Partaj judiciar Proces partaj Imparteala judiciara. Decizia 639/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (286/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 639

Ședința publică de la 09.04.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ilie MARI -

JUDECĂTOR 2: Gabriela Sorina Prepeliță

JUDECĂTOR 3: Ionelia Drăgan

GREFIER - - -

Pe rol pronunțarea asupra cererilor de recurs formulate de recurenta- pârâtă - reclamantă și de recurenta - reclamantă - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1639/A/15.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr- și împotriva încheierii de ședință din data de 15.09.2009, pronunțată de aceeași instanță.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 02.04.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, data la care, curtea, pentru a da posibilitatea recurentelor să depună la dosar concluzii scrise suplimentare, a amânat pronunțarea.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr.4747/299/15.02.2006 reclamanta a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună partajarea apartamentului nr.11 din B-.2, at.3, sector 1, constatându-se că reclamanta deține o cota de proprietate de 50% din apartament, și să se dispună ieșirea din indiviziune prin atribuirea în natură a apartamentului pârâtei cu obligarea pârâtei la plata unei sultei către reclamanta.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că în anul 1993 s-a căsătorit cu numitul, acesta fiind căsătorit anterior cu pârâta, căsătorie ce a fost desfăcută prin sentința civilă nr.2557/16.05.1986 a Judecătoriei Sector 1

În timpul căsătoriei pârâtei cu, aceștia au achiziționat împreună din venituri comune apartamentul nr.11 din B-,.2,.3, sector 1, care a rămas în folosința pârâtei până la aceasta dată.

A mai arătat reclamanta că la data de 04.12.2005 numitul a decedat, reclamanta fiind unica moștenitoare a acestuia, conform certificatului de moștenitor legal și testamentar nr.89/21.12.2005 eliberat de BNP și.

Reclamanta a susținut că defunctul său soț și pârâta nu au partajat bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, astfel că în prezent în calitate de unică moștenitoare a defunctului este coproprietara asupra apartamentului în litigiu cu o cota de 50%.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.673 și următoarele Cod procedură civilă și art.36 Codul Familiei.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea în parte a acțiunii reclamantei, atribuirea în natură a apartamentului având în vedere că are o cotă de contribuție de 90% la dobândirea apartamentului, urmând a se stabili suma pe care urmează aop lăti reclamantei cu titlu de sultă.

S-a arătat că în sentința civilă prin care s-a pronunțat divorțul pârâtei de defunctul s-a reținut faptul că defunctul ar fi manifestat un total dezinteres față de viața de familie, iar pârâta ar fi întâmpinat multiple greutăți datorită refuzului fostului soț de a da banii necesari cheltuielilor casnice. A susținut pârâta că în aceste condiții, defunctul nu a solicitat partajarea bunurilor comune dobândite împreuna deoarece nu ar fi avut cum să dovedească mărimea cotei de proprietate ce i se cuvenea.

Pârâta a arătat ca, ulterior desfacerii căsătoriei, a fost nevoită să contracteze împrumuturi de la Casa de Ajutor reciproc a instituției la care a fost angajată, bani cu care a făcut reparații imobilului în litigiu care se afla intr-o avansată stare de degradare.

În ceea ce privește prețul cu care s-a achiziționat apartamentul, s-a arătat că din prețul prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, în suma de 62.000 lei, pârâta a contribuit cu suma de 35.000 lei, din care 30.000 lei i-a împrumutat de la și unchiul său, și, sumă fiind restituită în anul 1975 în perioadă în care defunctul se afla în Franța la o bursă. Restituirea împrumutului s-a făcut din banii primiți de către pârâtă, de la sora și părinții săi care vânduseră recent casa lor din orașul

La termenul de judecată din 09.05.2006, întâmpinarea a fost calificată cererea reconvențională având în vedere că pârâta solicită constatarea unei cote de contribuție majorate de 40% la dobândirea imobilului.

La termenul de judecata din 13.06.2006, reclamanta-pârâtă a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiata.

În motivare, reclamanta-pârâtă a arătat că în contractul de vânzare-cumpărare al imobilului se menționează că prețul a fost plătit de ambii cumpărători. De asemenea, în perioada 1966-1974 defunctul a avut venituri cuprinse între 3.800 lei și 4.850 lei, în condițiile în care la nivelul anului 1974 salariului mediu era de 1100 lei.

A susținut reclamanta-pârâtă că nu există nici un înscris din care să rezulte contractarea împrumutului de 30.000 lei către pârâta-reclamanta, iar referitor la îmbunătățirile pe care aceasta din urmă pretinde că le-ar fi efectuat la apartamentul în litigiu, acestea au fost efectuate de pârâta-reclamantă, împreună cu defunctul, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar chiar de pârâta-reclamantă.

La termenul din data de 12.09.2006, reclamanta-pârâtă a formulat cerere completatoare prin care a solicitat și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei dintre și pârâta-reclamantă.

A susținut reclamanta-pârâta că în timpul căsătoriei defunctului cu prima soție, aceștia au dobândit următoarele bunuri mobile: piese de mobilier în stil pentru hol, set mobilier stil pentru sufragerie, set mobilier stil pentru dormitor, 3 lustre din, automobil marca pe care după desfacerea căsătoriei pârâta-reclamanta l-a vândut pentru suma de 60.000 lei pe care i-a reținut în întregime.

Pârâta-reclamantă a formulat întâmpinare la cererea completatoare, prin care a arătat că bunurile de mobilier indicate de reclamanta-pârâtă în cererea completatoare sunt lipsite de valoare, iar în ceea ce privește autoturismul marca 1300, acesta a fost înstrăinat în anul 1987, de defunctul prin mandatara sa, care a fost pârâta-reclamantă, pentru prețul de 45.000 lei.

Reclamanta-pârâtă renunțat la judecata partajului bunurilor mobile, cu excepția autoturismului, iar instanța a luat act de aceasta renunțare prin încheierea de ședința de la respectivul termen de judecată.

Instanța a încuviințat și administrat pentru părți proba cu înscrisuri, cu declarațiile martorilor pentru reclamanta-pârâtă și și pentru pârâta-reclamantă, declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar filele 140-141,361-362, și proba cu expertiză tehnică specialitatea construcții civile, fiind depuse la dosar raportul de expertiză efectuat de dl. expert și raportul de expertiza contrară efectuat de d-nii experți, și, precum și proba cu interogatoriul pârâtei-reclamante.

Prin sentința civilă nr.10460/29.06.2007 a fost admisă în parte cererea principală și să respingă ca neîntemeiată cererea reconvențională, să constate că părțile sunt coindivizare în cote egale, de câte 50% fiecare, asupra imobilului situat în B,-,.2,.3,.11, sector 1, în valoare totală de 305.980 lei și s-a dispus ieșirea din indiviziune în modalitatea atribuirii sale în natură, către pârâta-reclamantă, cu obligarea acesteia din urmă la plata către reclamanta-pârâtă a sultei calculate în raport de cotele fiecărora din bunul imobil și de valoarea de circulație reținută pentru acesta, în cuantum de 152.990 lei.

În motivare s-au reținut următoarele: la data de 04.12.2005 a decedat, cu ultimul domiciliu în -, sector 3, după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.89/21.12.2005 eliberat de și, (fila 3), unica sa moștenitoare fiind reclamanta-pârâtă, în calitate de soție supraviețuitoare.

Defunctul și pârâta-reclamantă s-au căsătorit la data de 08.07.1963, iar căsătoria lor a fost desfăcută prin sentința civila nr.2557/16.05.1986 pronunțată de Judecătoria Sector 1 B în dosarul nr.2048/1985, filele 4-5.

În timpul căsătoriei, defunctul și pârâta-reclamantă au dobândit imobilul situat în B,-,.2,.3,.11 sector 1 prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1821/21.03.1974 de notariatul de Stat Sector 8 B (fila 97-98) precum și un autoturism marca 1300, înstrăinat în anul 1987.

Față de această împrejurare, instanța a constatat că în masa partajabilă ce face obiectul cauzei intra numai bunul imobil achiziționat de foștii soți împreună, în timpul căsătoriei, întrucât autoturismul a fost înstrăinat de defunctul anterior decesului acestuia.

Cu privire la valoarea bunului imobil ce face parte din masa de împărțit, instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză contrară în sensul că a constatat că locuința, împreună cu terenul și anexele, au o valoare de circulație de 305.980 lei, echivalent a 90.626 euro, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză specialitatea construcții civile, efectuat în cauză de efectuat în cauza de d-nii experți, și (filele 312-319).

De asemenea, s-a mai reținut că bunul imobil supus împărțirii revine în cote egale, de cate 50%, reclamantei-pârâte și pârâtei-reclamante, apreciindu-se că la dobândirea acestuia foștii soți au avut cote de contribuție egale.

Instanța a avut în vedere faptul că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că a avut în perioada 1963-1974 un salariu cuprins între 2.600 lei și 4850 lei (filele112-113) în timp ce pârâta-reclamantă în aceeași perioada salariul cuprins între 1500 lei - 2546 lei (fila 394). Având în vedere diferența mare de venituri între cei doi foști soți, instanța a apreciat ca numai prin împrumutul, în suma de 30.000 lei, contractat de pârâta-reclamanta în perioada achiziționării apartamentului, s-a ajuns ca aceasta din urma să aibă o cota de contribuție de 50% la dobândirea bunurilor comune, cota de contribuție a fiecărui soț apreciindu-se în raport de toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, și nu numai în raport de unul dintre acestea.

În acest sens s-a reținut că prin cererea principală reclamanta-pârâta a solicitat atribuirea bunului către pârâta-reclamantă și aceasta din urmă și-a exprimat dorința în același sens, astfel încât, în raport de aceste împrejurări, instanța a apreciat că se impune sistarea indiviziunii prin atribuirea bunului către pârâta-reclamantă, care și folosește bunul imobil ca locuință personală.

