Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1596/2009. Curtea de Apel Cluj

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ Nr. 1596/R/2009

Ședința publică din data de 22 iunie 2009

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: Lucia Ștețca președintele secției

JUDECĂTOR 2: Sergiu Diaconescu

JUDECĂTOR 3: Ana Ionescu

GREFIER: - -

S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 337 din 25 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâtul intimat PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și pe reclamanții și alții, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.

dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 16 iunie 2009, respectiv din data de 18 iunie 2009, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.

CURTEA:

Asupra recursului declarat, reține că:

Prin sentința civilă nr. 337/25.02.2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr-, au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, necompetenței materiale a instanței și lipsa calității procesuale pasive invocate de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBAREA DISCRIMINĂRII B, fiind respinsă acțiunea față de acesta; a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, -, -, G, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Economiei și Finanțelor și, în consecință, pârâții Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj au fost obligați la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile procurorilor de la DNA și DICOT și drepturile salariale încasate, începând cu data de 01.04.2006 și pentru viitor până la încetarea stării de discriminare, sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora; pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluja fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor salariale respective; a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Publica Ministerului Economiei și Finanțelor - prin DGFP C, fiind obligată chemata în garanție să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamanților a drepturilor salariale mai sus arătate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că nstanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.

Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.

În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.

Având în vedere aceste aspecte instanța a respins excepția de necompetență materială a instanței invocată de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit Legii nr. 500/2002, a G nr. 208/2005 și a G nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Având în vedere aspectele reținute instanța a respins excepțiile invocate de pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor și a admis cererea de chemare în garanție a acestuia formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Instanța a admis însă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având în vedere că între acesta și reclamanți nu există nici un raport juridic, iar Consiliul nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât ci doar în calitate de expert în domeniul nediscriminării.

Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, aceștia fiind judecători la Judecătoria Huedin.

Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin.1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004).

De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.

Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din și, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul și li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul și ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul și funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin.1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin.3 din Legea nr. 508/2004. De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că și sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor și la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din și are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului.

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul și CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de și ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul și CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din și CO.

Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice ".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.

. acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul și CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr.27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin.1-3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art.155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr.27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii și CO.

Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii și CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza G nr. 27/2006 are aceeași calificare.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 EURO, sunt supuși unor presiuni și pericole "mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 EURO, un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar și în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalității între un litigiu privind o infracțiune de corupție cu un prejudiciu mic, față de o infracțiune contra vieții sau economico-financiară cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamanților, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Activitatea judiciară vizează tranșarea unor conflicte judiciare cu implicații deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse și foarte tensionate inerente conflictelor de muncă (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate mărită și consecințe deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurări atrag un cortegiu de nemulțumiri, adversități, șicane și presiuni la adresa celor care desfășoară activități judiciare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii sau

Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din G nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.

În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.

Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.

Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.

Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a considerat ca fiind întemeiată.

Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.

Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților, urmând a proceda la admiterea acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivele de recurs formulate de recurs Ministerul Economiei și Finanțelor se invocă nelegalitatea sentinței pentru greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii.

Ministerul Economiei și Finanțelor are doar un rol secundar în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară, rolul esențial avându-l Guvernul, respectiv Parlamentul.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru motivele prev. de art. 304 pct. 3 și 9.pr.civ. sub următoarele aspecte:

Sentința a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, în opinia recurentului competența aparținea Judecătoriei Cluj -

În ceea ce privește fondul cauzei, sentința este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Reclamanții au solicitat acordarea aceleiași salarizări cu a procurorilor de la, or potrivit art. 1 din nr.OUG 27/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 45/2007, lege ce nu face referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul, după cum nici Legea nr. 508/2004 nu cuprinde referire la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.

În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 2 din nr.OG 137/2000, deoarece nu se poate considera că ar exista o discriminare față de reclamanți. Reclamanții sunt procurori în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii, iar faptele care intră în competența sunt, în principal, de competența tribunalului, ca primă instanță.

Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, în condițiile în care Ministerul Public, ca instituție bugetară, nu poate înscrie în bugetul propriu nici o plastă fără bază legală.

