilă, Curtea stabilește că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul acțiunii reclamantului l-a constituit cererea acestuia de obligare a pârâtului Penitenciarul Arad să-i restituie corespondența juridică și să-i plătească penalități zilnice de 100 lei/zi, începând cu data emiterii încheierii judecătorului delegat 02.11.2007 și până la data când i se va înmâna întreaga corespondență.
Din actele dosarului rezultă că reclamantului i-a fost predată întreaga corespondență încă de la data de 11.03.2008.
Criticile aduse hotărârii de către recurent referitoare la faptul că instanța nu a dispus suspendarea judecății și nu a înaintat înscrisul (considerat de către reclamanta ca fiind fals) procurorului sunt neîntemeiate, tribunalul în mod corect reținând că dispozițiile cuprinse în art. 183 - 184 Cod procedură civilă, rămân la latitudinea instanței, instanța fiind aceea care, apreciază dacă poate dispune suspendarea judecății pricinii și înaintarea înscrisului defăimat ca fals către procurori.
Referitor la criticile care vizează neacordarea despăgubirilor solicitate precum și cererea recurentului ca instanța "să transforme în daunele cominatorii în daune compensatorii sau daune moratorii după cum consideră instanța de recurs", Curtea urmează să le înlăture dat fiind faptul că potrivit art. 112 Cod procedură civilă, reclamantul este acela care stabilește, prin cererea de chemare în judecată, obiectul cererii și valoarea lui, iar potrivit principiului disponibilității doar reclamantul poate determina limitele judecății. Mai mult, în recurs nu se poate modifica acțiunea și nu se pot produce probe noi cu excepția înscrisurilor.
Ca urmare instanța de recurs nu poate proceda "la transformarea daunelor cominatorii în daune compensatorii sau daune moratorii după cum consideră instanța", ci doar partea din litigiu poate dispune acest lucru.
Față de cele ce preced, Curtea, văzând că nu există motive de nelegalitate a hotărârii care să atragă modificarea sau casarea acesteia, găsind recursul reclamantului nefondat, urmează că în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să-l respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 133/bis din 01.04.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /07.07.2009
Tehnored /08.7.2009
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Carmina OrzaJudecători:Carmina Orza, Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat
