Obligație de a face. Decizia 75/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.75
Ședința publică din 7 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 2: Carmina Orza
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul reclamantei - - - T împotriva sentinței civile nr.3012/16.09.2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați PRIMARUL MUNICIPIULUI și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Dezbaterile și susținerile care au avut loc în prezenta cauză au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 26 martie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care a fost amânată pronunțarea la data de 2 aprilie 2009 și respectiv 7 aprilie 2009.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. dosar 7767/19.05.2006, reclamanta - - - a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului T, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului T, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul situat în T, str. - nr. 14, înscris în CF nr. - T, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta este proprietara construcțiilor edificate în T, str. - nr. 14, înscrise în CF nr. - T, iar terenul aferent, în suprafață de 875 mp, face parte din domeniul privat al statului, așa cum rezultă și din evidențele de carte funciară, cu drept de folosință în favoarea reclamantei, achitând impozite în acest sens. A arătat că terenul în litigiu poate fi vândut întrucât a aparținut în fapt antecesoarei acesteia, intrând și sub incidența Legii nr. 15/1990 și HG nr. 834/1991, însă, din neglijența reprezentanților antecesoarei, nu s-a finalizat procedura. S-a mai menționat că reclamanta s-a adresat pârâtei cu o cerere în acest sens, prin care și- exprimat intenția de a cumpăra acest teren, cerere însă care nu a primit nici un raspuns.
In drept, s-au invocat prevederile art. 1073 și urm. civ. Legea nr. 15/1990, HG nr. 834/1991.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, întrucât dispozițiile Legii nr. 15/1990 și HG nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat nu își au aplicabilitatea în speță întrucât aceste acte normative prevăd o procedură specială de urmat, care în prezent nu mai este posibilă întrucât reclamanta este o societate privată.
In altă ordine de idei, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 38 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, Consiliul local este cel care hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii, iar potrivit art. 125 al. 1, Consiliile locale și Consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate, ele hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau județean, în condițiile legii, iar în condițiile al. 2, vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii, și, prin urmare, hotărârea privind înstrăinarea bunurilor proprietate privată a municipiului este atributul exclusiv al Consiliului local.
Prin sentința civilă nr. 4357/26.04.2007 pronunțată în dosarul susmenționat, Judecătoria Timișoaraa admis acțiunea civilă formulată de reclamanta - - -, și, în consecință, a obligat pârâții să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul constând în teren situat în T, str. - nr.14, înscris în CF nr. - T în suprafață de 875 mp la prețul de 1.626.409 lei, stabilit conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert inginer, și a obligat pârâții la plata sumei de 1200 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit evidenței de carte funciara, societatea reclamantă este titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor înscrise în CF nr. - T, nr. top 12078/2 și nr. top 12078/3, constând în spațiu comercial - terasa - grădina de vară, grup social și magazii, iar terenul în suprafață de 875 mp se află în proprietatea unității administrativ-teritoriale cu drept de folosință în favoarea societății reclamante, pe baza unei concesiuni acordate pe o perioadă maximă prevăzută de lege, respectiv de 49 de ani. Terenul aparține domeniului privat al municipiului S-a ajuns la această situație întrucât reclamanta, societate comercială cu capital de stat, nu a îndeplinit, anterior privatizării, procedura administrativă de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.
In această situație, în condițiile art. 32/1 al. 2 din OUG nr.88/1997, această societate comercială s-a privatizat fără a include în capitalul ei social terenurile deținute, aceste terenuri rămânând în proprietatea unității administrativ-teritoriale, regimul lor juridic urmând să fie clarificat ulterior.
Astfel, potrivit art. 32/1 al. 3 din OUG nr. 88/1997, terenurile aparținând domeniului public al statului ori al unității administrativ - teritoriale rămân în folosința societății comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizată, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege. Potrivit aceluiași text de lege, terenurile aparținând domeniului privat al statului ori al unității administrativ - teritoriale pot fi concesionate, închiriate sau oferite societății comerciale spre a fi cumpărate. Art. 32/1 al. 3 teza finală instituie o obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat care vor trebui să opteze între mai multe conduite prescrise de lege, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile respective, astfel că prima instanță a apreciat ca fiind întemeiată acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, a admis- Față de dispozițiile art. 274. pârâții, părți căzute în pretenții, au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu expert.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul Municipiul T, prin Primar și Consiliul Local al Mun. T, solicitând schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii civile, dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr-.
