Obligație de a face. Decizia 84/2010. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR.84/
Ședința publică din 9 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător
Judecător
Grefier
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanții și domiciliați în I,-,.1004,.TR.1,.5ap.2, județul I, împotriva deciziei civile nr.911 din 17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se faptul că recursul este declarat în termenul prevăzut de lege.
Având în vedere lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța în baza actelor dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 911 din 17.12.2008 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins excepția prematurității formulării cererii și s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr. 5154 din 23.04.2008 pronunțată de Judecătoria Iași.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 5154 din 23.04.2008 pronunțată de Judecătoria Iașis -a respins excepția necompetenței generale a instanței, s-a admis excepția inadmisibilității cererii cu privire la constatarea existenței unei discriminări și s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Instanța de apel a constatat că reclamanții au solicitat să se constate existența unei discriminări directe între poziția lor de chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza raporturilor de locațiune cu pârâții și ceilalți chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza unor contracte de închiriere, încheiate tot cu autoritățile statului, prin consiliul local, să se înlăture starea de discriminare creată și să se dispună obligarea pârâților la vânzarea apartamentului situat în I,-,. 1004, tr. I,. 5,. 2, în condițiile legii nr. 85/1992 și Legii nr. 61/1990.
Cu privire la excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată, Tribunalul Iașia constatat că se circumscrie faptului că reclamanții au reacționat față de un proiect de hotărâre care nu constituie un act normativ emis de către autoritatea publică locală cu putere de lege pe plan local. Această excepție a fost invocată pentru prima dată în fața Tribunalului Iași și excede așadar sferei controlului legalității și temeiniciei hotărârii apelate pronunțate de Judecătoria Iași.
În soluționarea acestei excepții, tribunalul a avut în vedere situația de fapt corect reținută de instanța de fond. Astfel, prin anunțul nr.79375/25.10.2007 a fost făcut public "proiectul de hotărâre privind vânzarea prin licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I,--107,.1004, tr.I și II, proiect ce cuprinde trei articole, o notă de fundamentare și expunerea de motive. Manifestării de voință a autorității locale s-a dat totodată și interpretarea corectă sub aspectul valorii juridice și efectelor sale, reținându-se că nu constituie un act emis de către autoritatea publică locală cu caracter obligatoriu și producător de efecte, acest proiect neputând constitui niciodată bază legală a vânzării prin licitație publică a imobilului închiriat de reclamanți.
Se face trimitere în anunțul proiectului de hotărâre la prevederile art.36 și ale art.123 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală. Potrivit art.36 alin.5 lit.b din Legea nr.215/2001 consiliile locale hotărăsc vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a unității administrativ teritoriale, iar potrivit art.121 alin.2 vânzarea, concesionarea și închirierea se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii. Dincolo de hotărârea Consiliului local I privind vânzarea apartamentelor din blocul nr.1004, ce intră în atribuțiile sale conferite de legiuitor, prin textul art.36 alin.2 din Legea nr.215/2001, aspectul litigios ce trebuia soluționat viza nu hotărârea ca atare ce transpare în proiect, ci aplicarea în raport cu aceasta a dispozițiilor art.123 alin.2 din Legea nr.215/2001, respectiv vânzarea prin licitație publică.
Instanța a reținut că actualitatea faptului pretins discriminatoriu de reclamanți se impunea a fi apreciată nu față de intenția autorității locale de a vinde apartamentul, ci față de acțiunea Legii nr.215/2001, care reglementează modalitatea transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor ce compun patrimoniul privat al unității administrativ teritoriale.
