Partaj judiciar Proces partaj Imparteala judiciara. Decizia 663/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 663
Ședința publică din 16 iunie 2009
PREȘEDINTE: Daniela Calai
JUDECĂTOR 2: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 3: Maria Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții - și împotriva deciziei civile nr. 57/19.02.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții - și și pârâta, având ca obiect partaj judiciar.
dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 9 iunie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru deliberare și pentru a se depune concluzii scrise, s-a dispus amânarea pronunțării cauzei pentru termenul de astăzi,
R E A,
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad sub nr. dosar 7726/55/31.05.2006, ca urmare a desființări cu trimitere spre rejudecare, reclamanții - și -, în contradictoriu cu pârâții - și, au solicitat partajarea imobilului înscris în CF 620 A, proprietatea devălmașă a pârâților, în cote ideale de 1/2 pentru fiecare pârât, precum și atribuirea imobilului către reclamanți, cu obligarea acestora la despăgubiri către pârâta, corespunzător cotei sale din imobil.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că, prin decizia civilă nr. 198/A/2006 a Tribunalului Arad, pârâtul - a fost obligat la plata sumei de 40.000 euro, dobândă legală și cheltuieli de judecată, însă pârâții dețin imobilul în devălmășie și se impune sistarea comunității pentru urmărirea silită a cotei soțului debitor, iar în drept invocă art. 493. proc. civ.
Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca prematur formulată, întrucât creanța reclamanților nu este certă, lichidă și exigibilă, decizia civilă nr. 198/A/2006 a Tribunalul Arad fiind atacată cu recurs, iar semnătura înscrisului olograf care constată creanța reclamanților a fost falsificată, fiind sesizate organele de cercetare penală în acest sens.
Într-un prim ciclu procesual, Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 4811/2006, a respins acțiunea pe excepția lipsei calității procesuale active, reținând că reclamanții nu au făcut dovada calității de creditori personali ai pârâtului, iar prin decizia nr. 425/2006 a Tribunalului Arad, rămasă irevocabilă prin decizia Curții de Apel nr. 340/2007, s-a desființat sentința primei instanței și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
La data de 14.05.2007, cauza a fost reînregistrată sub nr-.
În rejudecare, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât nu s-a dovedit că reclamanții ar fi început urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, așa cum prevede art. 33 alin. 2. fam. iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, arătând că imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei, însă prin contribuția exclusivă a soției pârâte. Soțul nu a avut vreo contribuție la achiziționarea imobilului, întrucât avansul și ratele au fost achitate din sume de bani avansate de mama soției, creanța reclamanților provine dintr-un înscris sub semnătură privată care a fost falsificat, iar soțul pârât nu s-a obligat la plata sumei de 40.000 euro.
Excepția inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 33 alin. 2. fam. a fost respinsă la termenul de judecată din 14.02.2008 ( 83), iar la data de 28.02.2008, judecarea cauzei a fost suspendată conform art. 244 alin. 1 pct. 2. proc.civ. până la soluționarea dosarului nr. 218/2007 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, cauza fiind repusă pe rol la data de 19.06.2008 pentru continuarea judecății, măsură dispusă prin decizia nr. 607/R/2008 pronunțată de Tribunalul Arad.
Prin sentința civilă nr. 6405/25.09.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții - și - în contradictoriu cu pârâții - și, și în consecință, s-a constatat că pârâții - și au dobândit, cu cote egale de contribuție, imobilul situat în municipiul A,-, județul A, înscris în CF 620 - A, nr. top 741, compus din intravilan cu casă în suprafață de 691 mp. în valoare de 180.000 euro; s-a sistat starea de devălmășie, potrivit cotelor deținute de părți, prin atribuirea imobilului la pârâta și a fost obligată aceasta să achite pârâtului - suma de 90.000 euro sau contravaloarea în lei la cursul din ziua plății, reprezentând contravaloarea cotei de 1/2 din imobil; s-a dispus ca Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară A să intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtei, fiind respinsă în rest acțiunea formulată, cu obligarea pârâților să plătească reclamanților suma de 528 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 737/2006 pronunțată de Judecătoria Arad, în dosar nr. 10644/2005, așa cum a fost modificată prin decizia nr. 198/A/2006 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr. 3177/A/2006 și rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2548/2006 a Curții de Apel Timișoara în dosar nr-, pârâtul - a fost obligat să plătească reclamanților - și - echivalentul în lei la data executării a sumei de 40.000 euro, dobânda legală începând cu 25.11.2004 și până la achitarea integrală a debitului, precum și cheltuieli de judecată.
