Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3506/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.710/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.3506/
Ședința Publică din data de 19 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenții-reclamanți și cât și de către recurentul-intervenient împotriva sentinței civile nr.313 din data de 19.11.2008 pronunțată de către Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7543/2008) în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns recurenții-reclamanți și, recurentul-intervenient și intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că pentru termenul de azi s-a depus la dosar prin serviciul "registratură" al secției la data de 15.05.2009, de către intimatul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză într-un singur exemplar.
De asemenea, se mai arată faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză, recurenții-reclamanți și, respectiv recurentul-intervenient, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 pct. 2 Cod proc. civ.
Curtea, constatând că în cauză recurenții-reclamanți și, respectiv recurentul-intervenient au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art.242 pct. 2 Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.313/19.11.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 14.09.2004-august 2005 și în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea pentru această perioadă.
A respins acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției.
În considerente a reținut că în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reprezintă dreptul comun în această materie, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
În plus, art. 53 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, dispune în sensul că salariile din sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună, pentru luna precedentă.
În aplicarea dispozițiilor legale evocate, Curtea, având în vedere data sesizării instanței de către reclamanți - 29.09.2008 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 14 septembrie 2004 - august 2005 și a respins cererea privind drepturile aferente acestei perioade, ca prescrisă.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Potrivit art. 3 din Legea 567/2004 cu modificările și completările ulterioare, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT.
Reclamanții nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, fiind angajați ca șoferi și încadrați inițial ca personal contractual până la modificarea art. 3 alin 3 din Legea nr. 567/2004 prin Legea nr. 7/2006, când au fost incluși în categoria personalului conex, alături de aprozi și agenți procedurali.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Din decizia enunțată rezultă că doar categoriile profesionale expres menționate în decizie, au avut un drept salarial de care nu au fost lipsite prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, întrucât, potrivit normelor de tehnică legislativă, dispoziția de abrogare adoptată prin OG nr. 83/2000 nu și-a produs efectele juridice scontate.
Categoria profesională a reclamanților nu a beneficiat prin Legea nr. 50/1996 de acest spor întrucât, la acea dată, aceștia nu aveau calitatea de personal auxiliar de specialitate, fiind personal contractual salarizat în baza OUG nr. 24/2000 și ulterior prin OG nr. 8/2007.
Prin urmare, ei nu pot pretinde plata unui astfel de spor, cererea fiind lipsită de temei juridic.
Este adevărat că pe grila care stabilește coeficienții de multiplicare prevăzută în anexa 1a din OG nr. 8/2007, personalul conex figurează alături de personalul auxiliar, însă această împrejurare nu echivalează cu asimilarea lor în ceea ce privește drepturile salariale în lipsa unei dispoziții exprese a legii care reglementează distinct drepturile și obligațiile personalului conex.
Chiar dacă în prezent sunt incluși în categoria personalului auxiliar conex, această împrejurare nu le conferă sine die, dreptul la sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, întrucât, pe de o parte, un astfel de spor nu a fost reglementat prin acte normative ulterioare modificării legislative menționate, iar pe de altă parte ÎCCJ în recursul în interesul legii, pronunțat în această materie în interpretarea textului de lege aplicabil, nu a enumerat personalul conex în categoria beneficiarilor acestui spor.
Față de aceste împrejurări, Curtea a apreciat că nu există temei legal pentru admiterea cererii, întrucât reclamanții nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate, astfel că nu le sunt aplicabile dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, invocate ca temei de drept al acțiunii, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs, și, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului au arătat că au solicitat, prin acțiunea ce formează obiectul dosarului sus menționat, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata drepturilor salariale rezultând din acordarea sporului de 50% din salariul de bază brut, pentru risc de suprasolicitare neuropsihică, pe perioada 14.09.2004 la zi, actualizate cu indicele de inflație, să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea pârâtului să aloce fondurile necesare sumelor încasate.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, ulterior modificată și completată, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
Ulterior, prin art. 50 din nr.OUG 177/2002, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr. 50/1996, abrogare ce a fost înlăturată prin art. 41 din nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul judiciar, prin faptul că acest ultim act normativ a abrogat în totalitate nr.OUG 177/2002.
În atare situație, dreptul prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și constituie un drept câștigat, atât pentru magistrați, cât și pe personalul auxiliar, astfel încât trebuia acordat în continuare procurorilor și personalului auxiliar de specialitate, lucru care nu s-a întâmplat.
Au invocat art. 41 din Constituția României, privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială și ale art. 53 din Constituția României, susținând că restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Sporul de 50% din salariul de baza brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihica" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost astfel abrogat cu încălcarea dispozițiilor art. 41 alin. 2 și 53 din Constituția României, precum și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentala, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere înseși existenței dreptului.
La data stabilirii acestui drept în baza art.47 din Legea nr. 50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihica, existente în aceeași formă și astăzi. De altfel, dispozițiile art. 155, 165, 236, 239 și 241 pct. 1 lit. d din Codul muncii prevăd obligativitatea acordării sporurilor.
Reclamanții au mai susținut că în Uniunea Europeană, stresul în muncă reprezintă a doua problemă de sănătate legată de activitatea profesională și prevenirea stresului în muncă constituie unul din obiectivele formulate în Comunicatul Comisiei Europene privind noua strategie în domeniul securității și sănătății în muncă.
În dovedirea cererii, reclamanții au depus la dosar copia carnetelor de muncă, decizia nr. 21/10.03.2008 a ICCJ.
