Obligație de a face. Decizia 905/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 905/R/2009
Ședința publică din 3 aprilie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Alina Rodina JUDECĂTOR 2: Ioan Daniel Chiș
JUDECĂTOR 3: Anca
JUDECĂTOR: -- -
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta, împotriva deciziei civile nr. 33/A din 21 ianuarie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, privind și pe intimatul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T-PRIN DIRECȚIA IMOBILIAR, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reclamanta recurentă, asistată de avocat, care depune împuternicire avocațială la dosar-fila 8, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu suma de 20 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, la întrebarea instanței, reprezentantul reclamantei recurente arată că a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 33/A a Tribunalului Cluj și nu împotriva sentinței civile nr. 114/2008 a Judecătoriei Turda, cum greșit a redactat în recursul depus la dosar, sens în care se procedează, în fata instanței, la corectarea recursului depus la dosar. Totodată, arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii acțiunii și obligarea intimatei la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în caz contrar sentința să țină loc de act autentic, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Prin Sentința civilă nr. 1114 din 06.03.2008 pronunțată de Judecătoria Turdas -a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T prin DIRECȚIA IMOBILIAR, pentru obligarea la emitere hotărâre.
Judecătoria a reținut că reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al mun. T - prin Direcția patrimoniului imobiliar, solicitând obligarea acestuia la adoptarea unei hotărâri prin care să aprobe vânzarea către reclamantă a apartamentului nr. 11 situat în T,-, precum și prețul de vânzare al acestuia în conformitate cu normele legale.
În considerentele hotărârii s-a reținut că reclamanta, în calitate de chiriaș al imobilului a formulat cerere de cumpărare.
Imobilul a fost preluat în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974 fiind revendicat de fostul proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin Dispoziția nr. 30/2006 a Primarului mun. T, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent bănesc.
S-a mai invocat un refuz al autorităților pentru cererea adresată dar Serviciul care se ocupă de administrarea locuințelor din fondul de stat nu a emis un răspuns prin care să refuze categoric soluționarea cererii reclamantei.
Reclamanta a solicitat pe calea dreptului comun obligarea pârâtului la emiterea actului, dar o atare posibilitate nu este reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 112/1995.
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri iar instanța în ședința publică din 21.01.2009 a recalificat calea de atac din recurs în apel având în vedere natura cauzei dedusă judecății, respectiv obligația de a face.
Prin decizia civilă nr. 33/A din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Cluja respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la adoptarea unei hotărâri prin care să aprobe vânzarea locuinței pentru care deține contract de închiriere, invocând ca temei de drept Decretul-Lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992.
Acțiunea a fost precizată ulterior sub aspectul temeiului de drept ca fiind art. 9 din Legea nr. 112/1995, precizându-se totodată că își menține în întregime cererea formulată.
Așadar reclamanta a formulat o cerere pentru emiterea unei hotărâri a Consiliului local T, întemeiată pe prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Această lege reglementează situația juridică a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea Statului, și cuprinde dispoziții privind măsurile reparatorii ce pot fi acordate foștilor proprietari adică restituirea în natură sau măsuri în echivalent dar cuprinde și măsuri privind protecția chiriașilor.
Textul art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede într-adevăr dreptul chiriașilor de a opta pentru cumpărarea locuinței, dar nici un text al actului normativ nu prevede faptul că, pentru vânzarea locuințelor către chiriași ar fi necesară emiterea de hotărâri a consiliilor locale.
În cauză s-a dovedit faptul că reclamanta a solicitat cumpărarea apartamentului, iar prin întâmpinarea depusă pârâtul justifică nesoluționarea până în prezent a cererii datorită volumului mare de activitate.
Față de probele menționate și textele de lege invocate de reclamantă, Tribunalul a reținut că cererea formulată este neîntemeiată întrucât vânzarea locuințelor ce intră sub incidența Legii nr. 112/1995 nu se face în temeiul hotărârilor emise de consiliile locale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiteiri acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului a arătat că ambele hotărâri sunt nelegale și netemeinice, date cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
A solicitat încheierea unui contract de vânzare-cumpărare asupra unui apartament în care locuiește ca și chiriașă de peste 23 ani, apartamentul fiind proprietatea statului.