In motivare, s-a arătat că terenul în cauză se află în proprietatea privată a Primăriei mun. T, iar HG nr. 843/1991 și Legea nr. 15/1990 nu sunt aplicabile în cauză întrucât prevăd o procedură specială de urmat, pe care reclamanta nu a respectat- Nici art. 492. Civil nu este aplicabil.
Reclamanta a deținut inițial un contract de concesiune reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, aceasta putând obține, cel mult, un nou contract de concesiune sau de închiriere, potrivit legislației în vigoare, însă nu pot fi obligați la vânzarea terenului, neexistând dispoziții legale în acest sens. Prima instanță a interpretat în mod eronat legislația în vigoare și a depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece nu îi poate obliga pe ei, proprietarii terenului, la vânzare, contrar voinței lor. Consimțământul lor este viciat prin hotărârea pronunțată, contrar prev. art. 948.civil și art. 44 alin. 2 din Constituție, care apără proprietatea privată indiferent de titular, în mod egal. Potrivit art. 125 alin.1 din Legea nr. 215/2000, consiliul local este cel care hotărăște concesionarea, închirierea sau vânzarea bunurilor deținute, care se face prin licitație publică, în condițiile legii. Chiar instanța de judecată a recunoscut că instituția lor are o obligație facultativă și alternativă de a concesiona, închiria sau vinde, opțiunea aparținându-le în exclusivitate.
Prin decizia civilă nr. 784/A/09.10.2007 pronunțată în dosarul nr- Tribunalul Timișa admis apelul declarat de Municipiul T, prin Primarul și Consiliul Local al Mun. T, împotriva sentinței civile nr. 4357/26.04.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu intimata - T -, a fost schimbată în tot sentința atacată în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta - - -.
A fost obligată intimata la plata către apelant a sumei de 4,15 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a reținut că art. 32/1 alin.3 teza finală instituie o obligație alternativă pentru proprietarii terenurilor din domeniul privat al unităților administrativ teritoriale, care vor trebui să opteze între mai multe condiții prescrise de lege, respectiv de a concesiona, închiria sau vinde terenurile pe care sunt edificate construcții aflate în proprietatea societăților comerciale care s-au privatizat fără a include în capitalul lor social terenurile deținute.
Cu toate acestea, în mod eronat prima instanță a admis acțiunea civilă de față și a obligat pârâta la vânzarea terenului în litigiu pe care este edificată construcția proprietatea reclamantei și aceasta deoarece din tehnica legislativă folosită la redactarea textului de lege precitat, rezultă că se prevăd posibilități alternative de realizare a acestui beneficiu legal, respectiv vânzarea, închirierea sau concesionarea.
În condițiile în care actul normativ nu prevede cine are dreptul de opțiune între modalitățile alternative prevăzute de lege pentru realizarea dreptului, instanța de judecată va trebui să recurgă la principiile generale de interpretare a izvoarelor de obligații. În consecință, aplicând prin analogie prevederile art. 983 cod civil, instanța de apel a conchis că, în lipsa unei prevederi exprese a legii, debitorului obligației legale (în speță, Statul Român, prin T) îi revine dreptul de alegere a modalității de executare a obligației sale.
Legea nu prevede obligația Statului Român de a vinde, astfel că instanța de judecată nu poate substitui acordul proprietarului la vânzare, în condițiile în care acesta a exprimat un aviz nefavorabil cu privire la cererea reclamantei. Apărările reclamantei în sensul că terenul este un accesoriu al clădirii necesar pentru folosința normală a construcției proprietatea sa, urmează a fi înlăturate, ca neîntemeiate, față de disp. art. 492. Civil, care este dreptul comun în materie de accesiune imobiliară. Potrivit acestui text de lege, tot ceea ce este construit pe un teren, se presupune că aparține proprietarului terenului, și nicidecum invers. De asemenea, nu se poate reține că refuzul apelantului de a vinde terenul ar constitui un abuz de drept, atâta timp cât legea prevede mai multe conduite alternative între care acesta poate opta. Vânzarea terenului nu este o obligație a apelantului, ci una dintre conduitele prescrise de lege, iar dreptul de opțiune între acestea îi revine. A interpreta legea de o altă manieră înseamnă a aduce atingere dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale asupra terenului în litigiu, drept protejat de Constituția României prin art. 44 alin. 2.