la proprietatea privată a blocului nr.1004 ce este afirmată atât implicit de către pârâți prin procedura urmată în vederea închirierii apartamentului, respectiv Legea nr.215/2001, cât și explicit prin poziția procesuală în prezentul litigiu și supunerea hotărârii de vânzare a apartamentelor din bloc, Legea nr.215/2001, prin proiectul făcut public, determina că prin chiar intrarea în vigoare a Legii nr.215/2001 să ia ființă situațiile ale căror elemente sunt aduse spre comparație de reclamanți.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că, încheiat sub auspiciile art.123 alin.2 din Legea nr.215/2001, normă imperativă, contractul de închiriere nr.610/22.08.2007 plasează pe reclamanții-apelanți într-o altă categorie juridică, distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai Legii nr.85/1992, așa încât argumentarea potrivit căreia aceștia s-ar afla într-o situație cu suficiente criterii de comparabilitate cu aceștia este fundamentată pe premise eronate. Categoria socială nu se confundă cu categoria juridică distinctă, căreia îi aparțin apelanții. Comparând toate elementele ce caracterizează situațiile supuse antitezei, nu poate fi acceptat ca pentru apelanți dobândirea calității de chiriași să se facă sub imperiul unui regim juridic, iar cumpărarea acestor imobile să se facă sub un altul. Ca raport juridic unic, efectele acestuia nu pot fi tratate decât unitar, sub imperiul aceleiași norme. Astfel ar însemna să se accepte că rezultatele unor premise diferite este obligatoriu că fie egale, ceea ce este ilogic.
Prin urmare, dacă discriminarea de iure, înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă între ele, atunci regimul juridic distinct aplicabil apelanților (care au dobândit calitatea de chiriași prin licitație în condițiile art.123 alin.2 din Legea nr.215/2001) față de regimul juridic al dreptului chiriașilor dobândit pentru imobilele ce intră sub incidența Legii nr.85/1992, argumentat prin lege, constituie o diferență relevantă ce își are izvorul în voința legiuitorului, pe care instanța nu are puterea să o înfrângă. O altă concluzie ar echivala cu un exces de putere al judecătorului și încălcarea principiului separației puterilor în stat.
S-a arătat că acesta este și sensul dat de Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Egalitatea în fața legii consacrată de art.16 alin.1 din Constituția României ce se corelează cu prevederile cuprinse în art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu presupune ca reglementarea legală să fie uniformă ci presupune aplicarea unui tratament diferit la situații diferite, tratament justificat în mod obiectiv și rațional.
Legii nr.85/1992 și pentru locuințele finalizate, recepționate după intrarea sa în vigoare nu i se poate da sensul arătat de către apelanți. După distincțiile evidențiate, Legea nr.85/1992 se aplică și acestor categorii de locuințe. Nu mai puțin, raționamentul nu este înlăturat nici de pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 21.01.2008 a deciziei nr.5 prin care, admițând recursul în interesul legii, a stabilit că dispozițiile Legii nr.85/1992 republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ care vizează însă locuințele construite din fondurile unităților economice și bugetare de stat până la data intrării în vigoare a legii.
Solicitarea apelanților de stabilire a discriminării prin raportare la chiriașii beneficiari ai Legii nr.85/1992 face ca analiza celorlalte dispoziții legale - Legea nr.114/1996, Legea nr.112/1995, Legea nr.10/2001, Legea nr.152/1998 - să fie de prisos, pe de-o parte în condițiile elementelor aduse spre verificare în constatarea transgresării egalității formale impuse (egalitate juridică). Pe de altă parte, fiecare act normativ invocat reglementează situații supuse unor condiții de aplicabilitate distincte, iar interferența acestora într-o oarecare măsură, ce nu comportă însă comparații de anvergura celor ridicate prin actul de investire, nu poate determina raționamente, ce s-ar impune instanței în relevarea discriminării.
Evidentă este și lipsa unui criteriu de discriminare (fără de care nu există discriminare) în privința căruia apelanții invocă art.21 (1) din Carta drepturilor fundamentale.