În vederea realizării creanței și împotriva pârâtului-debitor -, reclamanții-creditori au pornit executarea silită asupra imobilului în litigiu, executarea făcând obiectul dosarului execuțional nr. 190/2007 al Biroului Executorului Judecătoresc. Conform raportului de expertiză nr. 513/2007 întocmit de către expert în cadrul dosarului execuțional, valoarea de circulație a imobilului a fost stabilită la suma de 180.000 euro (echivalentul a 570.000 lei), valoarea fiind însușită de părți ( 52 și 75).
Instanța a reținut că imobilul în litigiu este proprietatea devălmașă a pârâților, că pentru a fi urmărit de reclamanți este necesară partajarea acestuia, că titlul executoriu îl constituie o hotărâre judecătorească irevocabilă și că pârâții nu au dovedit existența unor bunuri proprii ale soțului debitor asupra cărora reclamanții creditori să fi refuzat executarea silită și nici nu au probat o cotă majoră de contribuție pentru vreunul dintre soți, declarațiile testimoniale fiind irelevante în raport de adresa SC privind achitarea prețului. Instanța, în temeiul art. 974. civ. raportat la art. 30, 33 și 36. fam. și art. 6735alin. 1. proc. civ. a constatat că pârâții au dobândit în timpul căsătoriei, cu cote egale de contribuție, imobilul situat în A,-, înscris în CF 620 A, nr.top 741, în valoare de 180.000 euro.
În temeiul art. 6735alin. 2 și art. 6739.proc.civ. s-a sistat starea de devălmășie asupra imobilului, potrivit cotelor deținute de soți, prin atribuirea bunului la pârâta, cu obligarea acesteia la plata către pârâtul - a sumei de 90.000 euro, reprezentând contravaloarea cotei sale de 1/2 din imobil.
Totodată, în temeiul art. 20 din Legea 7/1996, republicată, s-a dispus ca Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară A să efectueze cuvenitele mențiuni, în sensul întabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea pârâtei.
Împotriva acestei sentințe, a declarat, în termen legal și motivat, apel părțile, solicitând schimbarea sentinței.
În motivarea apelului, reclamanții - și au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât instanța a dat mai mult decât s- cerut, respectiv a ignorat faptul că reclamanții creditori au fixat prin însăși cererea de chemare în judecată limitele cadrului procesual.
În timp ce au solicitat partajul între soți în cote ideale de pentru fiecare soț, pentru a se stabili cota ideală a soțului debitor, respectiv pârâtul în vederea continuării executării silite imobiliare pe această cotă ideală, instanța de fond, după ce a stabilit cota ideală a fiecăruia de, a trecut la împărțirea în natură a imobilului celor doi soți, atribuindu-l soțului nedatornic, cu obligația de plată a unei sulte către celalalt soț. S-a mai arătat că instanța de fond mai face o greșeală, respectiv a încălcat principiul nemijlocirii în administrarea probelor și își însușește în speță conținutul unei expertize privind valoarea de circulație a imobilului soților, deși această expertiză nu a fost administrată în cauză. Fără a avea o justificare în fapt sau drept, instanța de fond atribuie imobilul în natură tocmai soțului nedatornic deși știa că în acest fel, pe de o parte, se creează o stare de insolvabilitate tocmai pentru soțul datornic și el se va putea sustrage astfel unei executări silite imobiliare începute și suspendate, iar, pe de altă parte, din adresa SC a rezultat că tocmai celălalt soț respectiv, prin popririle pe salariu a plătit 90 % din valoarea imobilului.