Împotriva acestei sentințe la data de 26.09.2007 a formulat apel pârâta-reclamantă, invocând în esență următoarele:

Instanța de fond nu a reținut toate susținerile acesteia privind cota sporită de contribuție la dobândirea apartamentului dobândit în timpul căsătoriei cu defunctul, respectiv o cotă de 90%, respectiv existența împrumutului în cuantum de 30.000 lei pe care aceasta l-a achitat în exclusivitate, faptul că a primit de la părinții săi o donație în cuantum de 5000 lei, sume cu care ar fi contribuit în exclusivitate la plata prețului aferent apartamentului dobândit împreună cu defunctul.

Pe de altă parte a arătat că se impune luarea în considerare faptul că defunctul nu a avut contribuții substanțiale la cheltuielile comune ale căsniciei, plecând o perioadă în Franța, ocazie cu care nu a mai beneficiat de salariul său din România, perioadă care a coincis cu plata prețului aferent apartamentului, acesta refuzând să contribuie la cheltuielile comune ale familiei, împrejurare recunoscută prin hotărârea de desfacere a căsătoriei, faptul că deși avea venituri mult mai mari decât ale apelantei, totuși le cheltuia în afara nevoilor familiei, respectiv pentru întreținerea altor persoane, constituirea unor livrete la CEC fără știrea acesteia din urmă, deși apelanta prin funcția pe care a deținut-o l-a ajutat pe defunct sub aspectul articolelor de îmbrăcăminte, beneficiind în același timp de ajutorul părinților apelantei care au dăruit acesteia obiecte de mobilier pe care apoi defunctul le-a dat apoi părinților săi, aspecte care rezultă din probele administrate în fața instanței.

De asemenea a mai criticat și modul de evaluare a imobilului bun comun dobândit în timpul căsătoriei cu defunctul, având în vedere că nu s-a ținut cont la data efectuării expertizei în fața instanței de fond de anumite aspecte care contribuie la reducerea substanțială a valorii de circulație a imobilului.

În plus a mai arătat faptul că în mod greșit au fost apreciate toate probele administrate cauză, nu s-a ținut seama de solicitarea intimatei - reclamante-pârâte privind includerea în masa bunurilor supuse partajului și a autoturismului marca dobândit în timpul căsătoriei cu defunctul, nu s-a ținut cont de practica și doctrina judiciară în materie, de modul în care trebuie să fie aplicat principiul conform cu care cota de contribuție a foștilor soți la dobândirea bunurilor comune se stabilește în raport de toate bunurilor dobândite de aceștia în timpul căsătoriei, precum și de contribuția efectivă și reală a fiecăruia dintre foștii soți la contribuția și conservarea tuturor bunurilor comune.

Intimata a formulat întâmpinare la apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat, cu următoarea motivare:

1. Sunt neîntemeiate susținerile apelantei potrivit cărora nu contribuia la cheltuielile gospodăriei, acestea urmând a fi respinse ca atare, atât autoturismul bun comun, cât și piesele de mobilier fiind lăsate de către acesta apelantei, care a beneficiat de acestea ulterior desfacerii căsătoriei, prețul vânzării autoturismului obținut de către ambii foști soți fiind de asemenea lăsat în exclusivitate și integral apelantei, că cei doi soți aveau chiar posibilitatea de a efectua economii, pe numele amândurora fiind efectuate periodic depozite la CEC - aspect recunoscut chiar de către apelanta prin răspunsurile oferite la interogatoriu și confirmat prin, restul probatoriului administrat sens, în acest sens, instanța având în vedere că, deși folosința apartamentului a fost atribuită exclusiv apelantei, mutându-se din acest apartament, acesta a continuat să o ajute pe apelantă cu importante sume de bani în vederea renovării imobilului, achitând taxele și impozitele aferente.

În mod corect a reținut instanța de fond o contribuție de 50% a apelantei la dobândirea imobilului, a apreciat că "având în vedere diferența mare de venituri între cei doi foști soți, instanța a apreciat că numai prin împrumutul de 30.000 lei, contractat de pârâta-reclamantă în perioada achiziționării apartamentului aceasta din urmă să aibă o cotă de contribuție de la dobândirea bunurilor comune", având în vedere veniturile apelantei, care pe parcursul întregii căsătorii cu au fost infim mai mici decât ale acestuia, în mod just a apreciat instanța de fond că doar astfel s-ar explica o contribuție financiară a apelantei la dobândirea apartamentului, în lipsa unui a împrumut neexistând posibilitatea că apelanta să fi avut o contribuție de 50% la dobândirea bunurilor comune, ci una extrem de mică.

Pe de altă parte, chiar dacă a primit aceste sume de bani cu titlu de împrumut, urmează a se constata că pentru a restitui aceste împrumuturi, veniturile "sale nu erau suficiente, însuși având o contribuție financiara la rambursarea acestor împrumuturi.

În ceea ce privește afirmația apelantei potrivit căreia sumele cheltuite în mod nejustificat în afara sarcinilor căsătoriei ori în detrimentul celuilalt soț, aceasta urmează a fi respinsă ca neîntemeiata de către instanța de apel având în vedere că apelanta nu a prezentat nici o proba care să susțină faptul ca ar fi efectuat cheltuieli în detrimentul apelantei, ci, din contra, toate cheltuielile erau efectuate pentru gospodărie, pentru renovare a apartamentului, etc.

2. Raportul de expertiza întocmit în cauza și validat de instanța de fond reflectă în mod corect valoarea imobilului - bun comun.

Apelanta-pârâtă reclamantă a formulat ulterior și note la precizările motivelor de apel depuse de către apelanta - reclamantă-pârâtă, răspunzând punctual la fiecare dintre susținerile acesteia din urmă, dezvoltând practic susținerile sale din întâmpinarea la apel formulată anterior de către aceasta.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către intimată, precum și răspuns la notele de ședință formulate de către intimata - reclamantă-pârâtă, reluând susținerile anterioare, pe care le-a dezvoltat, depunând și înscrisuri în fotocopie: chitanțe fiscale, declarații, corespondență.

La data de 21.01.2008 intimata - reclamantă-pârâtă a formulat cerere de aderare la apel, solicitând ca în raport de probatoriul administrat în apel în cazul în care se constată că valoarea imobilului supus partajului va fi mai mare decât aceea reținută la fond urmează că apelanta principală să fie obligată la o sultă corespunzătoare noii sume astfel obținută.

La data de 18.02.2008 apelanta - pârâtă-reclamantă a formulat întâmpinare la cererea de aderare la apelul declarat de către aceasta arătând că o astfel de cerere nu este motivată în fapt și în drept deoarece a solicitat prin întâmpinarea formulată împotriva apelului principal menținerea că legală și temeinică a sentinței apelate.

Prin încheierea de ședință din data de 18.02.2008 tribunalul a încuviințat administrarea probelor cu înscrisuri și cu expertiză tehnică construcții, fiind respinse, că neutile, administrarea probelor cu expertiză contabilă și cu martori.

La data de 01.04.2008 a fost atașată adresa nr.5641/26.03.2008 emisă de CEC.

La data de 21.05.2008 a fost atașat raportul de expertiză tehnică efectuat de către expert C, iar la data de 19.06.2008 a fost atașată o completare la același raport de expertiză.

La data de 11.09.2008 apelanta - pârâtă-reclamantă a formulat completare la răspunsul formulat la data de 04.02.2008 privind notele de ședință depuse de intimata - aderantă la data de 21.01.2008, reluând o parte din susținerile anterioare dezvoltate prin cererea de apel principal și prin întâmpinările formulate de către această parte.

La data de 15.09.2008 tribunalul a respins ca neutilă efectuarea unei noi expertize tehnice iar la data de 22.10.2008 a fost atașat o nouă completare la raportul de expertiză efectuat și atașat anterior în apel.

Prin decizia civilă nr.1639 A din 15.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul principal declarat de apelanta pârâta reclamanta, împotriva sentinței civile nr.10460/29.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă, a admis apelul incident declarat de apelanta reclamanta pârâta, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit că valoarea bunului imobil ce face obiectul împărțelii este de 104.211 EURO, iar valoarea sultei datorată de pârâta reclamanta este de 52.105,5 Euro, în echivalentul lei la data plății.Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, fiind obligată pârâta reclamanta sa plătească apelantei reclamante pârâte suma de 6000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că instanța de fond în mod corect a reținut în funcție de probele administrate cota de contribuție egală pentru apelanta - pârâtă-reclamantă și defunctul, având în vedere faptul că potrivit veniturilor obținute de către fiecare dintre foștii soți în timpul căsătoriei anterior dobândirii prin vânzare-cumpărare a apartamentului bun comun aceștia obțineau venituri din salarii net diferite sub aspectul cuantumului lunar, defunctul beneficiind de venituri superioare celor obținute de către apelanta - pârâtă-reclamantă, astfel cum rezultă din anexele deciziilor de pensionare ale acestora în fotocopie.

Faptul că s-a reținut în mod corect că apelanta - pârâtă-reclamantă a beneficiat de un împrumut în cuantum de 30.000 lei, folosit în întregime pentru achitarea unei părți din prețul aferent cumpărării apartamentului în cauză nu înlătură prezumția că ambii foști soți au contribuit în măsura veniturilor acestora, reținută anterior, la rambursarea integrală a acestui împrumut, astfel încât nu se poate reține exclusiv în beneficiul apelantei împrejurarea plății parțiale a prețului aferent apartamentului cu această sumă împrumutată.

De asemenea, s-a mai reținut că diferența dintre veniturile foștilor soți reținută în favoarea defunctului a fost echilibrată de către apelanta - pârâtă-reclamantă numai prin donația de care a beneficiat din partea părinților acesteia, conform declarațiilor martorei, pentru suma de 5000 lei.

În plus, deși prin hotărârea prin care a fost declarată desfăcută căsătoria încheiată între apelanta - pârâtă-reclamantă și defunctul s-a reținut că acesta din urmă nu a contribuit la cheltuielile comune ale căsniciei, totuși această hotărâre nu constituie decât un mijloc de probă care trebuie coroborat cu celelalte probe administrate în prezenta cauză, iar din ansamblul probator nu s-a putut constata că defunctul cheltuia o parte substanțială din veniturile sale lunare în afara sarcinilor căsniciei, prin depunerea unor sume de bani pe librete CEC sau prin plăți periodice efectuate de către acesta către părinții săi sau dimpotrivă că apelanta ar fi beneficiat de ajutorul substanțial material-piese de mobilier-din partea părinților acesteia ori de ajutor din partea angajatorului acesteia sub aspectul asigurării vestimentației în timpul căsătoriei pentru defunctul.

