Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Sentința 17/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- SENTINȚA NR. 17/F-CM
Ședința publică din 14 Ianuarie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mariana Stan judecător
JUDECĂTOR 2: Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
Asistent judiciar: -
Asistent judiciar:
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare în primă instanță, acțiunea formulată de reclamantele și, cu domiciliul ales la Judecătoria Câmpulung, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL ARGEȘ și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, expert în domeniul discriminării fiind CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosar s-a depun întâmpinare din partea pârâtului Ministerul Justiției și punct de vedere din partea expertului în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Curtea constată cauza în stare de judecată și se retrage pentru deliberare.
CURTEA:
Constată că prin cererea înregistrată la data de 17.11.2008, reclamantele și, având funcția de grefier în cadrul Judecătoriei Câmpulung, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI, TRIBUNALUL ARGEȘ și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați la acordarea drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu luna decembrie 2007, dată până la care TRIBUNALUL ARGEȘa pronunțat sentința civilă nr.806/CM din 21 noiembrie 2007, în dosarul nr- - și pentru viitor, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor sume.
În motivarea acțiunii, reclamantele arată că potrivit articolului unic pct.1 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale cu referire la păstrarea confidențialității, sunt discriminate prin neacordarea sporului de confidențialitate, aceasta rezultând și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă.
Deși respectă obligația de confidențialitate, în calitate de debitori ai acesteia, nu le este recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar, cu încălcarea art.16 alin.1 și 2 din Constituția României.
În drept, articolul unic din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006 privind creșterile salariale referitoare la păstrarea confidențialității.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând că sporul de confidențialitate pretins nu este prevăzut de legislația care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiție.
Pe de altă parte, se susține că reclamantele rețin eronat existența unei stări de discriminare, în realitate fiind vorba de un conținut diferit al raporturilor juridice de muncă, cu statute profesionale distincte, cu drepturi și obligații specifice fiecărei categorii și cu conținut diferit al informațiilor pe care le au aceștia.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu poate fi confundat cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
În realitate, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale potrivit procedurii reglementate în art.19-35 din Legea finanțelor publice nr.500/2002.
Totodată, ministrul economiei și finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și ministrul justiției, primul neputând fi obligat la plată pentru salariații altor instituții.
De asemenea, atribuții în angajarea și salarizarea reclamantelor are, așa cum aceștia menționează, Judecătoria Câmpulung, iar reporturile de muncă există între reclamante și instituțiile pârâte, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel.
A mai invocat și excepția inadmisibilității cererii de obligare la majorarea creditelor bugetare aprobate Ministerului Justiției, prin lege, în sensul asigurării fondurilor necesare plății drepturilor solicitate, arătând că nu se poate da curs unei asemenea cereri deoarece, admițând o astfel de acțiune, instanța și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, singura în măsură să stabilească astfel de drepturi fiind puterea legislativă, care este abilitată să adopte și să creeze legi, puterea judecătorească fiind cea care le aplică.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a înaintat instanței punctul său de vedere, în calitate de expert în materia discriminării.
Curtea, analizând acțiunea în raport de motivarea acesteia și probele administrate, constată că aceasta este întemeiată, urmând aoa dmite în parte, cu obligarea pârâților la plata drepturilor bănești, respectiv sporul de confidențialitate de 15%, în favoarea reclamantelor, începând cu data de 01 decembrie 2007 și până la data plății efective, actualizat cu indicele de inflație, cu obligarea efectuării mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor. Totodată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor va fi obligat să aloce fondurile necesare efectuării acestor plăți.
Pentru a se pronunța astfel instanța reține următoarele, analizând cu prioritate excepțiile invocate, potrivit art.137 Cod procedură civilă.
Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de către acesta este neîntemeiată, urmând a se respinge ca atare.
Potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Pe de altă parte, art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Rezultă așadar că, față de cererea având ca obiect alocarea fondurilor necesare sumelor ce urmează a fi plătite reclamantelor, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
În ceea ce privește admisibilitatea unei acțiuni în discriminare, Curtea reține următoarele:
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit.e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 al aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.
În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că prezenta acțiune este admisibilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța apreciază că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.
Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Apare astfel ca nefondată susținerea pârâților Ministerul Justiției și a Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.
Reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Reclamantelor, în calitate de grefieri, le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantele se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din nr.OG10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Rezultă deci că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Pentru a stabili dacă în speță există sau nu o discriminare a reclamantelor, are relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate: existența obligației de confidențialitate, iar în nici un caz criteriul categoriei socio-profesionale. Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate), deoarece categoria socio-profesională nu poate fi criteriul de stabilire și acordare a sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare (ci îndeplinirea obligației de confidențialitate).
Apreciază instanța că, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În concluzie, Curtea apreciază ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se introduce un anumit spor doar pentru unele dintre categoriile socio-profesionale cărora le revine obligația de confidențialitate, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare pentru persoane aflate în situații comparabile.
Admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata acestui spor și pentru reclamante reprezintă singura modalitate de eliminare a discriminării existente. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut, fiind lipsită de cauză juridică.
Pentru aceleași considerente, acest spor de confidențialitate se cuvine reclamantelor.
Față de aceste considerente, se va admite acțiunea în parte și vor fi obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL ARGEȘ să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 01 decembrie 2007 și până la data plății efective, actualizat cu indicele de inflație.
Instanța va face aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamantelor prin neplata acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare, în speță, cu indicele de inflație.
Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamantele ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.
În ceea ce privește cererea reclamantelor privind acordarea sporului de 15% și pentru viitor, Curtea o apreciază ca neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, întrucât dreptul solicitat nu este născut și actual.
În temeiul Decretului nr.92/1996 vor fi obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.
Va fi obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantele și, cu domiciliul ales la Judecătoria Câmpulung, cu sediul în Câmpulung, str.-.- nr.2, județul A, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A, TRIBUNALUL ARGEȘ, cu sediul în Pitești,--5, județul A și MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5.
Obligă pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL PITEȘTI și TRIBUNALUL ARGEȘ să plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% începând cu data de 01 decembrie 2007 până la data plății efective, actualizat cu indicele de inflație.
Obligă pe pârâta Curtea de APEL PITEȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în cartea de muncă.
Respinge capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi pentru viitor.
Obligă pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 ianuarie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător,
- - - ---
Asistent judiciar, Asistent judiciar,
-
Grefier,
Red.
Tehnored.
9 ex./21.01.2009
Președinte:Mariana StanJudecători:Mariana Stan, Veronica Șerbănoiu Bădescu Amalia