In consecință, pentru aceste considerente, având în vedere prevederile art. 32/1 alin. 2 din OUG nr. 88/1997, potrivit cărora unitatea administrativ teritorială în proprietatea căreia se află terenul în litigiu poate alege dintre modalitățile alternative de realizare a dreptului reclamantei, voința sa neputând fi substituită de instanța de judecată, tribunalul constată că acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată nu este întemeiată, motiv pentru care, în baza disp. art. 296 Cod procedură civilă, constată că apelul declarat de Municipiul T, prin Primarul și Consiliul Local al municipiului T, este întemeiat, astfel că a fost admis și a fost schimbată hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta - - -.
Împotriva deciziei Tribunalului Timișa declarat recurs reclamanta - - T înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA sub nr. dosar -, susținând că în mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâților deoarece terenurile aparținând domeniului privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale pot fi concesionate, închiriate sau oferite societăților comerciale spre a fi cumpărate. Recurenta a arătat că acest lucru ar fi prevăzut în mod imperativ de art. 135 din HG nr. 577/2002, fapt ce ar plasa soluția instanței de apel în afara cadrului legal, instanța interpretând, în opinia recurentei în mod greșit dispozițiile legale arătate mai sus.
Consiliul Local al Municipiului T și Municipiul T au depus întâmpinare în care au arătat că soluția instanței de apel este legală fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 32/a din OUG nr. 88/1997, coroborate cu art. 35 din Legea nr. 215/2001, deoarece unitatea administrativ teritorială proprietara suprafeței de teren poate concesiona, închiria sau vinde astfel de terenuri precum cel din litigiu, doar în condițiile în care această entitate administrativă apreciază că una din cele trei forme este cea mai benefică pentru comunitatea pe care o reprezintă.
Prin decizia civilă nr. 209 din 28.02.2008 pronunțată în dosarul nr- Curtea de APEL TIMIȘOARAa admis recursul declarat de reclamanta - - - împotriva deciziei civile nr. 784/09.10.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, a casat decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 4357/26.04.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- și a trimis cauza pentru rejudecare în primă instanță la ribunalul Timiș - Secția Civilă.
Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că prin acțiunea introductivă reclamanta - - - Tas olicitat obligarea pârâților Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T la vânzarea unui teren intravilan situat în T str. - nr. 14, în suprafață totală de 965 mp înscris în CF nr. top. 12078/2 și respectiv nr. top. 12078/3.
Pentru a se stabili valoarea de circulație a terenului reclamanta a solicitat efectuarea unei expertize de evaluare. În dosarul instanței de fond la filele 39-40 se află expertiza de evaluare a terenului solicitat de către reclamantă stabilindu-se o valoare de circulație a acestuia de 1.626.409 lei RON, respectiv 16.264.090.000 lei ROL.
Întrucât reclamanta dorește să-și întregească patrimoniul cu un teren intravilan situat în municipiul T care are o valoare pecuniară, la limita sumei arătate mai sus, acțiunea sa are un real caracter patrimonial, evaluabil în bani, iar potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. Cod procedură civilă, procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei vechi, sunt de competența, în primă instanță a tribunalelor.
Față de această împrejurare instanța de recurs a constatat că, în speță, primele instanțe s-au pronunțat cu încălcarea normelor de competență materială, norme cu caracter imperativ, aspect de nelegalitate care poate fi remediat, prin aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 3, coroborate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Din acest punct de vedere, Curtea, a admis recursul declarat de reclamanta - - - T împotriva deciziei civile nr. 784 din 09.10.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
A casat decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 4357/26.04.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr- și a trimis cauza pentru judecare în primă instanță la ribunalul Timiș - secția civilă.
Sub aspectul chestiunilor de drept, privind calitatea de comerciant a reclamantei, Curtea a reținut în spiritul jurisprudenței acestei instanțe cât și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție B că litigiile patrimoniale dintre o societate comercială și titularul unui drept real de proprietate în speță, unitatea administrativ teritorială - municipiul T, sunt de natură civilă, având în vedere izvorul dreptului de proprietate, pe de o parte, iar pe de altă parte obiectul și scopul acțiunii, care nu vizează drepturi vizând un fond de comerț ci transmiterea dreptului real de proprietate din patrimoniul unui titular în patrimoniul altui subiect de drept.