Pârâta, prin motivele de apel, a susținut că instanța de fond a înlăturat în mod greșit probele administrate din care rezulta contribuția sa exclusivă la dobândirea imobilului din litigiu. Din coroborarea declarațiilor celor două martore cu înscrisurile depuse la dosar rezultă faptul că părinții săi au vândut în anul 1995 o casă situată în A-. Din banii rezultați, au cumpărat un apartament cu două camere situat în A și a primit o sumă de bani sub forma darului manual. După decesul tatălui, cota de din apartament a fost moștenită împreună cu mama sa. La momentul acela, nu au avut posibilitatea să facă economii, astfel că singura posibilitate de a achita avansul pentru imobil a apărut după ce a primit banii oferiți de mamă. Pentru a putea plăti avansul de 42,83 % din imobilul din litigiu, a vândut acest apartament, iar mama i-a predat banii obținuți. În luna iulie 2003, ultima sumă datorată din împrumutul pe 15 ani pentru imobilul din litigiu, adică suma de 10.373.337 lei, precum și suma de 743.820 lei a fost achitată. A mai arătat că nu ar fi echitabil,ca, dacă s-au reținut rate din salariu soțului pentru achitarea imobilului în condițiile în care nu a contribuit la suportarea celorlalte datorii ale căsătoriei, să aibă drept rezultat obținerea unui drept egal asupra imobilului.
Prin concluziile scrise, apelanta a arătat că instanța de fond în mod greșit nu a ținut cont de probele administrate din care rezultă clar contribuția ei exclusivă la dobândirea imobilului.
Prin decizia civilă nr. 57/19.02.2009, pronunțată în dosarul sus-menționat, Tribunalul Arada admis apelul declarat de reclamanții - și împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a sistat starea de devălmășie a părților asupra imobilului în cote de câte parte fiecare, a dispus Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară A să intabuleze dreptul de proprietate al pârâților cu aceste cote, menținând în rest celelalte dispoziții ale sentinței, și a respins apelul formulat de pârâta împotriva aceleiași sentințe, cu obligarea intimatei să plătească apelanților 9,65 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut, cu privire la apelul reclamanților - și, că, prin hotărârea apelată, instanța a dispus sistarea stării de devălmășie asupra imobilului situat în A,-, înscris în CF nr.620 A, nr. top. 741, compus din intravilan cu casă în suprafață de 691. prin atribuire apelantei, deși apelanții reclamanți nu au solicitat prin acțiunea introductivă și nici prin precizarea acțiunii și nici apelanții pârâți nu au formulat acțiune reconvențională în acest sens.
Conform art. 260 al.1 pct.3 cod.pr. civilă, hotărârea cuprinde și obiectul cererii. Din petitul acțiunii și dispozitivul sentinței rezultă în mod evident că ne aflăm în situația în care instanța s-a pronunțat asupra ceea ce nu s-a cerut ( extra-petita).
Apelanții reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 974 cod civil, care prevede dreptul creditorului de a exercita toate drepturile și acțiunile debitorului, cu excepția celor exclusiv personale pentru a-și putea valorifica pe calea executării silite creanța în sumă de 40.000 Euro cu dobânda legală împotriva debitorului, stabilită prin sentința civilă nr. 737/2006 a Judecătoriei Arad, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1548/2006 a CAT.
Prin sistarea stării de devălmășie și atribuirea imobilului în litigiu apelantei cu plata sultei către intimatul pârât, soțul acesteia, instanța de fond a depășit, pe de o parte, limitele investirii, prin cererea de chemare în judecată, întrucât apelanții reclamanți, care au solicitat doar partajarea în natură în cote ideale de câte fiecare, iar, pe de altă parte, a lipsit de conținut temeiul de drept invocat care conferă creditorului un drept propriu asupra bunului debitorului în cota solicitată.
Prin atribuirea imobilului apelantei pârâte, s-a prejudiciat dreptul apelanților creditori de recuperare a creanței începute pe calea executării silite, care a fost suspendată până la soluționarea acțiunii de față, iar, pe de altă parte, se creează o stare de insolvabilitate pentru intimatul debitor, ca urmare a atribuirii în natură a imobilului soției apelante, care nu are calitatea de datornic în raport cu apelanții reclamanți.
În ce privește apelul pârâtei, tribunalul a reținut că prima instanță, în mod corect, a stabilit cota de contribuție egală a apelantei pârâte și a intimatului la dobândirea imobilului din litigiu.
Susținerea apelantei pârâte că instanța de fond nu a coroborat ansamblul probator administrat în cauză și că a înlăturat greșit apărarea cu privire la contribuția sa exclusivă este nefondată.