În prealabil în privința motivelor de recurs subsumate unor excepții procesuale, Curtea le va înlătura ca nefondate.

Susținerile recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor referitoare la lipsa legitimării sale procesuale sunt nefondate din prisma următoarelor considerente:

Astfel, potrivit art. 15 din nr.HG 83/03.02.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I din 11.02.2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.

De asemenea, art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Totodată, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: " elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".

Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.

Ministerul Economiei și Finanțelor este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.

Totodată, legea instituie răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de Parlament, precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.

Pe cale de consecință, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.

Într-adevăr, Ministerul Economiei și Finanțelor este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate, la fel ca și Ministerul Justiției, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.

Însă Ministerul Economiei și Finanțelor este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).

De asemenea, Curtea observă că excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același recurent se întemeiază pe pretinsa incidență în cauză a nr.OUG 27/2006, care instituie o procedură prealabilă sesizării instanței.

Or, Curtea reține că în mod corect a fost sesizată prin hotărârea recurată, diferența dintre prezenta acțiune, având ca obiect nu stabilirea unui drept de natură salarială, ci acordarea sa, și acțiunea prevăzută de art. 36 alin. 1 și 2 din nr.OUG 27/2006 care are ca obiect modul de determinare, de stabilire a drepturilor salariale.

Astfel, Curtea de Apel constată că sub acest aspect, hotărârea recurată a respectat normele de competență prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. c pr.civ. care atribuie tribunalelor competența soluționării litigiilor de muncă, cu consecința înlăturării în totalitate a normelor de procedură edictate de nr.OUG 27/2006, inaplicabil în cauză.

În fine, asupra excepției necompetenței materiale a primei instanțe, Curtea apreciază că în conformitate cu art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000, reclamanții, ca persoane discriminate, au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.

Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. Într-adevăr, art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin. 1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă. În consecință, nu era necesară îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de nr.OUG 27/29.03.2006.

În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul salarizat în baza nr.OUG 27/2006, având vechime de peste 5 ani în funcțiile deținute.

Prin G nr. 27/2006 a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.

Conform art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2006 și a art. II din Legea nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.

Cercetând sistemul de salarizare instituit prin G nr. 27/2006, este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.

Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.

Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția "sine qua non" pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza G nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).

A doua oară, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școala Națională de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).

Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de G nr. 27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.

Totuși, în cazul procurorilor din, a fost în mod privilegiat eliminată corelație obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din Legea nr. 304/2004).

Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel.

Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul ) li se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.

În plus, nu toți procurorii din cadrul funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din G nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 1 din Legea nr. 508/2004.

Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin.11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).

Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul CO. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de ) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.

Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul CO. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006, care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din CO.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: "folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial", iar "distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice".

Deci, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul CO. care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.

Așadar, reclamanții sunt discriminați în sensul art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii evident discriminatorii.

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza G nr. 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii CO.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.

Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii CO. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.

Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.

De asemenea, nu se poate spune că litigiile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de către celelalte instanțe, au un grad de complexitate sporit față de soluționarea lor în alte grade de jurisdicție.

Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din G nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Nu au relevanță în speță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " partes, deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

Și motivul de recurs al Ministerului Public întemeiat pe imposibilitatea înscrierii acestor sume în bugetul propriu nu este pertinent, deoarece acest aspect aparține etapei executării hotărârii, neputând fi opusă dreptului reclamanților.

Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de pârâți urmează a fi respinse ca nefondate în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 337 din 25 februarie 2008 Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-, pe care o menține.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 22 iunie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER

- - Pt.- - Pt.- - - -

în semnează în semnează

VICEPREȘDINTELE VICEPREȘEDINTELE

CURȚII DE APEL CLUJ, CURȚII DE APEL CLUJ,

LA LA

Red.LȘ/dact.MM

3ex./

Jud.fond:/

Președinte:Lucia Ștețca
Judecători:Lucia Ștețca, Sergiu Diaconescu, Ana Ionescu

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1596/2009. Curtea de Apel Cluj