Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 115/2010. Curtea de Apel Bacau
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA CIVILA, CAUZE MINORI, FAMILIE, CONFLICTE DE MUNCA, ASIGURARI SOCIALE
DECIZIE Nr. 115
Ședința publică de la 03 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sorina Romașcanu
JUDECĂTORI: Sorina Romașcanu, Jănică Gioacăș Petrina Manuela
: - -
GREFIER:
********************************
La ordine a venit spre soluționare recursul promovat de pârâta C" "A B, împotriva sentinței civile nr. 849 din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.-
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru recurenta pârâtă avocat lipsă fiind intimatul.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Constată instanța că recursul este la primul termen, declarat în termen și motivat, legal scutit de plata taxei de timbru. și că la dosar s-a depus întâmpin are a cărei copie se comunică și recurentei prin apărător.
Apărătorul recurentei arată că nu solicită termen pentru studiul întâmpinării, cere judecarea cauzei.
Nemaifiind alte cereri se acordă cuvântul pentru dezbateri apărătorului recurentei.
Avocat solicită admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea contestației, fără cheltuieli de judecată.
S-au declarat dezbaterile închise.
CURTEA
- deliberând -
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă 849/C din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-, a fost respinsă ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta C" "A B, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul cu consecința obligării pârâtei "" B la plata sumei de 2780 lei (cuantum brut), reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, ce se acordă în luna octombrie a fiecărui an, aferentă perioadei 2005-2008, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la achitarea efectivă.
Pentru pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a avut în vedere următoarele:
Prin încheierea de ședință din 23 ianuarie 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Neamțs -a dispus disjungerea cererii prin care reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta "" B, plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru perioada 2005 - 2008, corespunzător activității lucrate în cadrul societății pârâte și al unităților partenere ale acesteia, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective, formându-se dosarul -.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în calitate de salariat al SC "" SA - Zona (fosta Sucursala N), este îndreptățit să beneficieze atât de plata salariului de baza pentru munca prestată, cât și de celelalte drepturi salariale negociate și prevăzute în convențiile colective de muncă încheiate la nivelul unității și la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze; că, prin art.170 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, pentru perioada 2005 - 2007, s- reglementat acordarea unei suplimentări drepturilor salariale, la nivelul salariului de bază minim pe agent economic, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie, pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă și cu toate acestea unitatea pârâtă nu acordat aceste suplimentări, încălcând astfel, prevederile art.6 alin.1 din aceeași convenție; că, potrivit evidențelor contabile ale societății pârâte, salariul de bază minim pe societate fost de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008 și că, de drepturile salariale pretinse beneficiază și foștii angajați ai pârâtei preluați de societățile partenere ale, în baza contractelor se prestări în beneficiul și al Planului Social încheiat cu
Ulterior, reclamantul și- precizat acțiunea, în sensul că solicitat obligarea societății pârâte la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentarea pentru aprovizionarea de toamnă - iarnă, pentru anii 2005-2008, în sumă de 2780 lei, în cuantum actualizat în raport de rata inflației la data plății efective.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale instanței, solicitând constatarea și sancționarea încălcării prevederilor art.72 din Legea nr.168/1998, raportat la prevederile art.249 din Codul Muncii, cu referire la art.298 alin.2 din Codul Muncii, cu respectarea prevederilor art.62, ale art.63 și ale art.83 din Legea 24/2000, arătând că, în prezența a două dispoziții legale, aparent cu același obiect, instanța are obligația de a le ierarhiza în vederea stabilirii competenței teritoriale, iar în opinia sa, prevederile aplicabile în materie de competență ale legii speciale nr.168/1998 sunt pe deplin aplicabile și după intrarea în vigoare codului muncii, instanța competentă în soluționarea conflictului de drepturi dedus judecății fiind cea de la sediul angajatorului, respectiv Tribunalul București. Excepția invocată a fost respinsă la termenul de judecată din 30 octombrie 2009.
De asemenea, pârâta a invocat și excepția de neconstituționalitate prevederilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, prin raportare la prevederile art.1 alin.4 și alin.5, ale art.73 alin.3 lit.p. și ale art.79 alin.1 din Constituție.
Prin încheierea de ședință publică din 29 mai 2009, instanța respins cererea de sesizare Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, recursul declarat împotriva acestei încheieri fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr.998 din 28 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău.