Imobilul compus din casă și teren înscris în CF nr. 620 nr. top. 741 Aaf ost întabulat cu titlu pe numele apelantei pârâte și intimatului. Imobilul a fost cumpărat în temeiul Legii 112/1995, la data de 5 iulie 1997, cu suma de 30.702.272 lei vechi de la SC SA. Suma de 13.141,958 lei vechi achitată din totalul sumei cu titlu de avans nu poate fi reținută ca și contribuție proprie provenită de la părinții săi, având că în vedere că imobilul situat în A- a fost vândut de părinții apelantei la 6 iunie 1995 cu aproximativ doi ani în urma datei la care s-a cumpărat imobilul din litigiu.
Cât privește suma achitată în rate lunare în perioada iunie 1997-iunie 2003, nu poate fi reținută ca și contribuție proprie a apelantei provenită astfel cum susține apelanta din moștenirea după antecesorul său tată și din comercializarea mărfurilor pe care le-a adus din Turcia și Ungaria, deoarece ratele au fost achitate prin reținerile lunare din salariul intimatului.
Suma de 10.373.337 lei ( rol) și suma de 743.820 lei ( rol) reprezintă diferența de TVA pentru ratele din lunile ianuarie-aprilie 2003, și s-a achitat împreună de cei doi soți.
Este de observat faptul că soții au cumpărat mai multe imobile în perioada de la data cumpărării apartamentului în litigiu și până la data plății, astfel cum rezultă din extrasele de CF depuse în apel ( pag.76-81).
În acest context, este evident că toate susținerile apelantei pârâte că nu a avut suficiente resurse financiare pentru a cumpăra imobilul din litigiu și depozițiile martorilor audiați la fondul cauzei la care face referire vor fi înlăturate, în raport cu valoarea probantă a înscrisurilor ( extrase CF) și care fac dovada contrară.
În concluzie, față de aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296 cod.pr. civilă raportat la art. 974 cod civilă, a admis apelul formulat de reclamanții - și împotriva sentinței civile nr. 6405/25.09.2008 pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr-, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a sistat starea de devălmășie a părților asupra imobilului în cote de câte 1/2 parte fiecare, a dispus Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară A să intabuleze dreptul de proprietate al pârâților cu aceste cote și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 296 cod pr. civilă, art.6735alin.2, 6739cod. pr. Civilă, a respins, ca nefundat, apelul pârâtei, pentru considerentele arătate.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâții - și, solicitând casarea sentinței și a deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului la Judecătoria Arad, în temeiul art. 312 alin. 3 raportat la alin. 5. pr. civ. cu cheltuieli de judecată, cerere înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 16.04.2009.
În motivare, se arată că, în fața primei instanțe, pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat să se constate contribuția proprie a pârâtei la dobândirea imobilului și, pe cale de consecință, să fie respinsă acțiunea. Se consideră că, prin această cerere, pârâta a formulat pretenții proprii față de cererea reclamanților, astfel că instanța avea obligația să recalifice întâmpinarea, ca acțiune reconvențională și să procedeze în consecință. Omițând acest aspect, a fost pronunțată o hotărâre lovită de nulitate, conform art. 105 alin. 2. pr. civ..
Mai mult, instanța a administrat chiar probe pentru lămurirea acestor aspecte cu care nu a fost legal sesizată, iar, practic, instanța s-a pronunțat asupra cererii pârâtei, deși lipsește actul de sesizare. În aceste condiții, cadrul procesual a fost stabilit eronat, astfel că se impune casarea pentru rejudecarea cu un cadru procesual legal stabilit.
În ceea ce privește fondul cauzei, se apreciază că hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală, probele administrate de apelanta fiind înlăturate.
Martorii audiați în cauză au confirmat susținerea pârâtei privind contribuția exclusivă la dobândirea imobilului în litigiu, arătând că avansul de 42,83% din valoarea imobilului a provenit de la părinții pârâtei, care au vândut în anul 1995 o casă în.
Din depozițiile martorelor și din copia pașaportului rezultă că, în același an, pârâta a muncit în Belgia, iar sumele obținute au fost folosite pentru întreținerea pârâtului și a celor doi copii minori, veniturile pârâtului fiind insuficiente, atât pentru acoperirea nevoilor sale, cât și pentru cheltuielile medicale generate de hepatita C degenerată în ciroză.
