Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1366/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1366/
Ședința publică din 11 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu M, str. -. -, nr. 1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 1141 din 11.06.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 28 mai 2009, când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de 4 iunie 2009, apoi pentru astăzi, 11 iunie 2009, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1141 din 11 iunie 2008, Tribunalul Harghitaa respins prescripției dreptului material la acțiunea invocată de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
A admis acțiunea reclamanților, formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TÂRGU MUREȘ, Tribunalul Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice
A obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 01.11.2000 și până la data pronunțării hotărârii, precum și în continuare.
A obligat pârâtul Tribunalul Mureș să calculeze pe seama fiecărui reclamant drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50%, din indemnizația de încadrare brută lunară.
A obligat pârâții în solidar să actualizeze aceste sume cu rata inflației calculată până la data plății efective.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, în acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.2 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit Legii nr. 500/2002, G nr. 34/2009, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere că pretențiile reclamanților constau în plata de diferențe de drepturi de natură salarială restante (în sensul art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin. 1, art. 166 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii ) garantate de prevederi legale neabrogate, iar nu în plata unor despăgubiri cauzate prin fapte de discriminare, în prezenta cauză dedusă judecății nu sunt incidente prevederile speciale și derogatorii ale art. 27 din nr.OG 137/2000 (și nici celelalte prevederi ale acestei ordonanțe), reclamanții, de altfel, neîntemeindu-și acțiunea pe acest din urmă act normativ.
Pe fondul cauzei, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea dedusă judecății, mai ales prin prisma Deciziei nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța reține că, potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996, personalul judiciar, beneficia de sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Într-adevăr, activitatea judiciară, desfășurată de reclamanți, este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă, inclusiv datorită volumului foarte mare de activitate și a specificului activității (reprezentat de caracterul litigios al acesteia, care este marcat de situațiile puternic conflictuale dintre interesele evident divergente ale justițiabililor, instrumentate prin proceduri bazate pe contradictorialitate, toate acestea generând încordare psihică și condiții de stres). Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate și multe altele. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare, a căror condiții de muncă (prin prisma dreptului la securitate și sănătate în muncă) sunt caracterizate pregnant de prezența riscurilor profesionale și a suprasolicitării neuropsihice permanente.
S-a mai reținut că este de notorietate faptul că nu au intervenit schimbări, sub acest aspect, în condițiile de muncă ale reclamanților, nici după adoptarea nr.OG 83/2000 și până în prezent, aceștia rămânând expuși acelorași riscuri profesionale și suprasolicitării neuropsihice. Dimpotrivă, aceste condiții s-au acutizat, pe fondul creșterii volumului de activitate și al complexității reglementărilor și al relațiilor sociale supuse controlului judiciar.
Din aceste considerente, eliminarea, prin prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, a sporului salarial pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, nu produce efecte, fiind contrară, în primul rând, dispozițiilor art.41 alin.2 și art.16 alin.1 raportat la art.15 alin.1 și art.53 din Constituție, coroborat cu prevederile art.11 și art.20 din Constituție raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încălcate drepturile constituționale ale reclamanților privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost menținut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale și suprasolicitării psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din nr.HG281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG38/2003, art.21 alin.1 și art.23 din nr.OG64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pildă, activități, precum cele premergătoare sau ulterioare desfășurării proceselor (activități accesorii activității judiciare principale), desfășurate de funcționarii publici cu statut special din cadrul poliției și penitenciarelor, să fie remunerate cu sporul de risc și suprasolicitare psihică, iar activitatea juridică principală, cea mai expusă riscurilor și suprasolicitării, să fie exclusă de la beneficiul acestei remunerări.
