Partaj bunuri comune. Jurisprudență. Decizia 389/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.389/
Ședința publică de la 22 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Viorica Mihai Secuianu judecător
JUDECĂTOR 2: George Popa
JUDECĂTOR 3: Irina vicepreședintele Curții de Apel
Grefier - grefier șef secție
-.-.-.-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra contestației în anulare a deciziei civile nr. 176/R/12.03.2009 pronunțată de Curtea de APEL GALAȚI în dosarul nr- formulată de contestatorii,, în contradictoriu cu intimatul .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16 iunie 2009 și s-au consemnat în încheierea din acea zi,când,instanța având nevoie de timp pentru deliberare,a amânat pronunțarea cauzei la data de 22 iunie 2009,când a pronunțat prezenta.
CURTEA
Asupra contestațiilor în anulare de față, înregistrate la Curtea de APEL GALAȚI sub nr. 629/44 din 09.04.2009, formulate de contestatorii, și în contradictoriu cu intimatul.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea de față, contestatorii au solicitat anularea deciziei civile nr. 176 din 12.03.2009 a Curții de APEL GALAȚI, pronunțată în dosarul nr- și rejudecarea recursului.
În motivarea cererii, contestatorii și, care au avut calitatea de intervenienți în litigiul ce a format obiectul dosarului nr-, au susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de modificare privind inexistența vreunei convenții pentru dobândirea unui drept de superficie de către foștii soți și, terenul pe care se află construcția în litigiu fiind proprietatea contestatorilor, precum și asupra motivului de recurs prin care s-a criticat faptul că prin decizia civilă nr. 38 din 30.01.2006 a Tribunalului Vrancea prin care s-a dispus rejudecarea fondului, nu s-a dat o dezlegare de drept referitor la stabilirea calității imobilului de bun comun al foștilor soți.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 teza 2 Cod procedură civilă.
Contestatoarea a invocat același caz de contestație în anulare, respectiv cel reglementat prin dispozițiile art. 318 teza 2 Cod procedură civilă, susținând că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de modificare formulat conform art. 304 punctul 7 Cod procedură civilă în sensul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, asupra motivului de modificare formulat conform art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă potrivit cu care hotărârea recurată este nelegală întrucât s-a dat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, cu referire la dispozițiile art. 261 alin. 1 punctul 5 Cod procedură civilă și nici asupra susținerii referitoare la faptul că în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 124.455 lei cu titlu de sultă către reclamantul în condițiile în care, în mod constând, pârâta a solicitat ca acest bun să fie scos din masa bunurilor de împărțit deoarece nu a fost realizat de foștii soți în timpul căsătoriei ci este proprietatea intervenienților și.
Contestatoarea a susținut că, respingând recursul pentru lipsa interesului în promovarea acestuia, instanța nu a analizat niciuna dintre criticile formulate prin motivele de recurs, soluția fiind oricum nelegală în condițiile în care este evident că justifica un interes în promovarea căii de atac câtă vreme a fost obligată la plata unei sulte imense pentru un bun care, în realitate, aparține intervenienților și, prin urmare, nu putea fi partajat.
La data de 13.04.2009, contestatoarea a formulat un motiv suplimentar de contestație în anulare, susținând că soluția instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale în raport de datele existente la dosar în momentul pronunțării hotărârii, conform art. 318 teza 1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea acestui motiv de contestație în anulare, petenta a arătat că aspectul reținut de instanța de recurs în sensul că admiterea recursului nu ar face decât să agraveze situația juridică a pârâtei, înlăturându-i calitatea de coproprietar al imobilului, reținută prin încheierea de admitere în principiu, și de proprietară exclusivă, reținută prin hotărârea finală, este rezultatul unei confuzii a instanței de recurs. În dosarul cauzei există mai multe încheieri de admitere în principiu și mai multe hotărâri, deoarece s-au parcurs două cicluri de judecată, iar instanța de recurs, deși face trimiteri la o încheiere de admitere în principiu și la o hotărâre finală, nu precizează date de identificare ale acestora. Pe de altă parte, contestatoarea susține că în realitate nu există nicio încheiere de admitere în principiu prin care să fi fost reținută calitatea de bun comun a imobilului în litigiu.