Pârâta a mai solicitat respingerea acțiunii, pe cale de excepție, ca prescrisă, motivat de dispozițiile art.283 lit.e din Codul Muncii, întrucât drepturile pretinse de reclamantă, prevăzute la art.176 alin.1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, nu intră în categoria drepturilor salariale, constituind venituri reglementate ca măsură de protecție socială, iar în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. În subsidiar, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile pretinse aferent anului 2005, în temeiul dispozițiilor art.283 alin.1 lit. din Codul Muncii.
Pe fond, pârâta solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând, în esență că, nu datorează venitul ce formează obiectul prezentei acțiuni, întrucât fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat, din luna martie 1998, astfel după cum fost prevăzut la art.137 din CCM, de la această dată, fiind exclusă negocierea, materializarea și acordarea separată, pe fiecare an, acestui venit și că, cererea de chemare în judecată dedusă judecății este formulată cu rea-credință și reprezintă un abuz de drept, în conformitate cu dispozițiile art.723 Cod procedură civilă.
Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, prima instanță a constatat că este nefondată, motivat de faptul că drepturile bănești pretinse în cauză sunt drepturi de natură salarială, astfel cum acestea sunt definite prin art.155 din Codul Muncii și nu venituri reglementate ca măsură de protecție socială, cum greșit a susținut pârâta.
Astfel, potrivit textului de lege invocat, salariul este constituit din salariul de bază, indemnizații, sporuri, precum și alte adaosuri.
În consecință, s-a apreciat că drepturile salariale ce formează obiectul cauzei de față, constituind un adaos salarial, pot fi solicitate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, astfel după cum s-a prevăzut la art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii și nu în termenul de 6 luni, reglementat la art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii.
Având în vedere dispozițiile art. 283 al.1 lit."c" din Codul Muncii, față de data promovării acțiunii, respectiv luna octombrie 2008 și de data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, respectiv luna octombrie 2005, s-a apreciat că acțiunea dedusă judecății fost formulată în termenul legal.
Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat că acțiunea formulată, așa cum fost precizată, este întemeiată, pentru considerentele următoare:
În perioada dedusă judecății, reclamantul fost salariatul societății pârâte, astfel după cum rezultă din mențiunile înregistrate în carnetul de muncă.
Prin art.176 alin.1-2 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada aflată în litigiu (contracte la nivel superior, care prevalează celui la nivel de unitate, conform dispozițiilor art.238 alin.1 din Codul Muncii și ale art.6 alin.1 din convenția colectivă de muncă menționată) se garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă. Cuantumul acestui adaos salarial este cert, fiind egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură.
Aceleași prevederi sunt preluate și de art.170 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, în vigoare în perioada 2005-2007, cu precizarea că "fiecare" din adaosurile salariale anuale din luna octombrie va avea un cuantum minim fix de un salariu minim pe unitate din anul în curs (deci un cuantum diferit în fiecare an, în sens crescător).
De asemenea, s-a reținut că, potrivit prevederilor art. 176 din Contractele colective de muncă la nivel de ramură și ale art.170 alin.4 din cele la nivel de grup de unități, acest adaos pentru aprovizionare poate fi inclus în salariul de bază pe anul în curs, dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate din anul respectiv există o clauză expresă în acest sens, prin care, în fiecare an în parte, se precizează această includere.
Astfel, obligația de acordare a acestui adaos fiind anuală, în mod firesc și necesar această includere trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate ce s-a încheiat pentru fiecare an în parte, având în vedere și faptul că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat ca urmare a majorării salariului minim pe unitate din fiecare an și trebuia calculat distinct.
Însă, în cauză, pârâta nu a făcut dovada că în perioada supusă analizei, adaosul salarial pretins a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, deși, în temeiul art.287 din Codul Muncii, sarcina probei îi revine.
În conformitate cu prevederile art. 168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 și, ulterior, în fiecare an, s-a stabilit obligația încheierii de acte adiționale pentru a se putea realiza includerea adaosului pentru aprovizionare în salariul de bază.
Drept urmare, susținerile societății pârâte potrivit cărora nu datorează venitul anual în luna octombrie pentru "aprovizionare de toamnă - iarnă" întrucât fost inclus în salariul de bază al fiecărui salariat " " SA, nu au fost reținute ca întemeiate și au fost înlăturate, motivat de faptul că obligația de includere adaosului salarial fost respectată numai în anul 1998, prin art.168 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1998, aceste prevederi neavând nici o relevanță și nici un efect asupra perioadei ulterioare, aflate în litigiu, referindu-se exclusiv la anul 1998, deoarece nu s-a utilizat expresia "începând cu".