Discriminarea este un concept care vizează persoana și nu bunul. Orice criteriu de caracterizare a situației în care se află o persoană ca discriminatorie față de o altă persoană sau categorie socială se face prin raportare la persoană și modul în care aceasta este tratată. Aplicarea unei norme imperative a legii în cadrul unui raport juridic constituit pe același temei între părți nu antamează nici un element, care să caracterizeze persoana reclamanților, ci exclusiv raportul juridic consensual, prin urmare apelul acestora la termenul proprietate din art.21 din Carta drepturilor fundamentale ale drepturilor omului în justificarea existenței criteriului de discriminare este impropriu speței.
Împotriva acestei hotărâri reclamanții și au formulat recurs, solicitând modificarea deciziei atacate, în sensul schimbării sentinței civile nr.5154 din 23.04.2008, pronunțată de Judecătoria Iași și admiterii acțiunii formulate de reclamanți.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, prin maniera de motivare a hotărârii, nu a răspuns la toate argumentele principale, determinante în cauză, instanța apreciind de prisos analiza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 152/1998.
Recurenții au mai arătat că de esența discriminării este conceptul de comparabilitate și nu de identitate, neinvocând o suprapunere perfectă a situației recurenților cu cea a grupului de comparat, însă instanța a confundat cele două noțiuni analizând, pornind de la premise total greșite, situația discriminatorie invocată.
S-a mai arătat că instanța a argumentat greșit inaplicabilitatea art. 1 din Legea nr. 85/1992, întrucât, dacă există lege specială (Legea nr. 85/1992, cu referire la Decretu-lege nr. 61/1990) în temeiul căreia chiriașii pot cumpăra apartamentele ce le dețin cu titlu de chirie, este inadmisibil și discriminatoriu a se refuza aplicarea acestui act normativ în favoarea unei legi generale, Legea nr. 215/2001, care oferă doar cadrul legal aplicabil vânzării bunurilor proprietatea municipiului, pentru care legiuitorul nu a creat norme derogatorii.
Recurenții au precizat că, reținându-se că sintagma de chiriaș al municipiului, este similară, dacă nu cel puțin comparabilă cu sintagma chiriaș al statului, instanțele au dat prioritate legii speciale.
S-a mai arătat că sunt întrunite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, respectiv existența unor persoane sau situații comparabile (chiriași, proprietate privată a statului formată din bunuri dobândite din venituri publice), existența unui tratament diferențiat între chiriașii cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992 și cei cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 215/2001, care impune modalitatea de vânzare prin licitație publică, iar tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate și necesare.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 din pr.civ.
Intimații Municipiul I și Consiliul local I au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu chiriașii care beneficiază de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Totodată, au invocat decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale a României și au arătat că o obligare a Municipiului I de a vinde un bun din domeniul privat reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de Constituție și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin încheierea nr. 7657 din 23.09.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei de la Curtea de Apel Iași la Curtea de Apel Tg.-
Examinând decizia atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar constată că recursul promovat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Analizând cu prioritate motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă, în susținerea căruia recurenții au invocat faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, Curtea constată că este nefondat.
Astfel, decizia ce face obiectul prezentei analize cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, instanța de apel răspunzând argumentelor invocate de apelanți în apelul promovat.
Faptul că nu a mai dezvoltat pentru fiecare în parte, analiza condițiilor discriminării și cu privire la chiriașii beneficiari ai Legilor nr.114/1996, nr.112/1995, nr.10/2001 și nr.152/1998 nu echivalează cu neanalizarea argumentelor apelanților, instanța arătând faptul că fiecare act normativ menționat reglementează situații supuse unor condiții de aplicabilitate distincte și nu vizează situații comparabile celei în care se află reclamanții. Din această perspectivă, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul reclamanților la un proces echitabil, întrucât conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, or, instanța de apel a analizat și a răspuns argumentelor apelanților.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că reclamanții recurenți sunt titularii unui contract de închiriere a unei suprafețe locative cu destinație de locuință în I, șos. - nr. 105,. 1004, tr. I, etaj 5,. 2 din anul 2002, care a fost prelungit ulterior, având un contract pentru anul 2008-2009. Contractul de închiriere a fost încheiat cu Consiliul local I ca urmare a unei licitații organizate de acesta, în baza Hotărârii nr. 245/2002.