S- apreciat că înscrisurile olografe atașate de către apelanta - pârâtă-reclamantă nu pot fi opuse aderantei-reclamantă-pârâtă, având în vedere că nu constituie decât începuturi de probă scrisă din partea defunctului, fost soț al apelantei principale, care însă nu se coroborează cu alte probe administrate în fond și în apel sub aspectul împrejurărilor invocate prin cererea de apel, respectiv contribuția reală a foștilor soți la dobândirea și conservarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei acestora.

Tribunalul a mai constatat din analiza raportului de expertiză tehnică construcții efectuat în apel, precum și a completărilor aduse acestuia de către expertul desemnat în cauză faptul că se impune luarea în considerare a metodei costurilor standard pentru stabilirea valorii de piață a imobilului supus partajului, față de împrejurarea că presupune aplicarea unor criterii obiective care privesc exclusiv imobilul în cauză, astfel încât a fost reținută valoarea de 104.211 Euro pentru apartamentul bun comun.

Prin completarea la raportul de expertiză atașată la data de 16.06.2008 s-a răspuns obiecțiunilor formulate de către apelanta-pârâtă-reclamantă privind stabilirea valorii de piață a acestui apartament cu excluderea boxei din podul blocului și a terenului care constituie cotă parte indiviză aferent aceluiași apartament.

Referitor la susținerea apelantei-pârâtă-reclamantă privind considerarea apartamentului ca nefiind decomandat, impunându-se în opinia acesteia reducerea valorii de piață a apartamentului s-a apreciat că nu poate fi reținută, având în vedere structura acestuia astfel cum rezultă din schița plan atașată raportului de expertiză construcții (fila 99 dosar fond) accesul în cele două camere ale acestuia realizându-se prin holul comun de la intrare.

De asemenea, susținerile aceleiași apelante în sensul că ar fi efectuat exclusiv din veniturile acesteia, atât în timpul căsătoriei cu defunctul, cât și ulterior, lucrări de întreținere în acest apartament au fost înlăturate ca nedovedite față de recunoașterea acesteia în sensul că apartamentul construit de aproximativ 73 ani este în prezent în stare deteriorată, de concluziile raportului de expertiză efectuat în apel și de înscrisurile atașate la filele 239-252 în dosarul de fond, iar contravaloarea simplelor lucrări de întreținere realizate în apartament de către apelantă nu poate fi solicitată întrucât apelanta a folosit în exclusivitate acest apartament în toată această perioadă începând cu data despărțirii în fapt a foștilor soți.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât reclamanta pârâta cât și pârâta reclamanta. De asemenea recurenta pârâta reclamanta formulat recurs și împotriva încheierii pronunțate de Tribunalul București, la data de 15.09.2008.

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București Secția III a Civilă, la data de 05.02.2009.

În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 Codul d procedură civilă, recurenta a arătat că în vederea unui cuantum corect al sultei datorate în favoarea sa, instanța de apel trebuia să aibă în vedere valoarea reală a imobilului, respectiv, valoarea de piață/circulație astfel cum a fost determinată prin raportul de expertiză.

Se susține că expertul desemnat în apel a realizat raportul de expertiză nr.4919/21.05.2008 (completat anterior), prin care s-a determinat valoarea imobilului utilizându-se două metode: metoda costurilor standard (nesolicitată de instanța de judecată și nici de către părți și metoda comparației de piață pentru a determina, conform solicitării părților și, respectiv, celor stabilite de instanță, valoarea de circulație/piață a apartamentului și că pentru o justă apreciere a valorii imobilului și, respectiv, a stabilirii sultei corespunzătoare, prezintă relevanță exclusiv metoda comparației de piață, aceasta cu atât mai mult cu cât imobiliară înregistrează fluctuații în sensul că, există diferențe semnificative între valoarea de circulație reală (stabilită în raport de cerere și ofertă) și valoarea de circulație stabilită în mod teoretic (prin metoda costurilor standard), astfel încât doar prin această metodă a comparației de piață se poate stabili un preț cât mai apropiat de cel ce se poate obține prin vânzare, pe liberă.

Se solicita sa se constate că dispozițiile Directivei 91/674 a Uniunii Europene stabilesc că valoarea reala de circulație a imobilului reprezintă prețul la care ar putea fi vândut imobilul în temeiul unui contract privat de vânzare-cumpărare.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanța de apel a reținut că "metoda costurilor standard" este metoda prin care se determină "valoarea de piață/de circulație a imobilului supus partajului", instanța făcând o gravă confuzie între cele două metode de evaluare, bazate pe criterii total diferite de stabilire a valorii unui bun, deși, de esența stabilirii valorii de piață/circulație a unui bun este însăși prețul la care se poate vinde imobilul în temeiul unui contract privat de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, prin însăși dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a reținut că "admite apelul incident declarat de apelanta "; or, în condițiile în care instanța de apel a admis apelul formulat de recurenta - pârâtă, respingând apelul principal, iar apelul incident, astfel cum a fost formulat, precum și probele administrate în vederea susținerii apelului formulat de apelanta reclamantă au vizat stabilirea valorii de circulație/de piață a imobilului, în mod corect instanța de apel ar fi trebuit să constate că valoarea corectă de circulație a imobilului este cea de 140.000 euro, și nu de 104.211 Euro stabilită prin metoda costurilor standard.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 15.09.2008, recurenta susține că deși în apel, experta C, a depus din proprie inițiată o completare la raportul de expertiză,administrat în apel, aceasta a menținut în totalitate elementele raportului inițial, or, în opinia recurentei, concluziile expertizei nu sunt satisfăcătoare, situație în care puteau să fie completate la cererea judecătorului sau a părților, putându-se dispune un supliment la raportul de expertiză, calificări orale ale expertului în fața instanței, în prezența părților și chiar se și chiar se putea dispune o nouă expertiză.

Instanța însă, și-a însușit propunerile discutabile ale expertului, respingând cu o motivare neconvingătoare cererile formulate de recurenta reclamantă, prin obiecțiuni în cadrul cărora a solicitat să se dispună o nouă expertiză.

Arată recurenta, că prin aceeași încheiere, instanța a dispus ca experta că răspundă șa criticile formulate și a acorda un nou termen de judecată pentru data de 27.10.2008 insa răspunsul depus de expertă la dosarul cauzei pentru ședința de judecată din data de 27.10.2008, nu modifică cu nimic prima formă a raportului de expertiză și nici suplimentul la acest raport, deși experta a recunoscut o parte importantă a obiecțiunilor recurentei, însă fără nici un efect asupra concluziilor și propunerii acesteia cu privire la evaluarea imobilului.

În motivarea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.1639 A din 15.12.2008 se arata cererea de aderare la apel formulata de reclamanta pârâta nu îndeplinește condițiile cerute de arte 293 Cod procedură civilă, aderarea la apel fiind dependentă de apelul principal declarat de recurenta.

Arata recurenta că în soluționarea cererii de aderare la apel nu s-au respectat prevederile art.293(1) Cod procedură civilă, prima condiție fiind formularea unei "cereri proprii" care nu poate să fie decât cerere de apel și nu oricare altă cerere, așadar, fiind vorba de prevederile care reglementează această cale de atac, art.293 (1), nu poate să fie scos din acest cadru procedural care stabilește forma și termenul apelului.

Se mai arata că cerința cu privire la condiția ca "cererea proprie" să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe se impune a fi îndeplinită la momentul formulării acestei aderări la apel, ceea ce exclude posibilitatea unei formulări de genul așa-zisei cereri de aderare în forma și conținutul celei în cauza de față.

Se mai arata că în situația în care nu s-ar respecta caracterul imperativ al acestor cerințe din art.293-(1) Cod procedură civilă, s-ar crea o situație inacceptabilă constând în inegalitatea de tratament față de părțile din proces și că nu este acceptabil ca partea care a respectat întrutotul prevederile exigente ale folosirii căilor de atac, să fie tratată discriminatoriu, în raport cu cealaltă parte din proces, care aderă pur și simplu, peste termenul prevăzut de declararea și motivarea apelului la apelul formulat de partea în cauză.

Susține recurenta că prin soluția de admitere a apelului incident, consecința produsa este privarea apelantei principale, de dreptul instituit prin art.296 Cod procedură civilă, prin care se interzice a i se crea o situație mai grea decât aceea prin hotărâre a atacată iar aceste consecințe sunt de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție, încălcându-se dispozițiile art.21, art.129 și art.24 alin.1 din Constituție.

alta critica formulata de recurenta vizează expertiza tehnica imobiliara întocmita în apel.

Susține recurenta că experta în cauză, a folosit un documentar ce nu constituie normă legală, fiind editat de o asociație profesională (Corpul Tehnici din România), cu toate că Ministerul Justiției prin circulara nr.314/8.04.2005, adresându-se Curților de Apel arată că, standardele, metodologiile, coeficienții, criteriile sau alte materiale emise de asociațiile profesionale ale experților tehnici, cum este cazul celei enunțate mai sus, nu au caracter de normă legală și nu pot fi invocate ca atare, în rapoartele de expertiză tehnică judiciare. Se arata că coeficienții de majorare folosiți menționează și situații de fapt care nu corespund realității (false), cum sunt: casa scării, deservește un număr mic de apartamente, menționând numai 12 apartamente, în realitate fiind vorba de 18 locuințe și că este bine întreținută, are interfon la intrare, deși nu a fost reparată după toate cutremurele pe care le-a suferit clădirea din anul 1935 și până în prezent.

In actul întocmit de experta amintită, este menționată structura clădirii în cauză din cadre de beton armat, planșe de beton armat, în realitate este vorba doar de zidărie (fără să se menționeze în autorizația de construcție nr.16C/1935 a clădirii, nici-l un alt material în afară de zidărie). De asemenea, în prezent acoperișul clădirii nu poate fi reparat întrucât necesită investiții foarte mari și degradările cauzate pe timpul ploios sunt suportate de către proprietarii de la apartamentele situate la etajul 4 și 3, inclusiv la apartamentul recurentei iar la camera de zi, experta nu a luat în seamă măsurătorile executate de către cei trei experți.