De altfel, s-a reținut că stabilirea venitului s-a făcut numai la nivelul adaosului cuvenit pe anul 1998, conform salariului minim pe unitate în vigoare doar în acel an.
În conformitate cu dispozițiile peremptorii și imperative din contractele colective de muncă la nivel superior (de ramură și grup de unități), includerea adaosului în salariul de bază trebuia să fie convenită expres, în termeni preciși și neechivoci, în formă solemnă "ad validitatem", cerută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă și actelor adiționale care au caracter accesoriu, în fiecare an, cu privire la sume concrete calculate la nivelul anului respectiv, fiind clar că salariul minim pe unitate (baza de calcul a adaosului pentru aprovizionare) variază în fiecare an (în sens crescător) și se stabilește distinct, tot în fiecare an, prin contractul colectiv pe unitate din fiecare an în parte.
Astfel, s-a reținut că în fiecare an din perioada în litigiu, s-au stabilit salarii minime pe unitate diferite, cu mult peste cel din 1998, respectiv de 550 lei, pentru anul 2005, de 650 lei, pentru anul 2006, de 700 lei, pentru anul 2007 și de 880 lei, pentru anul 2008.
De asemenea, potrivit prevederilor art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 1.06.1997 introducerea adaosului în salariul de bază se putea realiza numai prin acte adiționale prin care să se calculeze anual valoarea adaosului, ceea ce nu s-a întâmplat după anul 1998, pârâta nedepunând la dosar dovezi în acest sens.
S-a reținut astfel că pârâta nu a negociat și nici nu a încheiat o clauză care să aibă ca obiect determinat o majorare salarială prin includerea expresă a adaosului de aprovizionare în salariul de bază în anul în curs, după 1998, în condițiile în care nimic nu se opunea încheierii unei astfel de clauze exprese și comutative, ba mai mult, exista chiar o obligație imperativă în acest sens prevăzută de Contractul colectiv din 1997 și de cel la nivel superior, obligație manifest neîndeplinită de pârâtă. Pârâta a neglijat această obligație, neinițiind și nenegociind clauza expresă de includere, cu ocazia negocierilor salariale anuale obligatorii. Ca atare, aceasta nu își poate invoca propria turpitudine, pentru a lipsi salariații de drepturile ce le sunt garantate.
Pe de altă parte, s-a apreciat că, drepturile la majorările salariale nu pot reprezenta cauza juridică a reducerii drepturilor la adaosul salarial pentru aprovizionare recunoscute anterior prin art.176 alin.1-2 și art.170 contractului colectiv la nivel superior, constituind un act juridic distinct, de plată a acestei obligații determinate și comutative.
În consecință, s-a apreciat că în lipsa unor clauze sau acte adiționale anuale de calcul și includere a adaosului (pentru aprovizionare) în salariul de bază, salariații beneficiază automat, imperativ și indiscutabil (conform art. 8 alin. 1 - 2 din Legea nr. 130/ 1996) de dreptul la plata distinctă a acestui adaos, prin forța peremptorie dispozițiilor neechivoce și prevalente ale art.176 alin.1-2 și art.170 contractului colectiv la nivel superior (de ramură și de grup de unități) care au prioritate absolută, forța obligatorie a acestor prevederi fiind garantată de art.11 alin.1 lit.b și c și art.30 din Legea nr.130/1996, respectiv art.41 alin.5 din Constituție, prevederi ce nu pot fi eludate sub nici un chip, neputându-se da girul aplicării "contra legem" a unor clauze inopozabile salariaților (clauze necomutative și nedeterminate, prohibite în dreptul muncii) cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, de unitate, clauze interpretate ca stingând drepturi garantate de contractele colective de muncă la nivel superior. Aceasta este ierarhia normativă și ordinea legală corectă de aplicare a prevederilor contractelor colective de muncă.
Astfel, prima instanță a constatat că reclamantul este îndreptățit să beneficieze de plata drepturilor salariale pretinse, cuantumul acestora fiind determinat prin raportare la nivelul salariului de bază minim pe unitate, în perioada dedusă judecății, în sumă de 550 lei pentru 2005, de 650 lei pentru 2006, de 700 lei pentru 2007 și de 880 lei pentru 2008.