De asemenea, instanța de trimitere va verifica în ce măsură părțile își exprimă cu bună credință drepturile conferite prin art. 32 din OUG nr. 88/1997, coroborate cu dispozițiile art. 135 - 137 din HG nr. 577/2002, fiind de principiu că patrimoniul unității administrativ teritoriale trebuie administrat în sensul satisfacerii intereselor comunității locale pe termen mediu și, interesul privat al unei persoane fizice sau juridice urmând a fi subsumat interesului colectiv al comunității, în sensul, art. 38 și următoarele din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală. Aceste drepturi, conferite de lege trebuie însă exercitate cu bună credință și într-un mod echitabil, conceptul de echitate, în materie de proprietate fiind definit în jurisprudența Curții Europene ca un concept care asigură prioritățile sau valorile patrimoniale pe termen mediu și, cu obligația de compensare a unor eventuale prejudicii dacă acestea se produc din culpa uneia dintre părți.
Prin sentința civilă nr. 3012/16.09.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș la data de 16 septembrie 2008, în dosarul cu nr.-, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului
Examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:
Prevalându-se inițial de prevederile Legii nr.15/1990 și ale HG nr.834/1991, iar ulterior de cele ale art. 135 din HG nr. 577/2002 și de cele ale OUG nr.88/1997 reclamanta a solicitat obligarea pârâților Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T la vânzarea terenului situat în T, str. - nr. 14, înscris în CF nr. - T și care este aferent construcțiilor - proprietatea sa.
Pârâții și-au justificat refuzul de a proceda la vânzarea terenului în discuție de împrejurarea că legea nu instituie în sarcina lor această obligație, decât corelativ cu aceea de închiriere și, respectiv, de concesionare.
Este adevărat că părțile trebuie să își exercite cu bună-credință drepturile conferite de legiuitor, așa cum a statuat instanța de trimitere. Nu trebuie uitat însă că între părți a fost încheiat un contract de concesiune cu nr.11/2001, care a fost reziliat pe cale judecătorească din culpa reclamantei, care nu a achitat debitul restant (astfel cum rezultă din notele de ședință depuse la fila 24 din dosarul Curții de Apel), ceea ce aduce oarecare dubii cu privire la disponibilitatea reclamantei de a-și îndeplini obligațiile contractuale cu bună-credință.
Revenind însă la dispozițiile art. 32 alin.1 ind.3 din OUG nr.88/1997 incidente în speță, tribunalul reține că acesta reglementează o competență legală a autorităților administrative, normele juridice prin care se stabilesc drepturi ale particularilor în raport cu autoritățile publice având un caracter obligatoriu pentru cele din urmă. Altfel spus, autoritățile administrative nu pot ignora drepturile conferite de lege particularilor, drepturi cărora le corespund întotdeauna și obligații corelative stabilite în sarcina celor dintâi. Ceea ce înseamnă că textul în discuție instituie o obligațiealternativăpentru proprietarii terenurilor circumscrise domenialității private a autorităților administrativ teritoriale, și care vor trebui să opteze între una din conduitele prescrise de lege și anume: de a concesiona, închiria sau vinde terenurile respective. Așadar, pârâții nu pot refuza, de plano, reglementarea regimului juridic al terenului litigios, ci sunt obligați (iar în caz de refuz, pot fi obligați cu ajutorul justiției) a adopta una din cele trei alternative. Numai că, din interpretarea textului de lege rezultă că nu pot fi obligați să adopte o anumită variantă din cele prevăzute expres de legiuitor. Altfel nu ar mai avea sens redactarea actuală a textului de lege teza finală, care spune că" Terenurile clasificate ca aparținând domeniului privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, după caz,potfi concesionate in condițiile prevăzute mai sus, închiriate sauoferitesocietății comerciale spre a fi cumpărate".
Nici prevederile art. 135-137 din HG nr.577/2002 invocate de reclamantă nu pot conduce la o altă concluzie, din analiza coroborată a acestora putându-se deduce chiar o ordine de preferință a legiuitorului care vorbește de vânzare sau de închiriere după operațiunea de concesionare (art. 137 spune că "Terenurile aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, carenu sunt concesionate, se închiriază sau se vând societății comerciale care le deține, fara nici un fel de publicitate, prin negociere directa, la inițiativa societății comerciale sau a autorităților prevăzute la art. 135".