Prin concluziile scrise depuse ulterior la dosar, contestatoarea a mai arătat că, în concret, greșelile materiale comise instanța de recurs și care au condus la pronunțarea deciziei atacate constau în aceea că: ea nu a dorit niciodată ca instanța să constate că intervenienții ar fi dobândit calitatea de proprietari ai imobilului prin accesiune; că la momentul promovării recursului a justificat un interes în condițiile în care în mod greșit prin decizia instanței de apel se reținuse că ea împreună cu fostul soț ar deține în cote egale un drept de superficie și, pe acest temei, în mod greșit i-a fost atribuit imobilul care, în realitate, aparține intervenienților și a fost obligată și la plata unei sulte și că nu a încercat să își înrăutățească situația în propria cale de atac. Admiterea recursului nu ar fi condus, în opinia contestatoarei, la agravarea situației sale prin înlăturarea calității de coproprietar al imobilului întrucât ea nu a deținut niciodată această calitate.
Astfel, contestatoarea conchide în sensul că este evident faptul confundării unor elemente importante și anume că ei nu i-a fost recunoscută sau atribuită niciodată calitatea de coproprietară a imobilului ci, în mod greșit, doar calitatea de superficiară, și că, oricum, nici această calitate nu îi aparține întrucât dreptul de proprietate în integralitatea lui aparține în mod exclusiv intervenienților.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea contestațiilor în anulare ca nefondate și menținerea deciziei atacate.
A invocat, de asemenea, excepția inadmisibilității contestațiilor în anulare apreciind că motivele pe care acestea se întemeiază nu se încadrează în cazurile expres prevăzute de dispozițiile art. 317-318 Cod procedură civilă în care poate fi promovată această cale extraordinară de atac.
Excepția este întemeiată și urmează a fi admisă cu consecința respingerii contestațiilor în anulare ca inadmisibile pentru următoarele considerente:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, admisibilă numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege prin care se urmărește anularea unei hotărâri irevocabile dacă la pronunțarea ei nu s-au observat neregularități ale actelor de procedură sau dacă hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență (art. 317 Cod procedură civilă), dacă soluția este rezultatul unei erori materiale evidente ori dacă instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare (art. 318 Cod procedură civilă).
În speță, ceea ce se invocă de către contestatori, în esență, este omisiunea instanței de recurs de a se pronunța cu privire la toate motivele de recurs invocate precum și împrejurarea că, soluția de respingere a recursului promovat de pârâta pe excepția lipsei de interes este, în aprecierea acesteia, rezultatul unei greșeli materiale în sensul art. 318 teza 1 Cod procedură civilă.
Cu privire la acest din urmă motiv de contestație în anulare, Curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 176 din 12.03.2009 a Curții de APEL GALAȚI, a cărei anulare se solicită, recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 126 din 24.04.2008 a Tribunalului Vranceaa fost respins ca fiind lipsit de interes.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, atât timp cât în apel s-a stabilit că pârâta și fostul său soț, intimatul, au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote egale de 50% fiecare, un drept de superficie asupra imobilului în litigiu, drept ce a fost atribuit pârâtei cu obligarea acesteia la plata către intimat a unei sulte corespunzătoare cotei acestuia, promovarea căii de atac a recursului împotriva hotărârii care a consfințit aceste drepturi, recurs în cadrul căruia pârâta dorește să se constate că părinții săi, respectiv intervenienții, sunt proprietarii construcției prin accesiune, este de natură a-i înrăutăți situația în propria cale de atac.
S-a mai reținut că simplul fapt că în viitor pârâta ar putea să-și moștenească părinții nu îi conferă acesteia un interes născut și actual pentru a promova și susține recursul. Admiterea acestuia nu ar face decât să îi agraveze pârâtei situația juridică înlăturându-i calitatea de coproprietară a imobilului, reținută prin încheierea de admitere în principiu, și de proprietară exclusivă, reținută prin hotărârea finală.
Prin contestația formulată, pârâta susține că dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greșeli materiale, instanța de recurs confundând mai multe elemente importante, cum ar fi faptul că ei nu i-a fost recunoscută sau atribuită niciodată calitatea de coproprietară a imobilului ci doar aceea de superficiară, că nici această calitate nu îi aparține întrucât dreptul de proprietate aparține intervenienților, că ea nu a dorit niciodată ca instanța să constate că intervenienții ar fi dobândit calitatea de proprietari ai imobilului prin accesiune, că a avut interes în promovarea recursului câtă vreme prin hotărârea instanței de apel s-a reținut că împreună cu fostul soț ar deține în cote egale un drept de superficie asupra imobilului, acesta fiindu-i atribuit cu obligația de a plăti sulă intimatului deși, în realitate, imobilul aparține intervenienților și că nu a încercat să își înrăutățească situația în propria cale de atac.
În consecință, a solicitat anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului.
Verificând aspectele invocate de contestatoare în susținerea acestui motiv de contestație în anulare, raportat la dispozițiile art. 318 teza 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea nu se circumscriu noțiunii de "greșeală materială" în sensul avut în vedere de legiuitor, astfel încât, contestația întemeiată pe acest motiv este inadmisibilă.