Se mai arata că la calculul suprafeței utile, experta nu luat în considerare prevederile Legii locuinței nr.114/1996, incluzând suprafețele care prin norma legală amintită sunt excluse, că în apropierea blocului, sunt ridicate spații numeroase pentru birouri, etajele sunt gen zgârie nori, necesitând deosebite operații cu privire la fundația acestor blocuri iar aceste împrejurări de fapt au fost ignorate de către expertă, că deși s-a reținut că apartamentul ar fi bine organizat și camerele orientate spre răsărit și este compus din camere decomandate, clădirea este înconjurată de construcții masive și multi-etajate, construite din materiale închise la culoare, care au cauzat lipsa naturale aproape în totalitate din camerele apartamentului iar din schița imobilului, rezulta că accesul la baie se face prin dormitorul acestuia, ca și de altfel la balconașul de la această camera, iar accesul la celelalte dependințe, inclusiv la bucătărie, se face prin sufrageria apartamentului, neexistând uși de pătrundere în baie și respectiv la celelalte dependințe, din holul despre care s-a făcut afirmația cum că, ar putea să fie folosit ca a treia cameră.

Cu privire la cota ce revine fiecăruia dintre soți, în raport de contribuția pe care și-au dus-o aceștia la dobândirea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, arătă că, a contribuit cu mijloace atât financiare directe, fiind încadrată în activitatea de specific juridic încă din anul 1960, înaintea datei căsătoriei (1963) și continuat să lucreze fără întrerupere fiind timp de peste 40 de ani, în perioada anterioară anului 1989 cât și după acest an, iar cu privire la veniturile lunare realizate în cei 23 de ani de căsnicie cu fostul soț, realizat, începând cu anul 1962, deci anterior căsătoriei, un venit lunar de 1500 lei, care pe parcursul anilor următori s-a majorat substanțial odată cu împlinirea vechimii în munca de specialitate juridică, ajungând ca, în anul desfacerii căsătoriei (1986) să realizez venituri lunare de peste 5000 lei în timp ce fostul soț, în perioada de început a căsătoriei, adică în anul 1963, realiza un venit lunar de numai 1575 lei și nu de 2600 lei, cum din eroare s-a precizat în ambele-hotărâri judecătorești.

Mai arata recurenta ca a fost ajutata material de părinții săi și că acest fapt este probat de atât cu declarații de martori ( și ) care confirmă faptul că mobila necesară apartamentelor a fost adusă de părinții săi și îi aparținea din perioada de dinaintea căsătoriei, că această mobilă cu care se putea mobila mai multe camere, a fost transportată de către foștii soți, cu ocazia transferului lor în B, din orașul C în orașul S, unde a fost depozitată în casa mătușii recurentei, timp de câțiva ani până când aceștia au cumpărat-o de la ea cu suma de 5000 lei, fiindu-le necesară la amenajarea apartamentului construit de stat, în urma demolărilor masive din orașul respectiv.

Se arata că în mod nereal în hotărârea pronunțată de Tribunalul București, se menționează, că această mobilă a fost restituită de recurentă părinților săi, atâta timp cât ce le două martore, amintite mai sus, declară în mod expres cele menționate de ea anterior.

Mai susține recurenta că defunctul era foarte încântat de ajutorul dat de părinții recurentei, în comparație cu familia din care provenea acesta, care în permanență îi solicitau în mod deosebit sume importante de bani, sub pretextul că au probleme de acest ordin și că, întrucât au făcut împrumuturi la bancă, sunt în pericol să rămână fără adăpost. Susține recurenta că a dovedit aceste situații cu o serie de scrisori adresate de către mama, tatăl, sora și soțul acesteia, lui, prin care într-o formă sau alta, îi creau motive de îngrijorare și era nevoit să le rezolve problemele de ordin financiar, în mod deosebit. De asemenea, cu privire la ajutorul acordat nepotului său - - - încă din timpul perioadei de copilărie, anterior perioadei școlare, când îi asigura condițiile necesare pentru ca împreună cu bunica sa, care era mama fostului meu soț, să-și petreacă perioade importante de timp pe Românesc cu care ocazie toate cheltuielile erau asigurate de către.

In mod deosebit trebuie să se rețină de către instanță, aspectul cu privire la opoziția lui de a contribui la cumpărarea apartamentului aflat în prezentul litigiu, ceea ce rezultă din declarația acesteia dată în fața instanței Judecătoriei Sectorului 1 și că declarațiile celor două martore confirmă împrumutul sumei de 30.000 lei, contractat de recurenta în perioada achiziționării apartamentului, de la și unchiul sau - și, a sumei de 5000 lei, reținută ca fiind donație din partea părinților recurentei cu ocazia deplasării acesteia împreună cu aceștia în Municipiul C, în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare a imobilului construcție și a imobilului teren, situate pe Bd.-, care aparțineau părinților săi, încă din perioada copilăriei dar și faptul că sora sa i- dat suma de 5.000 lei pentru amenajarea apartamentului în litigiu, imediat după achiziționarea acestuia.

Mai susține recurenta că în luna februarie a anului 1974,a fost încheiat contractul întocmit sub forma unui înscris olograf, între recurentă și fostul său soț pe de o parte, iar pe de altă parte, sora și cumnatul sau, și, cu privire la suma de 40.000 lei cu titlu de împrumut, termenul scadent de restituire a împrumutului la data de 1 iulie 1977, în măsura posibilităților soților, în rate lunare.

Susține recurenta că aceste probe confirmă caracterul de autoritate de lucru judecat al hotărârii de divorț în care se constată și se statuează lipsa de preocupare a fostului sau soț pentru procurarea bunurilor necesare desfășurării vieții comune a ambilor soți, precum și refuzul acestuia de a contribui cu bani personal la dobândirea bunurilor comune.

Mai susține că mențiunea din hotărârea criticată, în sensul că, după împrumutul către recurentă a sumei de 30.000 lei în perioada achiziționării apartamentului, fostul soț întorcându-se din Franța, după o perioadă de 4 luni, a folosit bursa acordată pentru sejurul din acea țară, la achitarea datoriilor contractate, inclusiv restituirea acestei sume de 30.000 lei, este gratuită, nefiind cu nimic dovedită de către partea adversă. In schimb, recurenta, în cadrul materialului probator administrat în fața instanțelor de judecată, a demonstrat cu înscris oficial emis de către Ministerul Agriculturii, faptul că, a stat în Franța în perioada ianuarie - mai 1975, fără ca acesta să fi primit vreo bursă de la Statul Român, care a suportat numai cheltuielile de transport până la iar martorele și, confirmă împrumutul sumei de 30.000 lei de către recurentă de la rudele sale cele mai apropiate în grad, precum și restituirea acestei datorii de către părinții săi, în perioada când își petrecea sejurul de 4 luni în Franța împrejurare care este probată și cu ajutorul unor acte autentice cu caracter juridic, cum este certificatul de moștenitor de pe urma decesului tatălui său, care i-a lăsat moștenire sorei recurentei partea din imobilul cumpărat de părinți, în B - Intr. nr.5, care reprezintă valoarea a 30.000 lei, bani cu care aceștia i-au achitat datoria contractată în perioada achiziționării apartamentului.

Cu privire la declarația martorului, solicita sa se rețină că, nu corespunde adevărului în mare parte, întrucât de la data desfacerii căsătoriei nu au mai existat niciun fel de relații intre recurenta și familia fostului sau soț, și că de asemenea nu corespunde adevărului că în perioada 1964-1976, pe timpul vacanțelor acesta a locuit la domiciliul foștilor soți, întrucât acest lucru nu ar fi fost posibil, apartamentul nepermițând existența unei a treia persoane, iar soții erau încadrați în muncă la instituții care ii solicitau pe toată perioada respectivă de dimineață și până noaptea,or, în acea perioadă, martorul era copil și nu avea cum să cunoască afirmațiile făcute de acesta în declarații, cu privire la viața conjugală a foștilor soți și nici detalii despre perioada cât, a fost plecat în Franța, datorită faptului că, era un lucru.

Se mai arata că nu este reala nici afirmatia că pe toată perioada cât a fost la Ministerul Agriculturii și deci pe toate perioada activității sale profesionale ar fi avut la dispoziție mașină de serviciu și șofer, de care aș fi beneficiat în calitate de soție.

Recurenta mai arata că specificul în materia partajului bunurilor comune ale soților în domeniul probator este existența prevederilor art.5 alin.1 din Decretul nr.32/1954 - între soți dovada calității de bun propriu putându-se face prin orice mijloc de probă și că în cauza făcut dovada cu martorii a împrumutului sumei de 30.000 lei pentru achiziționarea imobilului în litigiu și primirea de către recurentă a altor sume de bani, în dar de la părinții și rudele apropiate ca și a obiectelor de mobilier, bunuri casnice etc.

La data de 03.03.2009, recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă, ca fiind netemeinic.

În acest sens, recurenta a arătat că recursul astfel promovat este nul, întrucât nu rezultă că motivele de recurs au fost înregistrate în termenul legal (15 zile de la comunicarea hotărârii potrivit art.301 Cod procedură civilă și nici nu au fost respectate prevederile art. 306 și art. 302 Codul d procedură civilă. Cu privire primul aspect, în ședința publica din data de 02.04.2009, recurenta a declarat că nu înțelege sa mai susțină excepția tardivității recursului.