În considerarea principiilor răspunderii civile contractuale aplicabile în materie, potrivit art.269 alin.(1) Codul Muncii, urmărind dezdăunarea integrală pentru prejudiciul suferit, prima instanță a apreciat că aceasta poate fi realizată în condițiile actualizării sumelor datorate cu indicele de inflație la data efectuării plății.
Împotriva hotărârii primei instanțe pârâta a declarat recurs, în termen, motivat și legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, înregistrat pe rolul Curții de APEL BACĂU sub nr-.
Criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, recurenta a invocat, în esență, următoarele:
- greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, în condițiile în care pretențiile reclamantului nu constituie drepturi de natură salarială, ci un venit reglementat ca măsură de protecție socială, conform art.176 al.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, astfel încât îi erau aplicabile dispozițiile art.283 lit.e Codul Muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni.
- încălcarea principiului disponibilității pe fondul litigiului, în sensul că deși adaosul salarial solicitat de reclamant a fost inclus în salariul de bază, prima instanță a ignorat prevederile art.116 al.6 din Contractul colectiv de muncă, prin care părțile au decis în anul 1997 ca, începând cu data de 1.06.1997, suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă să fie inclusă în salariul de bază, iar din 1998 acest ajutor bănesc a fost inclus în salariul de bază și plătit lunar, până în prezent.
Recurenta a mai susținut că includerea acestui adaos în salariul de bază a determinat ca, începând cu anul 2003, prevederile referitoare la ajutorul de aprovizionare pentru toamnă, să fie considerate ca rămase fără obiect și, astfel, să nu mai fie incluse în dispozițiile art.168 al.1 din Contractul colectiv de muncă pe perioada 2003-2007.
Totodată, recurenta a susținut că prima instanță a greșit și în cea ce privește cuantumul sumei acordate reclamantului față de salariul minim la nivel de unitate, în condițiile în care prin art.176 din contractul încheiat între părți s-a convenit drept bază de calcul salariul minim la nivel de ramură. Astfel, recurenta a precizat că suplimentarea solicitată pentru 2005 trebuia să fie în cuantum de 410 lei, în loc de 550 lei, sumă brută, pentru 2006 trebuia să fie de 480 lei în loc de 650 lei, pentru 2007 -620 lei în loc de 700 lei, iar pentru 2008 - 625 lei în loc de 880 lei.
În susținerea recursului s-a depus practică în materie de la alte instanțe, rapoarte de expertiză contabilă în alte dosare, act adițional 6 la CCM nivel de ramură pe 2005, CCM nivel de ramură pe 2006, 2007 și 2008 ( fl. 12-45 ).
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat ( fl. 50 ).
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și față de dispozițiile art. 304, 304/1, 312.pr.civ. Curtea constată caracterul său nefundat pentru cele ce se vor expune.
Primul motiv de recurs, privitor la prescripția dreptului la acțiune, nu poate fi reținut deoarece, chiar dacă art.168 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate prevede dreptul solicitat la capitolul "Protecția socială a salariaților și alte drepturi", natura suplimentării drepturilor în luna octombrie - pentru aprovizionarea de toamnă este aceea a unui drept salarial; aceasta întrucât art.168 prevede că la evenimentele anuale Paști, Ziua, C, precum și în luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă) salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale.
Din conținutul textului menționat reiese că drepturile solicitate reprezintă drepturi salariale suplimentare, nefiind în discuție drepturi rezultate din neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pentru a fi aplicabile dispozițiile art.283 lit. e din Codul Muncii.
Reclamantul s-a adresat instanței pentru plata unor drepturi salariale neplătite de recurentă, drepturi pentru care dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 166 al.1 Codul Muncii.
Faptul că dreptul solicitat este un drept de natură salarială este confirmat implicit și de către recurentă prin susținerea că, începând cu anul 1997, acest drept a fost inclus în salariul de bază al salariaților.
Pe fondul litigiului, se constată că susținerile de nelegalitate nu sunt întemeiate întrucât:
- contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, în vigoare în perioada dedusă judecății, garantează în favoarea salariaților plata unui adaos salarial pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, cuantumul acestuia fiind cert, egal cu cel puțin salariul minim pe ramură, stabilit în fiecare an prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură ( art. 176 al.1,2).