S-a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acesteia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod. Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanta, beneficiază de drepturile privind securitatea și sănătatea în muncă, precum și de dreptul la tratament egal în materie de salarizare
Astfel, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar. Însă, printr- serie de acte normative (de exemplu: art. 8 lit. b din nr.HG 281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b și lit. c din nr.OUG 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art. 21 alin. 1 și art. 23 din nr.OG 38/2003, art.21 alin. 1 și art. 23 din nr.OG 64/2006 etc.), personalul din sistemul bugetar, care lucrează în condiții de risc și suprasolicitare psihică, beneficiază de sporul salarial corespunzător. Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de a desfășura activitatea în condiții de risc și suprasolicitare psihică, în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare care lucrează în aceste condiții, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de corespunzător, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element (constând în desfășurarea activității în condiții de risc și suprasolicitare psihică), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socioprofesională. Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a desfășurării unei activități în muncă în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Din moment ce reclamanta este într-o situație comparabilă cu restul personalului din unitățile bugetare sub acest aspect, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este unul și același: prestarea muncii în aceste condiții.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socioprofesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă pentru risc și suprasolicitare neuropsihică) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării acestui spor. Deci, elementul categoriei socio-profesionale al reclamanților este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea acordării sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, prestarea muncii în condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică etc.).
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare și dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a și lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organică, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constituție, lege care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări abuzive).
În al doilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2 și art.56 alin.2 din Legea nr.24/2000. Astfel, salarizarea și drepturile personalului din organele autorității judecătorești sunt parte integrantă a domeniului rezervat legii organice (conform art.73 alin.3 lit.l din Constituție), deoarece vizează elemente ale organizării și funcționării instanțelor judecătorești și a unităților de parchet, fapt confirmat și de dispozițiile art.1, art.98, art.149-150 din Legea nr.92/1992, art.1, art.73-74 din Legea nr.303/2004, art.133-134 și art.135 din Legea nr.304/2004.
Însă, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern, deci prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu puteau produce efecte extinctive cu privire la drepturile reclamanților.
Este adevărat că G nr.83/2000 a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, care însă reprezintă o lege ordinară, deci nici acest din urmă act normativ nu este să producă efecte juridice extinctive asupra dreptului la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, contrar dispozițiilor art.73 alin.3 lit.l raportat la art.1 alin.3 și alin.5 din Constituție.
În al treilea rând, prevederile art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare și dispozițiilor art.1 alin.5, art.115 alin.2 din Constituție raportate la cele ale art.56-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000. Aceasta, deoarece prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să aducă numai modificări și completări la Legea nr.50/1996, iar nu să opereze abrogări în textul acestei legi. Ori de câte ori Guvernul este abilitat să opereze abrogări în cuprinsul unor acte normative, această abilitare este expresă (exemplul cel mai elocvent fiind chiar dispozițiile pct. 3 ale aceluiași art.1 lit. Q din Legea nr. 125/2000). Însă, potrivit art.56 din Legea nr. 24/2000, modificarea, completarea și derogarea sunt evenimente legislative distincte și inconfundabile (definite distinct și de art.57-59 și art.62-63 din Legea nr.24/2000), iar evenimentul legislativ al abrogării poate fi dispus doar prin acte normative de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect evenimentul respectiv. Ori, art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000 nu permitea adoptarea normei de abrogare cuprinse în art.1 pct.42 din nr.OG83/2000, iar acest din urmă act normativ nu era de același nivel ca și Legea nr.50/1996 (nici Legea nr.334/2001, de aprobare a acestei ordonanțe, nu se ridică la nivelul legii organice).
Pe de altă parte, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.50 alin.2 din nr.OUG177/2002, deoarece aceste din urmă prevederi dispun numai abrogarea art.1 indice 1, respectiv numai exclusiv a dispozițiilor referitoare doar la "salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului asimilat", din Legea nr.50/1996, precum și abrogarea oricăror alte dispoziții contrare. Însă, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este cuprins în capitolul I secțiunea 1 legii, având ca obiect "salarizarea și ale drepturi ale magistraților", ci la un alt capitol (capitolul V "Dispoziții comune"), deci nu face obiect al abrogării. De asemenea, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este contrar dispozițiilor nr.OUG177/2002, deoarece această ordonanță permite, prin art.34, beneficiul unor alte drepturi complementare, cum este și dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, deci nici sub acest aspect nu a intervenit abrogarea.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.41 lit.f din nr.OUG27/2006, deoarece și acest act normativ, prin art.32, permite beneficiul dreptului complementar la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin art.30 lit.a din nr.OG8/2007, întrucât o asemenea abrogare nu poate produce efecte, contrar prevederilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 și alin.5, art.115 alin.1 și alin.2 din Constituție, art.4 alin.1 și alin.2, art.36 alin.2 din Legea nr.24/2000, deoarece, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibilă emiterea unor ordonanțe de Guvern.