S-a mai arătat că recurenta reclamanta, nu a avut nici un fel de obiecțiuni cu privire la obiectul expertizei prevăzut în cele două încheieri de la ședințele de judecată din datele menționate. De altfel, nici recurenta în calitate de apelantă - principală pârâtă nu a făcut obiecțiuni cu privire la obiectivele prevăzute de instanță în încheierile amintite, referitoare la expertiza tehnică - judiciară ce urma a fi efectuată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 06.03.2009 recurenta a solicitat, în prealabil, să se aibă în vedere că majoritatea argumentelor invocate de recurenta pârâta reclamanta în susținerea recursului său nu au în vedere nelegalitatea hotărârii pronunțate, ci privesc doar aspecte care țin de fondul cauzei, recurenta înțelegând să reia susținerile și apărările formulate în fazele procesuale anterioare, încadrarea acestora într-unul dintre motivele expres prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, fiind imposibilă. În acest sens, se susține că în mod greșit, motivele de recurs vizează o analiză a hotărârii recurate sub aspectul netemeiniciei acesteia, recurenta încercând să inducă în eroare instanța prin încercarea de a stabili o altă situație de fapt decât cea existentă și reținută în mod corect de instanțele de fond,or, recursul întemeiat pe dispozițiile art.304 Cod procedură civilă vizează în mod exclusiv aspecte privind nelegalitatea hotărârii recurate și nu aspecte privind situația de fapt și modalitatea în care instanțele de fond au înțeles să aprecieze asupra probatoriului administrat în cauză.

Raportat la toate argumentele mai sus menționate, s-a solicitat să se constate nulitatea recursului formulat de recurenta pârâta reclamanta.

Totodată s-a arătat că sunt neîntemeiate susținerile recurentei potrivit cărora apelul formulat de recurenta și apărările formulate prin întâmpinare, în apel, s-ar exclude reciproc. Se solicită ca instanța de recurs să constate că cererea de aderare la apel a fost formulată în deplina concordanță cu dispozițiile legale în materie și că nu își găsește aplicabilitatea nici una dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art.293 alin.2 Cod procedură civilă, întrucât Tribunalul București, a cercetat fondul cauzei, astfel că instanța de apel a fost învestită cu două cereri separate în raport de care s-au făcut apărările corespunzătoare.

Se mai arată că principiulnon reformation in pejuscare, în esență, statuează că hotărârea apelată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat apelul, nu își găsește aplicabilitatea în situația în care cealaltă parte formulează și ea, pe cale principală, un apel sau înțelege să adere la apelul principal formulat în cauză, și că expertul desemnat a realiza expertiza nu a utilizat în realizarea raportului de expertiză norme ale Corpului Tehnici, ci, dispoziții legale în vigoare (legi, norme de aplicare a legilor, etc.)

În subsidiar se solicită ca instanța să aibă în vedere că, în mod corect imobilul a fost calificat ca fiind situat în zona "0", acesta fiind localizat într-o zonă rezidențială, potrivit dispozițiilor Hotărârii nr.268/22.12.2005 privind modificarea anexei nr.2 din Hotărârea Consiliului General al Municipiului B nr.207 din 29.09.2005, respectiv art.1 lit.B la distanța de doar 150 de și că nu sunt relevante pentru soluționarea cauze trimiterile recurentei la dispozițiile Legii nr.114/1996 privind suprafețele minime pe care ar trebui să le aibă fiecare încăpere dintr-un apartament, evaluarea imobilului fiind efectuată în raport de suprafața și împărțirea efectivă a acestuia, de locație, de apropierea față de piețe și mijloace de transport, de încadrarea în raport de zonă, etc. și nu în raport de aceea ce apreciază recurenta că ar fi trebuit să fie sau să aibă în dotare acest imobil.

În ceea ce privește critica recurentei potrivit căreia suprafața holului apartamentului nu poate fi luată în calcul la evaluarea apartamentului, solicită instanței de recurs să respingă, ca neîntemeiată, această solicitare. Contrar celor susținute de către recurentă, holul apartamentului face parte din suprafața utilă a acestuia, care potrivit Legii nr.114/1996, reprezintă suprafața desfășurată, mai puțin suprafața aferentă pereților sau, altfel spus, suma tuturor suprafețelor utile ale încăperilor. Pe de altă parte, solicită instanței să observe că suprafețele indicate de expert în cuprinsul raportului sunt aceleași cu cele indicate în schița anexă la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1821/21.03.1974, contract încheiat între vânzătoarea și cumpărătorii și / și că ultima igienizare a apartamentului s-a efectuat în anul 1986; singurele lucrări de igienizare efectuate de către recurentă au vizat o parte foarte mică a apartamentului, respectiv, bucătăria, balcon și wc-ul de serviciu, însă restul apartamentului - cea mai suprafață - nu a fost supus unor lucrări de igienizare de peste 20 de ani, iar după cum se observa din schița atașată raportului de expertiză, apartamentul este, unul decomandat, holul despre care face mențiune recurenta fiind efectiv holul de la intrarea în apartament și din care se face intrarea, pe de o parte, către dormitor și, pe de altă parte, către sufragerie și celelalte camere. accesul în apartament fiind posibil pe două intrări. Mai mult, chiar și la data analizării fondului apelului, valoarea de circulație a unui imobil ca cel supus partajării este aceeași sau mai mare decât cea stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză. Astfel, pentru imobile situate în aceeași zonă, dar cu o suprafață mult mai mică decât cea a apartamentului în speță, prețul de circulație este aproximativ egal cu cel al apartamentului în speță, așadar, recurenta apreciază că în mod greșit arată recurenta faptul că prețul stabilit de expert este prea mare în condițiile în care, în realitate, acesta este chiar mai scăzut decât al unor imobile cu caracteristici asemănătoare.

În ceea de privește adresa de la notariat referitoare la grila minimă de impozitare, solicită instanței a avea în vedere că astfel de grile privesc valoarea minimă în raport de care se face plata taxelor și impozitelor cu ocazia efectuării operațiunilor de vânzare-cumpărare a imobilelor, însă taxele reale urmează a fi aplicate în raport de valoarea efectivă, de circulație, a imobilului, aceste nefiind obligatorii în scopul stabilirii prețului unui imobil.

Se arată că în mod corect a apreciat instanța de apel că părțile au avut contribuții egale de 50% la dobândirea bunurilor comune. În sensul celor de mai sus, se arata că la nivelul anului 1974 (anul achiziționării apartamentului) obținea un venit lunar de aproximativ 5.300 lei iar la nivelul anului 1986 (anul desfacerii căsătoriei dintre și recurenta ) în valoare de 7000 lei/lună urmare a promovării sale în funcția de Director General în cadrul Ministerului Agriculturii; toate acestea - într-o perioadă în care un salariu mediu se ridica la aproximativ 1000 - 2000 lei/lună. Referitor la contribuția recurentei la dobândirea apartamentului, solicită instanței să observe că, aceasta a constat exclusiv în suma primită (conform susținerilor sale) de la nași, sumă care ulterior a fost restituită ca urmare a unei sume de bani primită de către recurentă de la părinții săi. Arată că, urmare a predării acestei sume de bani, cota sa de moștenire de pe urma părinților săi a fost redusă cu o valoare egală cu suma de 30.000 lei și că, contrar celor susținute, instanța a avut în vedere atât veniturile obținute de către soți pe parcursul căsătoriei, cât și contribuția efectivă a fiecăruia dintre cei doi soți la dobândirea bunurilor comune participarea efectivă a acestora la întreținerea gospodăriei, la suportarea cheltuielilor, munca depusă în gospodărie, iar declarația martorului, și răspunsurile pe care recurenta le-a oferit în cadrul probei cu interogatoriu, arată că defunctul, se preocupa de realizarea treburilor gospodărești și suporta cheltuielile pe care le presupunea acest lucru și a angajat o menajeră care o ajuta pe recurentă la treburile gospodăriei, remunerația plătită.

Se mai arata că însăși, recurenta recunoaște că și după desfacerea căsătoriei dintre cei doi și în condițiile în care nu mai locuia în apartamentul supus partajării acesta a contribuit cu sume importante de bani la cheltuielile efectuate cu ocazia renovării apartamentului partajat.

Se mai susține că deși în "Contractul de împrumut" din data de 27.02.1974 că părțile contractante apar și (), pe de o parte, și și, pe de altă parte, acest așa zis contract nu este semnat de către părțile contractante tocmai pentru ca, în realitate, părțile nu au obținut respectiva suma de bani.Pe de altă parte, chiar dacă prin absurd s-ar aprecia că soții ar fi împrumutat respectiva suma de bani, solicită instanței să constate că aceasta a fost restituită până în anul 1977 tocmai urmare a faptului că nu au fost nevoiți să vândă mobila în valoare de "60.000 lei", autoturismul și "frigiderul producție 1972", aspect pe care, de altfel, recurenta l-ar fi adus cu siguranță la cunoștință instanței de judecată. Mai mult, faptul că acest împrumut nu s-a realizat, rezultă tocmai din faptul că soții aveau o situație financiară bună, nefiind nevoiți să împrumute o astfel de suma de bani în condițiile în care aveau în patrimoniu mobila stil de "60.000 lei", autoturism, etc.

La data de 12.03.2009 recurenta - pârâtă reclamanta a depus "un rezumat al motivelor de recurs" și completare motivelor de recurs, formulate împotriva încheierii de ședință din data de 15.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin care a invocat excepția a nulității încheierii, pentru motivul că nu a fost semnată de judecătorul .

În recurs a fost administrata proba cu înscrisuri.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea reține următoarele:

În ceea ce privește apărările formulate de ambele părți întemeiate pe nulitatea recursurilor, ca urmare a neîncadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 -9 Codul d procedură civilă, curtea le apreciază ca fiind fondate în parte, în sensul celor ce urmează:

Din verificarea considerentele subsumate criticilor formulate de cele doua recurente, se constată că acestea vizează soluția data de instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea valorii bunurilor și cotei de contribuție a celor doi foști soți - defunctul și pârâta reclamanta la dobândirea bunurilor comune.

De asemenea se observă din examinarea considerentelor hotărârilor instanței de fond și instanței de apel că, la rezolvarea acestui punct divergent al pretențiilor părților s-a ajuns în urma interpretării și analizării probatoriilor administrate de acestea, în susținerea fiecăreia dintre apărările dezvoltate, relative la condițiile achiziționării bunurilor, modalitățile de plata a prețului acestora, sursele din care au provenit banii utilizați în acest scop, modul de evaluare a acestor bunuri, starea de fapt a bunurilor și criteriile folosite în acest scop.