Apartamentul în discuție se găsește într-un bloc de locuințe, care a fost achiziționat în baza HCL nr. 331 din 29.11.2000 (fila 19 în dosarul primei instanțe) și se află în proprietatea Consiliului local al Municipiului I, așa cum rezultă din Hotărârea privind însușirea inventarului domeniului privat al Consiliului local Municipal I nr. 139/2003 (filele 20-21 în dosarul primei instanțe).
Prin anunțul înregistrat sub nr. 79375 din 25.10.2007 s-a făcut cunoscut proiectul de hotărâre privind vânzarea la licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. - nr. 105-107,. 1004, tr. I și Tr. II (fila 12), menționându-se în nota de fundamentare că locatarii blocului au solicitat vânzarea apartamentelor.
Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 5 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, consiliile locale hotărăsc vânzarea bunurilor proprietate privată a unităților administrativ teritoriale, iar art. 123 alin.2 din același act normativ prevede că vânzarea acestor bunuri se face prin licitație publică, organizată în condițiile legii.
Reclamanții se consideră discriminați față de ceilalți chiriași care au dreptul de a cumpăra spațiile locative deținute cu chirie de la stat în baza Legilor nr.85/1992, nr.114/1996, nr.112/1995, nr.10/2001, nr.152/1998, care prevăd dreptul titularilor contractelor de închiriere de a cumpăra locuințele deținute cu acest titlu, apreciind că deși se află într-o situație comparabilă, sunt tratați diferit.
Bunul în discuție face parte din proprietatea privată a unității administrativ teritoriale, fiind inventariat ca atare.
Potrivit art.54 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia dreptul de proprietate privată al unității administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, în speță, dreptul comun constituindu-l Legea nr. 215/2001 în sensul menționat anterior.
Actele normative la care fac referire reclamanții recurenți vizează fiecare în parte un domeniu de reglementare distinct, după cum urmează.
Legea nr. 85/1992 privește vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților administrativ teritoriale. Fără a relua întreaga argumentație, detaliată în decizia, ce face obiectul prezentei analize, Curtea constată că în mod legal Tribunalul a reținut faptul că situația chiriașilor beneficiari ai acestui act normativ nu este comparabilă cu cea a reclamanților, astfel că nu se poate reține existența unei stări de discriminare între cele două categorii.
De asemenea, Legea nr.152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe, cu modificările și completările aduse de OG nr. 35/2007, Legea nr. 89/2008, precum și HG nr. 889/2008, permite vânzarea către chiriași a locuințelor ce fac parte din proprietatea privată a statului.
Legea nr.112/1995 reglementează situația juridică a unor imobile cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.
Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele preluate abuziv de stat și nerestituite foștilor proprietari.
Așa cum în mod legal a reținut instanța de apel, între dreptul de proprietate al statului și dreptul de proprietate al unităților administrativ teritoriale nu există echivalență legislativă, iar limitările stabilite prin legile mai sus menționate au caracter special și vizează situații concrete total diferite de cea a reclamanților.
Reclamanții se află într-o categorie juridică distinctă de cea a chiriașilor beneficiari ai legilor speciale menționate anterior, iar situațiile diferite justifică un tratament juridic diferențiat, justificat în mod obiectiv și rațional, în contextul în care egalitatea în fața legii nu presupune ca reglementarea să fie uniformă.
Față de cele reținute anterior, Curtea constată că în mod legal instanța de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale necesare existenței discriminării, urmând a înlătura argumentele recurenților pe acest aspect.
Față de considerentele reținute, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din pr.civ. astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 din pr.civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei nr. 911 din 17.12.2008 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și, domiciliați în I,-,.1004, tr.I, etaj 5,.2, județul I, împotriva deciziei civile nr.911 din 17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9 februarie 2010.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
GREFIER
Red.
Tehnored.
7 ex.
22.02.2010
Jud.fond:
Jud.apel:-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