În concluzie, s-a subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Deciziei nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Acordarea drepturilor bănești solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 și la art. 295 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Având în vedere cele de mai sus, instanța s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, a se constata că pretențiile sunt prescrise în parte, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești a declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M solicitându-se admiterea recursului declarat, modificarea hotărârii atacate, și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată fata de MFP datorita lipsei calității procesuale pasive.
Se invocă prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă arătându-se că MFP nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției astfel încât Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasiva în cauză.
Examinând căile de atac deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt întemeiate, însă doar sub aspectul prescripției parțiale a dreptului material la acțiune, excepție cu privire la care reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, acesta fiind, conform prevederilor art. 3, raportat la art. 7 din același act normativ - 3 ani de la data când se naște dreptul la acțiune, același termen fiind prevăzut și de art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
De asemenea, dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, iar textul art. 12 precizează că în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Cum în cauza dedusă judecății s-a solicitat repararea unui prejudiciu constând din însumarea unor adaosuri salariale, prin urmare este vorba de prestații succesive, dreptul la acțiune s-a născut la data încasării de către reclamanți a fiecărui salariu (diminuat cu sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pretins), la aceeași dată fiind cunoscute și persoanele vinovate de producerea pagubei invocate.
În acest context, pretențiile reclamanților, cu referire la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sunt prescrise pentru perioada 01.11.2000 - 20.02.2005, deoarece acțiunea în justiție a fost promovată la data de 21 februarie 2008.
Sub aspectul fondului, Curtea reține următoarele:
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamanți prin acțiunea promovată, a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Prin art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul României a fost abilitat, pentru perioada 20 iulie 2000 până la reluarea sesiunii parlamentare de toamnă, să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ce se cuvin magistraților și personalului din organele autorității judecătorești. Nesocotind prevederile legale indicate anterior, guvernul a procedat prin OG nr. 83/2000, la abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996. Această dispoziție din ordonanță nu poate produce efecte juridice, tocmai pentru că ea este în contradicție cu dispozițiile legale indicate.
În conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, completarea, modificarea, abrogarea actelor normative sunt evenimente distincte care pot fi dispuse și efectuate prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv.
Susținerea recurentului conform căreia abrogarea parțială a unui act normativ (cum s-a procedat prin nr.OG 83/2000) reprezintă o modificare a acestuia și deci se încadrează în limitele stabilite prin Legea nr. 125/2000, este nefondată din moment ce art. 57, 58, 62 din Legea nr. 24/2000 definește fiecare din evenimentele enumerate, arătând și modalitatea în care trebuie să se exprime legiuitorul în fiecare caz. Prin nr.OG 83/2000, abrogarea art. 47 nu poate fi interpretată ca o modificare și rămâne o intervenție a guvernului, efectuată printr-un act normativ de nivel inferior, intervenție neautorizată prin Legea nr. 125/2000 amintită anterior, inaptă să producă efecte juridice.
În aceste condiții, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, a constituit pentru personalul îndreptățit (magistrații și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești) un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest bun a fost dobândit de persoanele îndreptățite de la data intrării în vigoare a Legii nr. 50/1996, iar prin afirmativa abrogare a art. 47 din actul normativ arătat, aceste persoane au fost lipsite, nejustificat de acest bun, fiind prejudiciate, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică, fără a se asigura o compensație corespunzătoare.
Este necontestat faptul că toate condițiile (toți parametrii) avuți în vedere la data adoptării prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 se regăsesc și în prezent în activitatea persoanelor vizate (inclusiv a reclamanților), aceștia fiind și în prezent expuși riscului și suprasolicitării neuropsihice, așadar dreptul reclamanților este actual și evident.