Astfel, prevederea cuprinsă în art. 318 Cod procedură civilă potrivit căreia o hotărâre dată în recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se referă la erori materiale evidente, involuntare, săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.
Ele privesc doar elementele formale ale judecării recursului cum ar fi, respingerea greșită a unui recurs ca fiind tardiv, în condițiile în care la dosar exista recipisa de expediere a recursului prin poștă în termenul legal, anularea greșită a unui recurs ca netimbrat, în condițiile în care nu s-a observat că la dosar exista chitanța privind plata taxei de timbru și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Prin urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.
Contestația în anulare, în cazul analizat, se înfățișează, așadar, ca o cale extraordinară de atac de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale de genul celor mai sus enumerate, iar nu și pentru reformarea unor greșeli de fond.
Or, niciunul dintre aspectele invocate de contestatoare în susținerea acestui motiv de contestație în anulare nu se referă, nici pe departe, la aspecte formale ale judecării recursului ci, mai degrabă, la presupuse greșeli de judecată săvârșite de instanța de recurs în aprecierea inexistenței interesului pârâtei în promovarea căii de atac a recursului.
Dispozițiile art. 318 teza 1 Cod procedură civilă au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.
Or, este evident că, verificarea susținerilor contestatoarei ar presupune, dacă nu o reanalizare a întregii situații de fapt, pa baza probelor administrate în cauză, cel puțin o antamare a fondului, lucru ce nu este permis în cadrul contestației în anulare.
Contestația în anulare întemeiată pe acest motiv nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri judecătorești, chiar greșită, dată în recurs, întrucât instanța investită cu soluționarea acesteia este ținută doar să verifice dacă s-a comis o greșeală în legătură cu aspectele formale, procedurale ale judecării recursului, fără a putea examina justețea soluției pronunțate.
Pentru toate aceste considerente, reținând că aspectele invocate de contestatoare nu reprezintă greșeli materiale în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, Curtea urmează a constata ca fiind inadmisibilă contestația în anulare întemeiată pe acest motiv.
În cadrul celui de-al doilea motiv de contestație în anulare, petenta a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele de modificare invocate prin cererea de recurs, motive întemeiate pe dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 Cod procedură civilă.
În condițiile în care recursul pârâtei a fost respins pe excepția lipsei de interes, în mod evident niciuna dintre criticile formulate de pârâtă prin motivele de recurs, critici care vizau fondul litigiului, nu a mai fost analizată.
Invocarea excepției lipsei de interes în promovarea recursului și pronunțarea instanței doar pe această excepție face de prisos și chiar imposibilă cercetarea în fond a pricinii, analizarea altor aspecte care țin de fondul litigiului.
În aceste condiții nu i se poate imputa instanței de recurs omisiunea de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare invocate de pârâta întrucât, în speță, pentru considerentele deja arătate, nu se poate vorbi de o "omisiune" în sensul art. 318 teza 2 Cod procedură civilă ci despre imposibilitatea evidentă de a proceda la verificarea tuturor susținerilor recurentei în condițiile în care excepția lipsei de interes a avut prioritate, instanța pronunțându-se pe aceasta.
În consecință, constatând că nici cel de-al doilea motiv de contestație în anulare invocat de petenta nu se încadrează în dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, Curtea va respinge calea de atac promovată de aceasta ca inadmisibilă.
În ceea ce îi privește pe contestatorii și, aceștia au susținut, în motivarea cererii formulate, că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivului de modificare privind inexistența vreunei convenții pentru dobândirea unui drept de superficie de către foștii soți și, terenul pe care se află construcția în litigiu fiind proprietatea contestatorilor, precum și asupra motivului de recurs prin care s-a criticat faptul că prin decizia civilă nr. 38 din 30.01.2006 a Tribunalului Vrancea prin care s-a dispus rejudecarea fondului, nu s-a dat o dezlegare de drept referitor la stabilirea calității imobilului de bun comun al foștilor soți.
Din cuprinsul cererii de recurs formulate de cei doi intervenienți rezultă că aceștia au invocat trei motive de modificare a deciziei atacate, reținute ca atare și de către instanța de recurs, motive întemeiate pe dispozițiile art. 304 punctele 6 și 9 Cod procedură civilă și anume: că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece nici un moment reclamantul nu a solicitat să se rețină un drept de superficie asupra imobilului în litigiu, că în mod greșit s-a reținut că instanța de apel, prin decizia civilă nr. 38 din 30.01.2006, a dezlegat problema de drept privind calitatea de bun comun a imobilului și că intervenienții, în calitate de proprietari ai terenului pe care a fost edificat imobilul beneficiază de prezumția prevăzută de art. 492 Cod civil, prezumție întărită de actele aflate la dosar și de depozițiile martorilor audiați în cauză.