Consideră că a fost discriminată deoarece toți chiriașii au cumpărat apartamentele în care locuiesc, numai demersurile reclamantei au fost în zadar motiv pentru care s-a adresat instanței.
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate, Curtea de Apel urmează să admită recursul pentru următoarele considerente:
Tribunalul nu a analizat cele reținute de prima instanță, anume că nu ar exista un refuz de soluționare a cererii reclamantei și nici posibilitatea obligării pârâtului la emiterea actului, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 112/1995.
În schimb a respins apelul deoarece a considerat că art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede într-adevăr dreptul chiriașilor de a opta pentru cumpărarea locuinței, dar nici un text al actului normativ nu prevede faptul că, pentru vânzarea locuințelor către chiriași ar fi necesară emiterea de hotărâri a consiliilor locale.
Curtea reține că această chestiune nu a fost pusă în discuția părților, iar tribunalul trebuia să se rezume la a analiza hotărârea atacată prin prisma celor reținute de instanța de fond și a motivelor de apel, având în vedere efectul devolutiv al acestuia, iar dacă ar fi considerat că trebuie să analizeze din oficiu o anumită chestiune trebuia să o pună în discuția părților și abia apoi să se pronunțe asupra acesteia.
Necesitatea prevederii în Legea nr. 112/1995 a emiterii unei hotărâri de consiliu local pentru aprobarea vânzării către reclamantă a apartamentului precum și a prețului de vânzare al acestuia nu a fost pusă în discuție la instanța de fond, aceasta respingând acțiunea pe motiv că nu există un refuz și nici posibilitatea obligării pârâtului la emiterea actului, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 112/1995.
Cu privire la cele reținute de către tribunal, este adevărat că Legea nr. 112/1995 nu dispune în ce mod se va înstrăina către chiriaș apartamentul ce îl ocupă, înstrăinare ce se va face în temeiul art. 9 din lege.
În Legea nr. 112/1995 se fac referiri la autorități publice (art. 5 alin. 2), unitatea care a avut în administrare apartamentul (art. 6 alin. 2), unitățile care au deținut apartamentele (art. 8), consiliile locale care constituie comisia de preluare a cererilor de restituire (art. 15 alin. 1) iar în Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin nr.HG 20/1996 se face referire la autoritățile administrației publice locale care au imobilele (art. 9 și art. 11).
Art. 92. alin. (1) din nr.HG 20/1996 prevede că atunci când comisiile locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 sau unitățile specializate care vând locuințe în condițiile Legii nr. 112/1995 au indicii că o locuință face parte din categoria imobilelor menționate la art. 1 alin. (4) din prezentele norme metodologice ori din aceea a imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art. 10 din lege, ele au obligația să suspende încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Apoi, art. 33 din nr.HG 20/1996 prevedea că vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 se face de către societățile comerciale și/sau unitățile specializate în vânzarea locuințelor sau care administrează locuințele, existente la data intrării în vigoare a legii.
Aceste societăți sau unități specializate au fost constituite de către consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998 domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public iar dreptul de proprietate privată al statului sau al unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel, prevede art. 5 alin. 2 din același act normativ.
Aceste prevederi sunt completate de cele ale art. 36 din Legea nr. 215/2001 care prevede la alin. 5 lit. b că în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii.
Prin urmare soluția instanței de apel este greșită deoarece trebuia să pună în discuția părților aspectul cu privire la care a considerat că acțiunea reclamantei este nefondată, aspect asupra căreia însăși decizia instanței de apel este nelegală, cât timp potrivit art. 36 alin. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001 consiliul local hotărăște vânzarea bunurilor proprietate privată a municipiului.
În ceea ce privește hotărârea primei instanțe curtea reține că aceasta a motivat respingerea acțiunii întrucât că nu există un refuz de soluționare a cererii reclamantei și nici posibilitatea obligării pârâtului la emiterea actului, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 112/1995.
Instanța de apel trebuia să constate că hotărârea instanței de fond este nelegală.