Ca atare, contribuția pârâtului la plata ratelor a fost practic anihilată de imposibilitatea de a contribui la celelalte cheltuieli ale familiei și cele medicale. În acest scop, și pentru a achita diferența de TVA în sumă de 11.481.157 lei, pârâta a vândut un apartament proprietate personală în
Probele ce dovedesc vânzarea casei de către părinți și vânzarea apartamentului pârâtei au fost înlăturate de instanță în mod nejustificat.
S-a considerat că vânzarea casei de către părinții pârâtei s-a făcut cu doi ani după achiziționarea imobilului în litigiu, neputând constitui avans pentru cumpărare, constatare ce vădește neatenția instanței. Din probele de la dosar, rezultă că părinții pârâtei au vândut casa în 1995, iar imobilul în litigiu a fost cumpărat în 1997, astfel că este evident că vânzarea a fost anterioară cumpărării, prețul putând fi achitat din banii donați pârâtei de către mama sa.
În drept, se invocă dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9. pr. civ..
Intimații - și - au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că nu se justifică recalificarea întâmpinării ca și cerere reconvențională, deoarece cuprinde doar elementele prevăzute de art. 115 raportat la art. 118 alin. 1 și 3.pr.civ. Apărările valorificate de intimată s-au făcut fără ca actul procedural depus de intimați să întrunească cerințele prevăzute de art. 119.pr.civ. pentru cererea reconvențională, nefiind menționate elementele prevăzute de art. 112.pr.civ..
Instanța a valorificat toate apărările intimatei, administrând în întregime probatoriul propus de aceasta, ce a fost corect apreciat. Se reiau apărările formulate în ciclurile procesuale anterioare cu privire la aceste aspecte, ce nu vor mai fi expuse.
În drept, se invocă dispozițiile art. 115 și urm. pr.civ..
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în condițiile prevăzute de art. 304 și 304 ind. 1.pr.civ. față de cuprinsul actelor aflate la dosar, raportat la prevederile art. 299 și urm. pr.civ. coroborat cu art. 30-31 Codul familiei, art. 673 ind. 1 și urm. pr.civ. Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Arad pronunțând o hotărâre temeinică și legală pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește cu unele nuanțări.
Astfel, în ceea ce privește nulitatea invocată de către recurenți cu privire la hotărârile pronunțate de instanțele de fond în cauză, aceasta nu se verifică, față de prevederile art. 129.pr.civ. coroborat cu prevederile art. 115 și 119.pr.civ..
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. ultim pr.civ. în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Dacă în virtutea rolului activ ce revine instanței, aceasta poate pune în discuția părților situația de fapt și motivarea în drept a cererilor formulate, și să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, ea nu are dreptul să schimbe sau să depășească obiectul acțiunii, ca o aplicație a principiului disponibilității părților în procesul civil. Obiectul pricinii asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe este cel stabilit prin acțiunea principală sau cererea reconvențională eventual formulată, iar nu prin probe administrate în cauză.
În cauză, pârâții - și au depus în fața primei instanțe mai multe cereri, toate intitulate "întâmpinare" sau "concluzii scrise".
Prin întâmpinarea depusă la fila 14 dosar 7726/2006, s-a invocat doar excepția prematurității acțiunii, precum și falsificarea semnăturii de pe contract, susțineri ce au fost reiterate prin cererea de la fila 23 din același dosar.
La fila 17 din dosar nr-, pârâta, prin avocat, a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, sau ca nefondată, deoarece pârâtul nu a avut nici o contribuție la dobândirea bunului supus partajului, ce a fost obținut prin contribuția sa exclusivă.
Deși această cerere a fost depusă prin avocat, ea a fost intitulată întâmpinare și nu a fost timbrată. Ea nu prezintă elementele cerute imperativ de art. 112.pr.civ. pentru o cerere de chemare în judecată, pe calea ei fiind formulate doar apărări și nu pretenții proprii, în condițiile art. 119.pr.civ. S-a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și nu au fost indicate elementele prevăzute de art. 112 pct. 1, 2, 3.pr.civ. astfel că, dacă s-ar fi apreciat că acest înscris încorporează o cerere reconvențională, ea ar fi fost nulă, potrivit art. 133 alin. 1.pr.civ. pentru absența numelui pârâtului și a obiectului său.
Ca atare, față de dispozițiile legale invocate și având în vedere că partea beneficia de asistență juridică prin avocat, deci calificată, caz în care rolul activ al instanței apare mult restrâns, Curtea apreciază că această cerere nu întrunea condițiile legale pentru a fi calificată ca și cerere reconvențională, neputând fi constatată nulitatea hotărârii pronunțate pentru lipsa de rol activ invocată.