Recursul recurenților nu vizează perioada de la 14.09.2004 - august 2005, în care drepturile acestora s-au prescris, în raport de data sesizării instanței și potrivit art.283 alin.1 lit. c Codul muncii.
Recurenții au atacat sentința civilă sus - menționată pentru respingerea, ca neîntemeiată a acțiunii, pentru restul perioadei, deoarece acțiunea acestora este întemeiată pe dispozițiile art. 47 din Legea nr.50/1996 și pe decizia nr.XXI-2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea acestei sentințe civile instanța de fond a negat drepturile magistraților și ale personalului auxiliar de specialitate la sporul de 50% pentru risc de suprasolicitare neuropsihică, însă a reținut că recurenții-reclamanții, fiind conducători auto la instanțele de judecată nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești.
Recurenții solicită instanței de recurs să observe faptul că personalul (conducătorii auto) de la Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul București, fac parte din personalul conex celui auxiliar de specialitate. Chiar dacă specialitatea recurenților nu este în legătură strictă cu actul justiției, în calitate de personal conex participă, prin munca lor, la realizarea actului de justiție și în consecință au aceleași drepturi cu personalul auxiliar de specialitate.
În sprijinul cererii recurenții au invocat prevederile Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate din instanțele și parchetele în care personalul conex are același statut juridic cu cel auxiliar de specialitate.
În același sens a mai invocat și adresa nr. 59977/2008, în cuprinsul căreia se precizează că personalul auxiliar de specialitate și conex au aceleași drepturi, ca participanți la realizarea actului de justiție, precum și adresa nr. 2/10963/C/22.12.2008 a Curții de Apel.
De asemenea, în fundamentarea recursului recurenții au adus și argumente de practică judiciară, respectiv sentința civilă nr. 827/14.05.2008 a Tribunalului Călărași, în care drepturile la sporul de 50%, au fost recunoscute atât personalului auxiliar de specialitate, cât și celui conex, fără nicio discriminare.
Recurenți solicită instanței de recurs admiterea recursului, casarea parțială a sentinței civile nr.313/19.11.2008 - a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a și pe fond admiterea acțiunii recurenților astfel cum a fost formulată, pe perioada august 2005 - decembrie 2008.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, în mod legal și temeinic a apreciat prima instanță că este neîntemeiată acțiunea reclamanților, personal conex în cadrul instanțelor, având în vedere că atât art.47 din Legea nr. 50/1996, cât și decizia pronunțată în interesul legii fac referire la categoria personalului auxiliar de specialitate, în care, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 3 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 intră grefierii, grefierii statisticieni, grefierii documentariști, grefierii arhivari, grefierii registratori și specialiști IT, or, reclamanții fac parte din categoria personalului conex pentru care nu există niciun fundament, în lege sau decizia obligatorie a instanței supreme, în favoarea acordării sporului pretins.
Se reține și că instanța nu are căderea a controla sau completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ; în caz contrar, instanța s-ar transforma într-un legiuitor pozitiv, suplinind insuficiențe sau pretinse inechități ale legii, ceea ce este de natura și rolul funcției exclusive a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a țării (art. 61 alin. 1 din Constituție).
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
Prin urmare, în condițiile în care nu s-a probat că reclamanții au lucrat în locurile menționate în textul de referință și nu au fost remunerați în conformitate cu acestea, proporțional cu timpul efectiv lucrat, Curtea constată că acestea nu justifică vreun temei legal pentru dreptul pretins.
Nu pot fi invocate în sprijinul soluției contrare nici dispozițiile constituționale sau internaționale în materia dreptului omului.
Astfel, art. 20 alin. 1 din Constituție se referă la interpretarea dispozițiilor constituționale în spiritul celor internaționale, înțelegând prin aceasta situația în care cele dintâi sunt neclare sau insuficient precizate, or, în speță, este vorba despre un drept reglementat printr-o lege ordinară, astfel că art. 20 alin. 1 nu este incident; de asemenea, inaplicabil este și art. 53 din Constituție, care are în vedere situația în care dreptul există, fiind reglementat prin lege, dar temporar, și în considerarea unor situații deosebite, el nu poate fi exercitat, or, în speță, dreptul pretins nu există, nefiind recunoscut prin lege în favoarea categoriei pe care o reprezintă reclamanții.
Se reține totodată și că dreptul reclamat nu este de natură constituțională, neputând fi pretins și acordat direct în virtutea principiului fundamental al remunerării egale muncii prestate, pentru că acesta nu presupune identitate de tratament pentru situații obiectiv diferite, cum este în speță cazul personalului conex, cu atribuții diferite, pe de altă parte, pentru că instanța nu se poate substitui legiuitorului pentru a extinde aplicarea unor dispoziții legale și la alte categorii, neavute în vedere de ipotezele normelor invocate. Astfel, în aplicarea rolului său constituțional, instanța este ținută să aplice legea, iar nu s-o înlăture de la aplicare sau s- suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie, în același sens fiind și prevederile, obligatorii, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, întrucât nu există un text de lege care să întemeieze acțiunea reclamanților, iar instanța nu poate amenda opțiunile legiuitorului în materia politicii salariale, acțiunea formulată este nefondată, de asemenea, recursul, ce va fi respins, potrivit art. 312 alin. 1 pr. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți și cât și de către recurentul-intervenient împotriva sentinței civile nr.313 din data de 19.11.2008 pronunțate de către Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.7543/2008) în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 19.05. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored:
2 EX./25.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina, Ilie