Cu privire la aspectul reținut de prima instanță trebuie sesizat că reclamanta a formulat cererea de cumpărare la data de 04.04.2006, cerere care a fost comunicată de către Serviciul public către Comisia de evaluare tehnică la data de 09.11.2006 iar prezenta acțiune a fost introdusă la data de 23.02.2007.
Mai trebuie sesizat că în cele trei stadii procesuale ale cauzei pârâta și-a exprimat poziția procesuală doar la fondul cauzei, unde, prin întâmpinare, arată că imobilul poate fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 doar după măsurare și evaluare. Nici până în prezent pârâta nu a făcut dovada că ar mai fi efectuat și alte demersuri pentru finalizarea procedurii de vânzare, respectiv măsurarea și evaluarea apartamentului.
Din probele administrate nu reiese întradevăr un refuz explicit dar temporizarea excesivă are aceași finalitate din punctul de vedere al reclamantei, anume neîncheierea contractului de vânzare.
Trebuie sesizat că de la data formulării cererii au trecut mai bine de 3 ani iar contractul nu a fost încheiat până în prezent și nici evaluarea acestui apartament nu a fost făcută.
Prin urmare pârâtul acceptă ca fiind îndeplinite în persoana reclamantei condițiile pentru ca aceasta să poată cumpăra apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 dar cu toate acestea nu încheie un contract cu reclamanta.
Față de acestea este evident refuzul încheierii contractului.
Cât privește posibilitatea obligării pârâtului la emiterea actului, reglementată de Legea nr. 10/2001 sau de Legea nr. 112/1995, posibilitate negată de către prima instanță, trebuie sesizat că orice drept este protejat de o acțiune.
Potrivit art. 109 alin. 1 Cod procedură civilă, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente.
Aceste text legal este unul general și instituie atât dreptul cât și obligația unei persoane de a formula o cerere înaintea instanțelor judecătorești atunci când are o pretenție împotriva unei persoane.
Prima instanță admite că în patrimoniul reclamantei există un drept reglementat de Legea nr. 112/1995, de a cumpăra imobilul, dar consideră că pârâtul nu poate fi obligat la aceasta deoarece nu există prevăzută în această lege posibilitatea obligării pârâtului la încheierea contractului.
O astfel de prevedere nici nu era necesară deoarece ar fi excesiv ca la fiecare drept stipulat într-o dispoziție legală se prevadă că are un drept la acțiune, că este ocrotit de lege. Motiv pentru care art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 prevede în general și ca normă de principiu că drepturile civile sunt ocrotite de lege.
Curtea constată că, prin chiar definiția lui, un drept conține și posibilitatea de a apela la forța de constrângere a statului, altfel dreptul, neînsoțit de această posibilitate, devine doar un drept, imperfect, posibil a fi executat doar prin bunăvoința debitorului.
Or, categoria drepturilor e este întâlnită doar în materia drepturilor al căror drept la acțiune s-a prescris. Prin urmare celelalte drepturi, majoritatea covârșitoare, inclusiv cel invocat de către reclamantă, sunt protejate de o acțiune.
Astfel, art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.a contrario, în cadrul termenului prevăzut de lege un drept patrimonial este însoțit de un drept la acțiune.
Prin urmare decizia tribunalului este nelegală iar prima instanță nu a soluționat fondul cauzei, astfel că pentru a se asigura dreptul la apărare, principiul contradictorialității și al dublului grad de jurisdicție, față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3 și 5, art. 299 alin. 1 și art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 33/A din 21.01.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o va casa, precum și sentința civilă nr. 1114/06.03.2008 a Judecătoriei Turda dosar nr- și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Turda.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 33/A din 21.01.2009 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o casează, precum și sentința civilă nr. 1114/06.03.2008 a Judecătoriei Turda dosar nr- și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Turda.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 03 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
- - --- - -- -
GREFIER
de, dactilografiat de Sz.
În 2 ex. la data de 29.04.2009
Judecător fond - - Judecătoria Turda
Judecători apel -, - Tribunalul Cluj
Președinte:Alina RodinaJudecători:Alina Rodina, Ioan Daniel Chiș, Anca