Potrivit art. 3 din același, contractul colectiv de muncă are ca scop, stabilirea drepturilor minime ale salariaților, iar art. 6 prevede că nu se vor putea stabili drepturi sub limitele minime sau dispoziții contrare celor stabilite prin contract, dispoziții în concordanță cu prevederile art. 238 din Codul Muncii, conform cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.
Recurenta, a invocat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate începând cu anul 1997, încercând să susțină faptul că drepturile solicitate în cauză au fost incluse anual în salariul de bază al angajaților.
Fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate se încheie însă pentru un an, deci cu o durată de timp determinată, iar prevederile unui anumit contract nu se prelungesc și pentru anii viitori, părțile putând conveni asupra prelungirii valabilității contractului colectiv de muncă sau renegocierii clauzelor sale.
În cauză, recurenta nu a făcut dovada că în contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2005-2008 s-au prelungit efectele unor alte contracte sau s-ar fi renegociat anumite clauze ale contractului colectiv.
În aceste împrejurări, dispozițiile CCM nivel de ramură pe anii 2005-2008 privind neacordarea adausurilor de la 176 alin.1 distinctă dacă s-au introdus în salariul de bază prin CCM nivel de agent nu sunt aplicabile, lipsind nu numai dovada includerii în salariul de bază, ci chiar a încheierii contractului colectiv la nivel de unitate.
De altfel, chiar prin motivele de recurs s-a recunoscut că după anul 2003 nu au mai fost inclus printre drepturile cuvenite salariaților, adaosul salarial pentru aprovizionarea toamnă-iarnă, susținându-se însă că acesta a fost inclus în salariu, susținere care nu poate fi reținută, întrucât includerea unor sume reprezentând drepturi salariale nu se face în mod implicit, ci explicit, cu evidențierea lor, cu privire la natura și cuantumul acestora.
În consecință, nu poate fi reținută nici susținerea recurentei referitoare la faptul că prima instanța nu ar fi ținut cont de principiul libertății contractuale, deoarece libertatea de a negocia contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pornește de la prevederile minime stabilite prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, iar referirea la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior nu poate fi interpretată în sensul că s-ar fi depășit cadrul disponibilității acțiunii, așa cum a susținut recurenta, ci reprezintă o respectare a dispozițiilor legale în materie și prevăzute în Codul Muncii ( art.238).
Susținerile referitoare la includerea în salariul de bază a drepturilor solicitate în cauză pentru alți ani decât cei în speță, respectiv 1997-2003, nu poate forma obiectul prezentei analize întrucât exced limitelor procesuale ( anii 2005-2008 ).
Mai mult, chiar dacă s-ar reține că dreptul pretins în cauză nu a mai fost prevăzut în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, pentru perioada dedusă judecății, pentru că s-a inclus în salariu, așa cum a susținut recurenta, includerea trebuia să fie prevăzută expres în fiecare contract colectiv de muncă la nivel de unitate, pentru fiecare an în parte, cu precizarea că în fiecare an cuantumul acestui adaos este majorat, ca urmare a majorării salariului minim pe unitate. De asemenea, trebuia ca recurenta să facă dovada că în perioada în discuție, adaosul salarial a fost inclus în salariul de bază acordat reclamantului, sarcina probei în litigiile de muncă revenidu-i potrivit art. 287 Codul Muncii, ceea ce nu a survenit însă în cauză
Susținerea potrivit căreia salariile menționate în carnetele de muncă ale salariaților au crescut nu poate fi reținută în sprijinul motivelor de recurs, deoarece de nicăieri nu rezultă că aceste majorări reprezintă drepturile solicitate în cauză.
Referitor la suma stabilită a fi achitată de recurentă intimatului pentru perioada 2005-2008, se apreciază că a fost corect reținută de prima instanță, atât timp cât la fondul cauzei recurenta nu a contestat cuantumul acesteia și nu a făcut în nici un fel dovada că salariile minime în perioada menționată ar fi avut alte valori decât cele menționate de intimat.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art.312, coroborat cu art.304 pct.9 și 304 indice 1 Cod procedură civilă,recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul promovat de pârâta C" "A B, împotriva sentinței civile nr. 849 din 30.10.2009, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr-.-
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 3 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
Red.sent., Red.dec./22.2010Tehn.red.EG/25.febr.2010
Președinte:Sorina RomașcanuJudecători:Sorina Romașcanu, Jănică Gioacăș Petrina Manuela