Devenind astfel îngăduită și concluzia că, în lipsa acordului pârâților Primarul Municipiului T și Consiliul Local al Municipiului T, nu pot fi obligați la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mai ales că, în speță, aceștia și-au arătat disponibilitatea în vederea încheierii unui nou contract de concesiune sau, după caz, a unui contract de închiriere cu reclamanta (așa cum rezultă din motivele de apel).
Împotriva sentințe civile nr.3012/16.09.2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-. a declarat apel reclamanta - - - T susținând că în mod greșit prima instanță nu a dat curs cererii sale de clarificare a situației juridice a terenului, în sensul obligării pârâților la vânzarea terenului către reclamantă.
S-a arătat că potrivit HG nr. 577/2002, terenurile aparținând domeniului privat al statului, se pot vinde societății comerciale care le deține, fără nici un fel de publicitate, prin negociere directă, la inițiativa societății comerciale sau a autorităților prev. la art. 135.
Ca atare, apelanta a susținut că vânzarea se poate solicita de oricare dintre părți și nu este un atribut lăsat doar la îndemâna autorității administrative.
În acest sens, apelanta a făcut trimitere și la dispozițiile art. 32 ind. 1 din Legea nr. 99/1999.
La filele 19 - 21 pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primarul Municipiului au formula întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului deoarece aspectele legate de diminuarea patrimoniului privat al Autorității Administrative, fie prin vânzarea sau înstrăinarea sub orice altă formă a acestuia, trebuie să corespundă unui interes colectiv și nu numai intereselor private ale unui comerciant.
Examinând apelul prin prisma celor arătate și în condițiile prev. de art. 289 și urm. Cod procedură civilă, se reține că acesta este neîntemeiat.
În mod corect prima instanță a reținut că între părți a fost încheiat un contract de concesiune cu nr. 11/2001, care a fost reziliat pe cale judiciară, din culpa reclamantei care nu a achitat debitul restant.
În aceste condiții se constată, că în speță, reclamanta înțelege să invoce propria sa conduită culpabilă pentru a eluda dispozițiile prev. în art. 32 alin. 1 ind. 3 din OUG nr. 88/1997, în sensul de a înlătura procedura de concesionare, prin neexecutare a obligațiilor în această formă, cu scopul de a invoca apoi procedura de oferire spre vânzare.
Operațiunile juridice prev. de legiuitor, în speță se circumscriu materiei contractului de concesiune, pentru că au în vedere un bun imobil aparținând patrimoniului unei comunități locale care este destinat a satisface un interes colectiv.
Numai în măsura în care comunitatea locală prin organul său administrativ competent, înțelege să renunțe la beneficiile concesiunii și apoi la cele ale închirierii poate trece la oferta de vânzare, către societatea comercială cale le deține fără nici un fel de publicitate, prin negociere directă.
Ca atare într-un astfel de raport juridic părțile nu se află pe terenul obligațiilor civile propriu-zise, ci într-un raport juridic mixt administrativ și civil în care, potrivit concepției legiuitorului român are prioritate interesul colectiv, ce poate fi exprimat din punct de vedere juridic prin hotărârea autorității administrative competente.
Este adevărat că acest acord al autorității administrative competente poate fi solicitat la inițiativa societății comerciale însă el nu poate fi suplinit printr-o hotărâre judecătorească, mai ales în condițiile în care autoritatea administrativă invocă, în speță, procedurile judiciare puse la îndemâna sa de către legiuitor, respectiv acela ale concesiunii sau închirierii și nu procedura vânzării care presupune o diminuare irevocabilă a patrimoniului comun, în beneficiul unui comerciant.
Față de cele arătate C, va conchide că soluția pronunțată de către prima instanță este temeinică și legală, reclamanta urmând a stabilii împreună cu pârâții modalitatea de folosință a terenului în ordinea prev. de dispozițiile art. 32 din OUG nr. 88/1997 și dispozițiile art. 135, 137 din HG nr. 577/2002, putându-se ajunge după epuizarea modalităților de concesionare sau închiriere, doar prin acordul părților la eventuala soluție de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu.
Față de cele arătate apelul declarat de reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul reclamantei - - - T împotriva sentinței civile nr. 3012/16.09.2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 7 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamantei apelante
- - - T - T,-, jud. T
Pârâții intimați
PRIMARUL MUNICIPIULUI T - B-dul -, nr. 1
CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI - idem -
Red. / 29.04.2009
Tehnored /29.04.2009
Ex.5
Primă instanță:
Președinte:Lucian LăpădatJudecători:Lucian Lăpădat, Carmina Orza