Prin criticile formulate, părțile nu fac decât să prezinte fiecare, propria variantă relativă la aceste date, readucând în discuție probatoriul cauzei și modul de interpretare a acestuia de către instanța de apel. Se mai observa că tribunalul a răspuns argumentat fiecăreia dintre apărările și argumentelor părților, prin hotărârea sa.

Curtea retine că anterior modificării prevederilor art. 304 Codul d procedură civilă, prin dispozițiile legii nr. 219/2005, acest text de lege consacrau în art. 304 pct. 10 și 11, posibilitatea modificării unei hotărâri judecătorești dacă se constata că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau daca hotărârea se întemeia pe greșeala de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor. Prevederile art. 304 pct. 10 și 11 au fost însă abrogate în mod expres prin prevederile cuprinse în art. 1 pct. 49 din legea nr. 219/2005 și respectiv în art. 1 pct. 112. din OUG 138/2000 aprobata prin legea nr. 219/2005, neputând fi deci considerate incidente în cauza, în raport de prevederile înscrise în art. 725 alin. 1 și 3 Codul d procedură civilă, prin raportare la data pronunțării hotărârii ce face obiectul recursului-14.05.2008.

Pe cale de consecința, începând cu acest moment, în calea de atac a recursului nu mai este posibila repunerea în discuție situației de fapt a cazului și nici rediscutarea probatoriului administrat, criticându-se modul de interpretare și apreciere a probelor realizate de către instanța de apel, în raport de prevederile legale înscrise în art. 304 Codul d procedură civilă, în actuala reglementare, recursul reprezentând cale de atac extraordinară, calificarea consacrată expres în capitolul titlul din Codul d procedură civilă, fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele limitativ și expres prevăzute de lege, enumerate în art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă și care în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Aceasta soluție este impusă de faptul că părțile au avut la dispoziție judecata în fond în instanței de fond și rejudecare a fondului în instanței de apel, atât în fapt cât și în drept.

Se constată totodată că prevederile art. 304 și art. 306 din Codul d procedură civilă au făcut în mai multe rânduri, obiectul controlului de neconstituționalitate, excepțiile care vizau neconcordantele între acest text de lege și art. 6 din CEDO, respectiv art. 21 din Constituție, fiind respinse, curtea constituționala reținând că "reglementările internaționale nu impun în materia exercitării căilor de atac, astfel cum a statuat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în Cazul și alții contra Cehiei din 12 noiembrie 2002, în care s- constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere".

Așa fiind, simpla nemulțumire a părții de hotărârea atacată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă.

în cadrul de analiză recursului, analiză care, în raport de cele ce preced, nu poate cuprinde reapreciere probelor administrate în fazele judecații anterioare, curtea procedând la analiza motivelor de nelegalitate formulate de recurenta, constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta reclamanta.

Din criticile formulate se reține că, în esență, ceea ce se contestă este soluția adoptată de instanța de apel - de a omologa una dintre cele doua variante folosite de către expertul tehnic imobiliar pentru determinarea valorii de circulație a imobilului care face obiectul partajului, respectiv metoda intitulata a "costurilor standard ". Curtea retine că aceasta critică are în vedere, în special, aspecte ce țin de modul de apreciere probatoriului de către instanța de apel, or, o atare apreciere a probatoriului, nu poate face obiectul cenzurii în recurs, în sensul celor precizate anterior, din această perspectiva apărarea recurentei pârâte reclamante în sensul neîncadrării criticii în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 fiind fondată.

Întrucât în susținerea recursului recurenta reclamanta pârâta invocat și aspecte vizând greșita aplicare în cauza a prevederilor înscrise în Directiva nr. 91/674/CEE, a Consiliului Comunităților Europene, curtea apreciază că se impune a proceda la analiza acestui motiv de recurs din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 Codul d procedură civilă.

Se retine în raport de aceasta critică, că tribunalul a încuviințat pentru ambele părți, proba cu expertiza tehnică imobiliară prin care să se procedeze la stabilirea valorii de circulație a imobilului care face obiectul partajului, iar în urma administrării acestei probe s-a stabilit că valoarea de a apartamentului în starea existentă este de 104.211 Euro conform metodei costurilor standard și respectiv de 140.000 Euro conform metodei comparației de piață.

Curtea, apreciază că în analiza acestei critici trebuie avut în vedere în primul rând că în speța ceea ce se discută este stare de coproprietate derivând din desfășurarea unor relații de căsătorie între defunctul și pârâta reclamanta, relații în urma cărora a fost generata stare de coproprietate în devălmășie asupra bunurilor comune.

Așa fiind, ceea ce interesează în speța este determinarea valorii reale și actuale a bunurilor supuse partajului, în așa fel încât să se poată asigura egalitatea în drepturi a parților și echitatea partajului.

Or, evaluare corectă, reală, trebuie sa aibă în vedere starea fizică în care se găsesc bunurile la data deschiderii succesiunii, fiind de asemenea necesar sa se determine prețul ce se practică la vânzarea - cumpărarea unui imobil asemănător, acesta fiind influențat, printre altele de caracteristicile tehnice ale imobilului și toate criteriile utile pentru determinarea valorii reale a acestuia: tipul de bloc (anul de construcție, numărul de nivele si materialele de construcție), suprafața si modul de împărțire al spațiului; tipul imobilului (apartament decomandat sau semidecomandat); număr de camere, dotări, îmbunătățiri, suprafața construita, soliditatea clădirii, rezistenta acesteia la fenomene seismice, gradul de confort, locul unde se afla amplasata construcția, vechimea acesteia, si starea acestuia de întreținere/calitatea finisajelor. Din verificarea considerentelor ambelor hotărâri de fond rezulta că atât prima instanța cât și instanța de apel, au procedat la omologarea acestei variante a expertizei, apreciind că aceasta răspunde exigentelor sus menționate, aspectele de fapt pe care expertul care efectuat raportul de expertiza omologat de instanța de apel, și le- avut in vedere la momentul efectuării expertizei, fiind reținute și constituind baza evaluării, doar în cadrul metodei apreciate motivat ca fiind una întemeiată pe criterii obiective de către instanțele de fond.

De altfel, în recurs recurenta de nu a administrat probe din care sa rezulte că valoarea de actuală imobilelor similare celui în litigiu, ar fi mai mare decât cea omologată de către instanța de apel.

Cu privire la susținerea în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare eronată în cauza a prevederilor Directivei nr. 91/674/CEE, a Consiliului Comunităților Europene, curtea va înlătura ca nefondată, având în vedere că din erificarea sferei de incidență a actului normativ invocat de recurenta în susținerea acestui motiv de recurs, curtea reține că aceasta este configurată de situațiile financiare anuale și situațiile financiare consolidate ale întreprinderilor de asigurare.

În speța însă, litigiul de față nu vizează subiectele de drept în raport de care a fost apreciată ca fiind necesara adoptarea acestui act normativ ci este un litigiu care se poarta intre particulari, rezidenți în România, el având ca temei în final dezbaterea unei succesiuni.

Pe de alta parte, nu se poate imputa instanței de apel încălcarea principiilor la care s- făcut referire anterior, curtea având în vedere în acest sens, faptul că instanța de apel și-a motivat soluția pe aspectul că metoda costurilor standard este una care conține criterii obiective de evaluare, apreciere care de altminteri tine cont și de contextul economic și social prezent, imobiliară fiind intr- continua fluctuație, situație în care aprecierea instanței de apel apare ca fiind una temeinică și echitabilă.

de aceste considerente, nu s-ar putea reține ca fiind fondată nici susținerea recurentei întemeiată pe împrejurarea că instanța de apel dispunând admiterea cererii de aderare la apel, ar fi trebuit să se raporteze la cea de-a doua varianta raportului de expertiza.

Aceasta, întrucât soluția admiterii acestei cai de atac, nu poate fi analizată decât din perspectiva unicității acesteia, potrivit art. 296 Codul d procedură civilă, nefiind posibila admitere în parte caii de atac.

Curtea retine în acest sens că, soluționarea apelului, chiar în situația unei devoluțiuni integrale, este o etapă distinctă de cea evocării fondului, astfel încât, soluția de admitere apelului, nu impune admiterea tuturor criticilor formulate, ci numai celor care vizează aspecte ale hotărârii de fond, cu privire la care instanța de apel, în urma aprecierii probelor administrate, apreciază ca au fost soluționate nelegal sau netemeinic. Pe de alta parte, aprecierea probatoriului este atributul exclusiv al instanței, neputându-se retine nici eventuală aplicare greșită a prevederilor art. 129 alin. 6 Codul d procedură civilă, câta vreme prin cererea de aderare la apel, s-a solicitat că în măsura în care probatoriul administrat în aceasta cale de atac va atesta că valoarea imobilului este mai mare, decât cea stabilita de instanța de fond să se dispună majorarea sultei stabilite în favoarea acestei parți, corespunzător noii valori.

Pentru aceleași considerente, curtea nu va retine ca fiind incident în cauză nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 Codul d e procedură civilă, vizând contrarietatea între considerentele și dispozitivul deciziei de apel.

2.În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâta.

În ceea ce privește critica referitoare la nulitatea încheierii de ședința de la termenul de judecata din 15.09.2008, ca urmare nesemnării acesteia de către ambii judecători.

Curtea având în vedere considerentele expuse în precedent, din perspectiva apărărilor formulate de recurenta reclamanta pârâta, pe aspectul nulității acestui recurs, verificând cu prioritate încadrarea acestei critici în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Codul d procedură civilă, în raport de conținutul concret al criticii, câtă vreme se invoca pe aceasta cale încălcarea unor forme de procedura, apreciază că aceasta se impune a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 5 Codul d procedură civilă.

În conformitate cu art. art. 261 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, care reglementează conținutul hotărârii judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică și semnăturile judecătorilor și grefierului.