Nici cererea intitulată "precizare la întâmpinare" nu constituie o cerere proprie, în sensul prevăzut de art. 119.pr.civ. ci doar apărări și mijloace de probă ( 28), iar prin concluziile scrise se reiterează apărările deja expuse, astfel că acest motiv de recurs va fi înlăturat, ca neîntemeiat.
În plus, se impune a constata că nu se impune casarea deciziei și a sentinței pronunțate în cauză, în condițiile în care au fost administrate probe cu privire la calitatea bunului și proveniența banilor din care a fost plătit prețul, astfel că instanțele de fond au analizat temeinicia apărărilor pârâtei sub acest aspect, motivând pe larg soluția pronunțată asupra acțiunii principale.
Se impune a menționa și art. 723.pr.civ. care obligă părțile să exercite drepturile procedurale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute. În aplicarea acestui articol, pârâta, prin apărătorul său, trebuia să dea un conținut neechivoc cererii sale, astfel că invocarea, pentru prima oară în recurs, a faptului că întâmpinarea depusă de ea trebuie calificată cerere reconvențională, constituie o manifestare abuzivă în plan procesual civil, neputându-i-se da curs.
În ceea ce privește fondul cauzei, se impune a constata că probatoriul administrat în cauză a fost corect apreciat prin coroborare, stabilindu-se o stare de fapt conformă cu realitatea, raportat la care au fost aplicate în mod just dispozițiile legale în materia bunurilor comune ale soților.
Este adevărat că părinții recurentei au vândut un imobil în anul 1995, iar imobilul în litigiu a fost cumpărat în anul 1997, deci ulterior vânzării, însă, față de intervalul destul de mare dintre cele două operațiuni juridice, Curtea concluzionează că nu există suficiente temeiuri pentru a conchide că avansul a fost achitat integral din banii primiți de pârâtă de la părinții săi. Probele testimoniale administrate în cauză, în acest scop, nu sunt suficiente pentru a înlătura mențiunile din CF și prevederile art. 30 Codul familiei. De altfel, se impune a constata că, practica judiciară și jurisprudența sunt majoritare, în sensul că se stabilește contribuția soților la dobândirea tuturor bunurilor comune, și nu contribuția lor concretă la dobândirea fiecărui bun în parte.
Ca atare, în condițiile în care nu au fost administrate probe cu privire la contribuția soților la dobândirea tuturor bunurilor achiziționate de ei în timpul căsătoriei și nici nu s-a probat că imobilul în litigiu se încadrează în categoria bunurilor proprii ale recurentei, așa cum acestea sunt limitativ enunțate în art. 31 Codul familiei, nu se putea constata că bunul în litigiu a fost dobândit prin contribuția sa exclusivă.
În plus, chiar dacă se acceptă că recurenta a realizat venituri în Belgia, ratele au fost achitate de pârât din salariu, pârât ce a avut o contribuție și prin munca prestată în gospodărie și pentru îngrijirea celor doi minori ai soților.
Starea de boală a pârâtului nu poate înlătura argumentele expuse anterior, iar, în ceea ce privește vânzarea de către recurentă a unui apartament bun propriu, acesteia i s-a dat valoarea corectă, raportat la faptul că, în perioada în discuție, părțile au cumpărat mai multe imobile, cum în mod corect a reținut tribunalul.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanța de apel a apreciat în mod corect probatoriul administrat în cauză, iar soluția pronunțată este temeinică și legală, motiv pentru care, în baza dispozițiilor legale invocate, coroborate cu prevederile art. 299 și urm. pr.civ. instanța constată că prezentul recurs nu este întemeiat, astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1.pr.civ. îl va respinge.
Față de soluția pronunțată în cauză și de dispozițiile art. 274.pr.civ. Curtea va obliga recurenții la plata către intimații - și a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat potrivit chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții - și împotriva deciziei civile nr. 57/19.02.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații -, și.
Obligă recurenții la plata către intimații - și a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 16 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /29.06.2009
Tehnored. 2 ex./29.06.2009
Instanța de apel:;
Prima instanță:
Președinte:Daniela CalaiJudecători:Daniela Calai, Claudia Rohnean, Maria Lăpădat