De menționat este și faptul că Legea nr. 319/2006, prin care a fost implementată în sistemul legislativ românesc Directiva nr. 89/391/CEE, prin art. 6 prevăzut obligația generală a angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea angajaților sub toate aspectele legate de muncă. Din această perspectivă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 se constituie într-un echivalent bănesc privind asigurarea securității și sănătății, iar sporul salarial indicat, fiind o compensație (în sensul îndeplinirii de către angajator a obligației imperativ prevăzute de art. 6 alin. 1 în actul normativ amintit), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică la care sunt supuși magistrații, se impune a fi menținut, cu atât mai mult cu cât pentru evitarea riscului magistrații sunt nevoiți să suporte cheltuieli suplimentare, cheltuieli interzise expres prin alin. 3 al art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 7 alin. 6, care prevede textual că: "Măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători". Din acest punct de vedere, evident că acest spor trebuie acordat tocmai ca o măsură eficientă pentru combaterea riscurilor în profesie și pentru evitarea consecințelor negative ale suprasolicitării neuropsihice.
Sintetizând considerentele detaliate anterior, instanța de control judiciar stabilește că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, deoarece:
- afirmativa abrogare a art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispusă prin nr.OG 83/2000 nu poate produce efecte juridice, deoarece guvernul nu avea abilitare legală pentru a interveni în această modalitate asupra Legii nr. 50/1996. Cum s-a arătat anterior prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost împuternicit să completeze sau să modifice actul normativ indicat, dar nu și să abroge dispoziții ale acestuia;
- "abrogarea" s-a efectuat cu încălcarea principiului stabilit de art. 56 din Legea nr. 24/2000, în sensul că această operațiune s-a efectuat printr-un act normativ inferior textului inițial;
- noțiunile de "modificare" și "abrogare" sunt definite de art. 57, respectiv 62 din Legea nr. 24/2000, acestea sunt evenimente care operează după reguli strict stabilite și nu pot fi confundate.
În acest context dispozițiile nr.OG 83/2000 nu au produs efectele juridice asupra textului cuprins în art. 47 din Legea nr. 50/1996 și nici ulterior aceste dispoziții legale nu au fost legal abrogate, expres sau implicit.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 124 din Constituție, revine instanțelor de judecată obligația de a stabili starea de fapt și de a interpreta (aplica) legea în cazul concret supus judecății, iar la pronunțarea sentinței recurate, instanța a procedat astfel, situație în care nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă.
Cum starea de fapt rezumată anterior rezultă din cuprinsul probelor administrate, iar în raport de acesta, instanța a aplicat corespunzător prevederile legale, în cauză nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Nu în ultimul rând trebuie menționat că prin decizia nr. 21 din 10.03.2008, pronunțată în dosarul nr.5/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a decis:
"În interpretarea și aplicară unitară a disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculate la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
Referitor la recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, instanța de recurs apreciază că susținerile din cererea de recurs, în sensul că acest minister nu are calitate procesuală în cauză și că este inadmisibilă chemarea în garanție a acestui minister, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că practica recentă în materie a statuat că și în cadrul raporturilor de muncă cu caracter patrimonial este admisibilă chemarea în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece în caz contrar pârâții obligați la plata unor sume de bani cu titlu de drepturi salariale nu au nicio acțiune în regres împotriva acestui minister.
Pe de altă parte, curtea reține că potrivit Legii nr. 500/2000 și nr.HG 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul ministerului este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat alături de ceilalți pârâți la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare. Altfel, orice hotărâre judecătorească dată în cauze similare nu poate fi executată nici benevol și nici silit.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză și că nu era admisibilă chemarea sa în garanție.
Prin urmare, Curtea constată că, sub aspectul examinat, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea prevederilor legale anterior enunțate, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1, raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii pretențiilor aferente perioadei menționate, ca prescrise, drepturile salariale pretinse de reclamanți urmând a fi acordate doar pentru perioada 19.05.2005 și până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.1141 din 11.06.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.11.2000 și până la 20.02.2005 și în consecință respinge ca prescrisă acțiunea civilă formulată de reclamanți pentru această perioadă.
Obligă pârâții în solidar să plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50 % din îndemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 19.05.2005 și până la data pronunțării hotărârii precum și în continuare, iar pentru reclamanții, (conform cererii de chemare în judecată) începând cu data de 21.02.2005 și până la data pronunțării hotărârii, precum și în continuare.
Menține restul dispozițiilor din hotărârea atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 exp./21.09.2009
Jud.fond.;
Asist. jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