Potrivit art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, care reglementează nulitatea actelor de procedură, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor; în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea presupunându-se până la dovada contrarie.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, Curtea apreciază că absența semnăturii de pe încheierea din data de 07.05.2008, atrage nulitatea acesteia, nulitate care, deși nu este expresă, ci virtuală, poate fi constatata numai în măsura în care cauzează părților o vătămare ce nu ar putea fi altfel înlăturata.

atare vătămare nu poate fi însă reținuta în cauză, întrucât singurul element care se contestă este acela al lipsei semnăturii unui judecător, or, din verificarea actelor dosarului rezultă că la momentul întocmirii acesteia, tribunalul a reținut spre soluționare cererea de efectuare a unei contraexpertize, cerere care a fost soluționată în camera de deliberare, procedându-se inclusiv la întocmirea unei minute care cuprinde soluția pronunțata în ceea ce privește aceasta cerere.

Din verificarea acestei minute, rezultă că ea poartă semnăturile ambilor judecători, care au participat la soluționarea acestui cereri, or, în raport de aceasta constatare și reținându-se că în susținerea recursului întemeiat pe aceasta cauza de nulitate, recurenta nu invoca alte neregularități, care sa se întemeieze eventual pe nerespectarea regulilor de procedură privind legala compunere a instanței, apreciind totodată că rațiunea instituirii de către legiuitor al necesitații semnării hotărârii este determinată de necesitatea asigurării garanției neschimbării hotărârii pronunțate, curtea apreciază că în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 105 alin. 2 Codul d procedură civilă.

În aceeași ordine de idei, curtea constată că inclusiv în considerentele deciziei civile recurate, tribunalul a analizat aspectele care întemeiau cererea acesteia având ca obiect admiterea unei noi expertize, răspunzând argumentelor prezentate în susținerea acestei cereri, or, procedându-se astfel, nu s-ar putea retine eventuală vătămare derivând dintr- lipsa a însușirii considerentelor expuse în încheierea recurată de către membrii completului, care au soluționat apelul.

Pentru considerentele expuse, Curtea, apreciază că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește critica având ca obiect soluția de respingere a probei cu o noua expertiza tehnica dispusa de instanța de apel prin încheierea pronunțată de instanța de apel la data de 15.09.2009.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 201 din Codul d e procedură civilă, când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța socotește de cuviință să cunoască părerea unor specialiști, va numi unul sau trei experți statornicind punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe.

În cazul în care expertiza efectuată nu este lămuritoare, se poate dispune întregirea ei sau efectuarea unei noi expertize care, potrivit art. 212 din Codul d e procedură civilă, va trebui cerută motivat la primul termen după depunerea lucrării.

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că legea lasă la aprecierea instanței de judecată necesitatea efectuării unei completări la raportul de expertiza sau efectuarea unei noi expertize iar aceasta soluție trebuie să fie impusă de necesitatea stabilirii complete a faptelor sau de eventuala lipsa de obiectivitate a expertului desemnat, dovedită de partea interesată.

Din verificarea actelor dosarului de apel, curtea retine că deși instanța de apel a apreciat că nu se impunea efectuarea unei contra expertize, a dispus încuviințarea obiecțiunilor formulate de către recurenta pârâta, solicitând expertei să răspundă criticilor efectuate de recurentă iar la dosar a fost atașat un răspuns al expertului cu privire la aceste solicitări.

Pe de alta parte, raportul de expertiză, întocmit de către expert în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, are caracter de act autentic, astfel că face dovada deplină până la înscrierea în fals asupra constatărilor personale ale acestuia, or, în lipsa unor dovezi certe privind o eventuala lipsa de obiectivitate expertului, nu se poate imputa instanței o greșita aplicare în cauza prevederilor art. 212 Codul d procedură civilă, aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză, în faza procesuală anterioara, fuseseră deja întocmite alte două rapoarte de expertiză tehnică, or, în aceste condiții, instanța de apel, avea posibilitatea de valorifica inclusiv aceste probe, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 295 alin. 2 Codul d procedură civilă.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva deciziei civile nr. A 1369/15.12.2008 Tribunalului București Secția a IV a Civilă.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea prevederilor art. 286 teza finala de către tribunal, în sensul că admiterea cererii de apel formulate de reclamanta pârâta, recurentei pârâte reclamante s-a înrăutățit situația și aplicarea greșita în cauză a prevederilor art. 293 alin. 2 Codul d procedură civilă.

O prima problema ce se impune a fi analizată este verificarea aspectului legat de calificarea corecta a cererii formulate de către aderenta la apel-reclamanta pârâta, ca fiind aderare la apel, în sensul art. 293 Codul d procedură civilă.

Potrivit art. 293 Codul d procedură civilă, ntimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare.

Așadar, în actuala reglementare, Codul d procedură civilă acordă și părții care nu formulat un apel principal, posibilitatea de formula un apel incident, sub forma aderării la apel, posibilitate expres consacrată în art. 293 Codul d procedură civilă, o astfel de cerere putând fi formulată până la prima zi de înfățișare.

Curtea retine totodată că în cauză, recurenta pârâta reclamanta nu a înțeles să se prevaleze de posibilitatea de a solicita instanței de contencios constituțional cenzurarea acestei prevederi legale din perspectiva textelor constituționale la care face referire în recurs, astfel că ele sunt pe deplin aplicabile în cauză, din aceasta perspectivă, referirea recurentei la prevederile art. 129 din Constituție, fiind nerelevantă. Pe de alta parte, apelul declarat de către aceasta parte în cauza a fost analizat în fond, în urma administrării unui probatoriu complex, astfel că nu poate fi apreciată ca fiind pertinentă susținerea în sensul încălcării dreptului său de acces la instanță, dreptul la un proces echitabil fiind recunoscut tuturor părților din proces, în mod egal.

În cauză, prevalându-se de aceste dispoziții legale, reclamanta pârâta a depus la termenul de judecata din data de 21.01.2008, o cerere intitulata "aderare la apelul principal", prin care a solicitat ca în cazul în care din probatoriul administrat se va constata că valoarea imobilului este mai mare decât cea stabilita de către instanța de fond, să se dispună majorarea sultei stabilite în favoarea acesteia, prin raportare la cota de 50%, stabilita prin hotărârea primei instanțe, pentru fiecare dintre părțile aflate în litigiu.

Așa fiind, câta vreme în speță, prin cererea astfel formulată, reclamanta pârâta a înțeles să sesizeze instanța de apel cu cerere proprie, prin care se tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe, în favoarea sa iar aceasta cerere a fost formulată cu respectarea prevederilor art. 134 Codul d procedură civilă, în mod corect, aceasta fost calificată de către instanța de apel ca reprezentând cerere de aderare la apelul principal.

Curtea apreciază ca nefondată susținerea recurentei pârâte reclamante în sensul că astfel de cerere nu ar fi fost admisibilă câta vreme prin întâmpinarea la apelul principal, reclamanta pârâta a susținut că evaluarea imobilului efectuată de prima instanța era legală și temeinică, apreciind că, prevederile art. 293 Codul d e procedură civilă nu condiționează formularea cererii de aderare la apel d e lipsa formulării oricăror apărări față de apelul principal, dimpotrivă art. 118 Codul d procedură civilă, aplicabil în cauza prin raportare la prevederile art. 298 Codul d procedură civilă, instituind obligativitatea depunerii unei astfel de întâmpinări.

Pe de alta parte, în speță, în apelul principal una dintre criticile formulate, era de natura să producă consecințe asupra situației juridice în proces și acestei părți, întrucât viza valoarea imobilului supus partajului și implicit cuantumului sultei stabilite în sarcina apelantei principale și în favoarea sa, în calitate de succesor al defunctului - coproprietar al imobilului în litigiu, or, în aceste condiții nu s-ar putea retine lipsa unui interes a acestei părți sau unui abuz în exercitarea acestui drept, cu atât mai mult cu cât, aceasta dobândise calitatea de creditor al unei sume de bani, or, prin exercitarea apelului, creanța astfel stabilită nu putea fi pusă în executare.

Tot astfel, câta vreme, ca urmare a administrării probatoriului și a evaluării acestuia de către instanța de apel, s-a constatat o creștere a valorii imobilului, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 296 teza finala Codul d procedură civilă.

Astfel, potrivit art. 296 Codul d procedură civilă, în aplicarea principiului non reformatio în peius, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac situație mai grea decât cea din hotărârea atacata.

Textul de lege citat anterior, vizează însă doar acele situații în care, împotriva hotărârii primei instanțe este formulată singură cerere de apel, ceea ce nu este cazul în speță, față de considerentele expuse în cele ce preced. Ca atare, atât apelantului principal cât și intimatului care formulat un apel incident, li se poate agrava situația în apel. Prin urmare, într- astfel de situație, pot fi admise sau respinse fie ambele apeluri fie poate fi admis numai unul dintre ele.

Pe de altă parte, potrivit art. 293 alin. 2 teza 1 Codul d procedură civilă, soarta apelului incident depinde de soarta apelului principal, ceea ce înseamnă că apelul incident își produce efectele numai dacă are loc judecată în fond apelului principal. Daca însă apelul principal este soluționat pe fond, aceasta obligă instanța să se pronunțe și asupra apelului incident.

Astfel, aprecierea ca nefondat apelului principal nu atrage incidența prevederilor art. 293 alin. 2 teza 1 Codul d procedură civilă, situațiile la care face referire textul de lege anterior menționat fiind de stricta interpretare și aplicare: retragerea apelului, respingerea acestuia ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru altemotive care nu implică cercetarea fondului.

În cauză, nu se poate retine încălcarea acestor dispoziții legale de către instanța de apel, câta vreme, în speță, apelul principal a fost analizat în fond și, în urma administrării și aprecierii probatoriului invocat prin cererile de apel, a fost apreciat ca nefondat, fiind respins.

În ceea ce privește critica referitoare la soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește raportul de expertiză tehnică prin care s-a procedat la stabilirea valorii imobilului ce face obiectul partajului.

Criticile formulate de către pârâta reclamanta - vizează, pe de o parte, valoarea obținută de expert, care pornește de la prețul tehnic, stabilit conform criteriilor utilizate în Decretul lege 61/1990, norma din 16.04.1977 și Decretul nr. 256/1984, iar pe de altă parte, aspecte ce vizează suprafața utilă, caracterul decomandat sau nu al apartamentului, starea sa fizica și de uzura și existenta sau nu a unor îmbunătățiri, dotări, luminozitate, parcare, starea acoperișului, ambianta în care este situat, localizarea sa intr- zona rezidențiala orașului.