Din verificarea deciziei a cărei anulare se solicită, Curtea constată că instanța de recurs a răspuns punctual fiecăreia dintre criticile formulate de intervenienți.
Astfel, în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, motiv în cadrul căruia intervenienții au susținut că în mod greșit s-a reținut că instanța de apel a dezlegat problema de drept privind calitatea de bun comun a imobilului, instanța de recurs a reținut că, atât timp cât prin decizia civilă nr. 38/2006 a Tribunalului Vrancea, s-a dispus desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerente legate de faptul că instanța de fond nu se pronunțase pe cererea reconvențională formulată de pârâtă, că nu s-a dispus atribuirea imobilului care a fost reținut în masa partajabilă și că cererea de restituire a bunurilor proprii ale apelantului a fost motivată lapidar, în mod implicit s-au stabilit și limitele rejudecării.
Prin urmare, instanța de recurs a răspuns criticii formulate de intervenienți, susținerile acestora, făcute în motivarea contestației în anulare, în sensul că instanța a cercetat doar în aparență acest motiv, ocolind să se pronunțe pe substanța acestuia, nefiind de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 318 teza 2 Cod procedură civilă.
Împrejurarea că argumentele folosite de instanța de recurs pentru a răspunde criticii aduse deciziei atacate nu sunt suficient de detaliate, având un caracter foarte concis nu echivalează cu omisiunea instanței de a cerceta un motiv de modificare, în sensul dispozițiilor legale mai sus citate, astfel încât, Curtea urmează a constata că, sub acest aspect, contestația în anulare formulată de petenți este inadmisibilă.
De altfel, Curtea constată că nici cel de-al doilea motiv invocat de contestatori nu se încadrează în cazul reglementat de art. 318 teza 2 Cod procedură civilă.
Astfel, contestatorii au mai susținut că instanța de recurs a omis să se pronunțe și asupra motivului de modificare privind inexistența vreunei convenții pentru dobândirea unui drept de superficie de către foștii soți și, terenul pe care se află construcția în litigiu fiind proprietatea contestatorilor.
În realitate, din analiza motivelor de recurs formulate de cei doi intervenienți, Curtea constată că problema convenției pentru dobândirea dreptului de superficie nu a fost invocată de intervenienți ca un motiv de modificare de sine stătătoare ci ca un argument în dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctul 6 Cod procedură civilă, motiv în cadrul căruia s-a susținut că, atât timp cât nici un moment reclamantul nu a solicitat să se rețină un drept de superficie asupra imobilului în litigiu, instanța de apel a dat mai mult decât s-a cerut.
Or, acest motiv de modificare a fost analizat de instanța de recurs, care a răspuns, este adevărat, printr-un considerent comun, tuturor argumentelor aduse de intervenienți în sprijinul criticii invocate.
În aceste condiții nu se poate reproșa instanței de recurs, nici din acest punct de vedere, omisiunea de a cerceta motivul de modificare, acesta găsindu-și tratarea, mai mult sau mai puțin detaliată, în considerentele deciziei atacate, chiar dacă instanța nu a răspuns punctual fiecărui argument adus în sprijinul lui.
Argumentele, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de recurs pe care se sprijină, iar art. 318 teza 2 Cod procedură civilă se referă la omisiunea de a examina motivul de recurs și nu argumentele de fapt și de drept invocate de recurent.
Pentru aceste considerente, contestația în anulare formulată de cei doi intervenienți apare ca fiind inadmisibilă, instanța de recurs analizând și răspunzând fiecăruia dintre cele trei motive de modificare invocate.
În consecință, Curtea va respinge contestațiile în anulare formulate de intervenienții și precum și de către pârâta ca inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibile, contestațiile în anulare formulate de contestatorii,toți domiciliați în F, str. - - nr.17, jud.V, împotriva deciziei civile nr. 176/R/12.03.2009 pronunțată de Curtea de APEL GALAȚI în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
Obligă pe contestatori către intimatul la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Iunie 2009.
Pt.jud.-, aflată în CO,cf.disp. art.261 alin.2 pr.civ. VICEPREȘEDINTE, | Pt.jud.-, aflat în CO,cf.disp. art.261 alin.2 pr.civ. VICEPREȘEDINTE, | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.și tehnoredactat motivare decizie: /13.07.2009
decizie: VM/14.07.2009
2 ex.
FOND:
APEL: -
RECURS: - -
Președinte:Viorica Mihai SecuianuJudecători:Viorica Mihai Secuianu, George Popa, Irina