Curtea având în vedere apărările formulate de recurenta reclamanta pârâta, pe aspectul nulității acestui recurs, verificând cu prioritate încadrarea acestei critici în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 Codul d procedură civilă, în raport de conținutul concret al criticii, constată că pe aceasta cale se invocă greșita apreciere a probatoriului de către instanța de apel și de asemenea eronată stabilire a situației de fapt, în apel, aspect care însa nu poate fi încadrat în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă, așa cum s-a arătat în precedent.

Referitor la susținerea în sensul că expertul s-a întemeiat la efectuarea expertizei pe criterii de evaluare care nu au caracter de norme legale, curtea, verificând cuprinsul raportului de expertiza administrat în apel, reține că expertul desemnat în cauză precizează că evaluarea s-a făcut conform normativelor existente în Decretul lege 61/1990, norma din 16.04.1977 și Decretul nr. 256/1984, astfel încât nu va primi nici această critică.

În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la nerespectarea în cauza a prevederilor înscrise în legea nr. 114/1996, cu referire la determinarea suprafeței utile apartamentului ce face obiectul partajului.

Curtea reține că potrivit anexei nr. 1 la Decretul lege 61/1990, privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație, "prețurile locuințelor se determină pentru suprafața utilă realizată. La suprafața utilă a locuințelorse adaugă suprafețele logiilor și balcoanelor, corectate cu coeficientul de 0,35 aplicat la suprafețele respective".

Recurenta susține că în speță erau aplicabile pentru determinarea suprafeței utile a apartamentului prevederile înscrise în Anexa 1 legii nr. 114/1996, însa aceasta susținere nu poate fi primită câta vreme acest ultim act normativ are ca obiect reglementarea raporturilor locative, derivate din încheierea unui contract de închiriere, iar nu vânzarea cumpărarea imobilelor, aceste ultime raporturi fiind supuse normelor speciale instituite prin Decretul lege 61/1990, care, de altfel, a constituit temei al evaluării efectuate în faza procesuală apelului.

Tot astfel, referirea recurentei la existenta unei grile care cuprinde preturile minime la care sunt înstrăinate pe imobiliara imobilele, întocmite și utilizate de notarii publici, nu poate fi apreciată ca fiind fondată, câta vreme se constată că, pornind de la anunțurile publicate în presă, toți experții desemnați în cauză au stabilit un preț de circulație, pe baza metodei comparației de, luând în considerare valorile minime ale sumelor de bani solicitate de către vânzători, preț care este apare ca fiind superior celui obținut prin metoda costurilor standard, adoptată de către instanța de apel.

De altfel, pârâta-reclamanta nu a invocat niciun studiu oficial de piață din care să rezulte că tranzacțiile imobiliare pentru apartamente similare celui în litigiu, sunt la nivelului minimului indicat în grila, dimpotrivă, anunțurile privind vânzările de apartamente, invocate și folosite de către experți, indicând prețuri mult mai mari.

În ceea ce privește critica referitoare la modul de stabilire cotei de contribuție acestei părți la dobândirea bunurilor comune.

Recurenta susține în recurs, că are o cota de contribuție majoră la dobândirea bunurilor comune, respectiv de 90%.

O primă constatare ce se impune a fi reținută este următoarea: părțile din procesul de față au parcurs, până la data promovării cererii de recurs (cale extraordinara de atac-admisibila exclusiv criticilor de nelegalitate), o judecată concretă și efectivă în fața a două instanțe de fond care s-au pronunțat asupra fondului raportului juridic litigios-stabilirea cotei părți de contribuție a recurentei pârâte reclamante și a defunctului la dobândirea bunurilor comune. Rezultatul acestui demers procesual în fața celor doua instanțe de fond, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, s-a concretizat, în configurarea deplină a situației de fapt a raportului juridic litigios-situație de fapt ce nu mai poate fi cenzurată în calea de atac extraordinara a recursului.

Din verificarea criticilor formulate de recurenta, rezultă că în realitate acestea vizează aproape în integralitatea lor, modul de interpretare și apreciere a probatoriului de către instanța de apel, or, prin concept, motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Codul d procedură civilă,invocat în susținerea recursului,nu includeși cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anumereținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Prin urmare, astfel de critica nu constituie în raport de prevederile art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă, un motiv de nelegalitate al hotărârii, care să poată fi analizat în calea de atac extraordinara a recursului.

Referitor la susținerea în sensul aplicării eronate în cauză a dispozițiilor din art. 29 Codul familiei.

Curtea reține că potrivit art. 30 codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, achiziționate de soți, în devălmășie.

Aceste dispoziții legale desemnează proprietatea comună în devălmășie a soților asupra bunurilor, situație în care partea fiecărui proprietar comun nu este determinată, cunoscută. Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune se stabilește prin raportare la întreaga masă a bunurilor partajabile, avându-se în vedere mijloacele financiare cu care soții au contribuit efectiv în timpul căsătoriei la dobândirea acestor bunuri, pe întreaga durată a căsătoriei, preocuparea acestora pentru suportarea sarcinilor gospodăriei dar și momentul dobândirii acestor bunuri ca și modalitatea de achiziționare, economiile făcute în vederea dobândirii și conservării acestor bunuri. În lipsa unor probatorii din care să rezulte indubitabil că unul din soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și deci, împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.

În speță, aportul adus de soți la dobândirea bunurilor comune fost analizat de către instanța de apel, prin raportare la posibilitățile materiale de care au dispus aceștia în timpul căsătoriei, din considerentele deciziei civile recurate rezultând că instanța de apel a cenzurat în cadrul situației de fapt stabilite, atât susținerile recurentei referitoare la cuantumul veniturilor obținute de părți în timpul căsătoriei, lipsa unor venituri ale defunctului în perioada în care s-a aflat la studii în Franța, lipsa contribuției defunctului la suportarea cheltuielilor comune ale căsătoriei, efectuarea de către acesta unor cheltuieli substanțiale în afara sarcinilor familiei, prin ajutoare financiare acordate părinților săi sau depunerea unor sume de bani importante pe librete CEC, ajutoarele de care recurenta a invocat că ar fi beneficiat de la rudele apropiate, respectiv de la angajatorul sau. Totodată instanța de apel a apreciat asupra valorii probatorii a înscrisurilor anexate la dosar, respectiv asupra aspectul legat de restituirea împrumutului în cuantum de 30.000 lei și sursa de proveniența sumelor astfel restituite.

În consecința, curtea apreciază că nu se poate imputa instanței de apel, aplicarea eronată a prevederilor art. 295 Codul d procedură civilă, aceasta prevedere legală, statuând posibilitatea cenzurării, în apel, situației de fapt stabilite de prima instanța și nici dispozițiile legale de drept substanțial la care s-a făcut referire anterior. Pe de alta parte, potrivit principiului egalității părților în procesul civil, instanțele au obligația de a proceda la soluționarea echitabilă a cauzelor litigioase, soluționare care presupune interpretarea probelor de la dosar de pe poziția imparțială, oferind soluția ce se desprinde din analiza întregului material probator.

Curtea nu va retine că fondata nici susținerea vizând aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954, de către instanța de apel, acest text de lege, permițând parților administrarea oricăror mijloace de probă în dovedirea faptului că un bun este propriu, câta vreme recurenta nu formulează critici în sensul unei aprecieri eronate instanței de apel cu privire la admisibilitatea unui mijloc de dovadă ci, criticile sale vizează exclusiv modul de interpretare și apreciere a probatoriului de către aceasta instanță.

Totodată, referitor la susținerea că instanța de apel a ignorat existenta autorității de lucru judecat hotărârii judecătorești de divorț, în ceea ce privește lipsa preocupării defunctului pentru procurarea bunurilor necesare desfășurării vieții de familie, curtea reține că în mod corect fost apreciată acesta hotărâre judecătorească ca reprezentând un mijloc de dovadă, care se impunea fi coroborat cu toate celelalte probatorii administrate în cauză. Aceasta întrucât în acel litigiu, așa cum se menționează în chiar considerentele sentinței la care face referire recurenta, analiza instanței a vizat stabilirea culpei în destrămarea relațiilor de familie, nici instanța și nici părțile nefiind preocupate de administrarea de probatorii suficiente, cu respectarea principiului contradictorialității și a echitații procesului, cu privire la raporturile dintre parți în ceea ce privește contribuția reală și efectivă celor doi foști soți la dobândirea bunurilor comune.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, cu referire la susținerile din notele de ședința anexate la dosar de către aceasta recurenta și concluziile formulate la termenul de judecata din 02.04.2009, în sensul încălcării prevederilor art. 261 Codul d procedură civilă, de către instanța de apel.

controlul de legalitate al deciziei civile apelate, din perspectiva acestui motiv de recurs, curtea constată că în considerentele deciziei recurate sunt arătate motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, modul de redactare al hotărârii răspunzând exigentelor impuse de art. 261 pct. 5 Codul d procedură civilă.

de toate aceste considerente, curtea, în baza art. 312 alin. 1 Codul d procedură civilă, va respinge recursurile ca nefondate.

Făcând aplicarea prevederilor înscrise în art. 274 Codul d procedură civilă, în raport de soluțiile ce urmează a fi pronunțate în cauza, în sensul respingerii ambelor recursuri, situație în care ambele parți au căzut în pretenții, curtea va respinge și cererile formulate de către acestea având ca obiect cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, ambele recursuri formulate de recurenta - pârâtă - reclamantă și de recurenta - reclamantă - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1639 A din 15.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr- și împotriva încheierii de ședință din data de 15.09.2009, pronunțată de aceeași instanță.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI - - - - - -

GREFIER

- -

Red.

Tehnodact./

Ex.2/08.05.2009.

Secția a IV-a Civ. -

-

Jud. sector 1. -

Președinte:Ilie
Judecători:Ilie, Gabriela Sorina Prepeliță, Ionelia Drăgan

Vezi şi alte speţe de drept civil: