Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 359/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 359
Ședința publică din 20 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Marinela
GREFIER:
S-a fixat termen de pronunțare asupra recursului declarat de pârâta B împotriva sentinței civile nr. 782/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal au fost lipsă reclamantul intimat și pârâta recurentă
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 13 februarie 2009; mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate potrivit încheierii aceleiași zile care face parte integrantă din prezenta decizie când pronunțarea s-a amânat pentru data de 16 februarie 2009, 18 februarie 2009 și 20 februarie 2009.
CURTEA,
Asupra recursului de față.
Prin acțiunea înregistrată la ribunalul Arad la 3 octombrie 2008 sub nr. 4013/108, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 4.872 lei reprezentând diferența între valoarea indemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordată conform Contractul colectiv de muncă service la nivel de unitate și Planul social, obligarea pârâtei la plata sumei de 967,61 lei daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor calculate până la data introducerii acțiunii precum și dobânda legală până la data plății efective, obligarea la plata sumei de 550 lei cu titlu de drepturi salariale restante și la plata sumei de 114,81 lei pentru neachitarea la termen a obligației, calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare dobânda legală până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat că este salariatul societății pârâte de mai mult de 3 ani, în baza unui contract individual de muncă și a unui contract colectiv de muncă negociat pe fiecare an.
Pe lângă salariul de bază pentru munca prestată, era îndreptățit la toate drepturile acordate în baza contractului colectiv de muncă, încheiat la nivel de societate.
În conformitate cu prevederile art. 176 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SA între reprezentanții angajatorului și reprezentanții sindicatului reprezentativ reiese că, " cu ocazia unor evenimente anuale, Paști, C, Ziua Meseriei, precum și pentru luna octombrie (pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă)", reclamanților li se cuvine câte o suplimentare a drepturilor salariale sub forma unui adaos în sumă fixă, fiecare din aceste adaosuri având un cuantum minim de un salariu minim pe ramură.
Prin sentința civilă nr. 782 pronunțată la 28 octombrie 2008, instanța a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4.872 lei RON reprezentând diferență între valoarea indemnizației de concediere acordată și cea care trebuia acordată conform contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și Planul social; la plata sumei de 967,61 lei RON reprezentând daune pentru neachitarea la termen a obligațiilor susmenționate calculate până la data introducerii acțiunii și dobânda legală în continuare până la data plății efective; la plata sumei de 550 lei reprezentând drepturi salariale restante și suma de 114,81 lei pentru neachitarea la termen a obligației, calculate până la data introducerii acțiunii și în continuare dobânda legală până la data plății efective; a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 100 lei reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanții au făcut dovada stării de fapt descrise și că potrivit art. 176 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă, pârâtei îi revine obligația de a acorda salariaților săi suplimentări ale drepturilor salariale în cuantum de un salariu minim pe ramură, cu ocazia unor evenimente anuale: Paști, ziua meseriei, C și în luna octombrie a fiecărui an, obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-
A mai constatat că pârâta și-a reorganizat activitatea, iar reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65-66 din Codul Muncii și că potrivit art. 4 al Planului Social, anexa la contractul colectiv de muncă al societății, angajații disponibilizați sunt îndreptățiți să beneficieze de indemnizații de concediere stabilite în funcție de vechimea în muncă și că plățile compensatorii de care a beneficiat reclamantul au fost calculate la nivelul salariului brut aferent anului 2004, fără a se lua în considerare indexarea de la 1 ianuarie 2005 și cele ulterioare.
A apreciat că sumele nefiind achitate la scadență, pârâta datorează și dobânda legală în condițiile prevăzute de art. 1088 cod civil și OG nr. 9/2000.
In privința cheltuielilor de judecată, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs pârâta SC SA B, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr-.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 81 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, 291 Codul Muncii, 304 pct. 9, 3041cod procedură civilă.
Solicită admiterea recursului, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii introductive ca tardiv introdusă raportat la primul capăt de cerere și ca prescrisă raportat la al doilea capăt de cerere, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Arată că prima instanță a încălcat cu desăvârșire orice normă legală privitoare la valoarea principiului dreptului la apărare și a făcut o greșită și abuzivă interpretare a raporturilor juridice dintre părți.
In privința dreptului la apărare arată că niciodată nu va putea fi justificată hotărârea unei instanțe judecătorești în lipsa unui probatoriu administrat în contradictoriu cu părțile; că instanța s-a pronunțat la primul termen de judecată pe fondul cauzei în lipsa oricărei apărări formulate de pârâtă și a oricăror dovezi cu privire la obiectul cererii introductive; că în aceste condiții a fost încălcat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Invocă tardivitatea pretențiilor raportat la faptul că modul de compensare față de concediere și suma efectivă ce urmează a fi plătită celui concediat a fost comunicată odată cu decizia de concediere, iar reclamantul avea obligația de a contesta această decizie, în măsura în care ar fi considerat-o incorectă.
Sub aspectul fondului arată că voința părților semnatare ale contractului colectiv de muncă, planului social și a amendamentelor la acesta a fost de a modifica prevederile art. 50 din contractul colectiv de muncă în sensul instituirii unor condiții mai avantajoase de concediere; că dispozițiile art. 50 din contractul colectiv de muncă au fost înlocuite cu cele prevăzute la art. 4 din Planul social ca urmare a negocierilor purtate între și, acestea din urmă au devenit obligatorii pentru ambele părți semnatare, aplicându-se cu prioritate.
Modificarea cuantumului indemnizației de concediere s-a impus ca o necesitate în raport cu prevederile art. 50 alin. 1 din contractul colectiv de muncă care instituia un cuantum al acestuia mai mic decât cel prevăzut prin OUG nr. 98/1999; că prima instanță nu a înțeles faptul că baza de calcul la care se raportează reclamanta nu este cea corectă, venitul de referință fiind salariul mediu brut pe anul anterior celui în care reclamanta a fost indisponibilizată.
In ce privește al doilea capăt de cerere invocă excepția tardivității și arată că venitul la care se referă art. 176 alin. 1 din contractul colectiv de ramură nu poate fi considerat drept salarial, ci alt venit reglementat ca măsură de protecție socială - de esența acestora fiind nevoia specială în care se găsește persoana căreia i se acordă, iar acțiunea reprezintă o acțiune pentru plata altor venituri decât raporturile salariale, venituri cerute în temeiul unui contract colectiv la nivel de ramură.
Apreciază că în aceste condiții, acțiunii îi este aplicabil art. 283 litera e Codul Muncii, fiind vorba de neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
Mai invoca excepția lipsei calității procesual active a reclamantului și arată că nu există un drept al salariaților la un venit anual în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă care să fie acordat de pârâtă în mod distinct pentru anii 1999-prezent rezultă că reclamantul nu este creditor în raportul juridic de drept substanțial - obligațional invocat și în mod corespunzător, în plan procesual, reclamantul este lipsit de calitate procesual activă în formularea acțiunii.
Sub aspectul fondului arată că venitul anual în luna octombrie pentru aprovizionare de toamnă-iarnă nu se datorează conform alin. 1 și 2 din art. 176 al contractului colectiv de muncă la nivel de ramură întrucât a fost introdus în salariul de bază al fiecărui salariat SA, fapt permis de art. 137 din contractul colectiv de ramură.
In cazul, acest venit a fost introdus din martie 1998 în salariul de bază al fiecărui salariat SA, acesta fiind și motivul pentru care din 1999, sindicatul a și renunțat la negocieri distincte pe tema acordării distincte a venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionare toamnă-iarnă".
Introducerea ajutorului în salariu este confirmată de adresa IP nr. 2412 din 29 mai 1998, de atunci și până în prezent, ajutorul fiind plătit lună de lună ca parte integrantă din salariu, iar suma aferentă a fost majorată ori de câte ori au fost majorate salariile.
A mai arătat că nu au fost făcute negocieri, materializare și prevedere ale acestui venit la încheierea contractului colectiv de muncă SA - și corespunde situației introducerii venitului anual în luna octombrie pentru "aprovizionarea de toamnă-iarnă" în salariul de bază și a semnificat o renunțare implicită la dreptul pretins în prezent de către reclamant, respectiv acordarea în mod distinct de salariu și anual a acestui venit, inexistența creanței pretinse prin cererea de chemare în judecată.
Mai arată că în aceste condiții acțiunea este formulată cu rea credință și reprezintă un abuz de drept.
Ulterior a depus la dosar note de ședință în care arată că cuantumul indemnizației de concediere s-a stabilit pentru fiecare an în baza prevederilor din Planul social, anexă la contractul colectiv de muncă, document încheiat între patronat și sindicat la 21 aprilie 2005; că pentru anul 2005 baza de calcul a constituit-o salariul mediu brut din anul anterior, în speță din 2004, 1400 RON; pentru anii anteriori - 2006 până la sfârșitul perioadei pentru care s-a încheiat Planul social, s-a prevăzut că: salariul mediu brut care va sta la baza indemnizațiilor de disponibilizare se va calcula aplicând procentul de creștere a salariilor din anul anterior asupra salariului mediu brut, așa cum a fost acesta calculat în anul anterior ( ex. pentru anul 2006, baza de calcul a reprezentat-o salariul mediu brut din anul anterior - 2005, calculat la rândul său pe baza celui din 2004 la care s-a aplicat procentul de creștere a salariilor pe anul 2005, și anume 13%, același procedeu fiind aplicat și pentru anul următor.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 cod procedură civilă coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul neîntemeiat, urmând a-l respinge cu următoarea motivare:
Cu privire motivul de recurs vizând încălcarea dreptului la apărare, instanța apreciază că acesta nu poate fi primit.
Pârâta nu s-a prezentat la termenul de judecată din 28 octombrie 2008, deși a fost citată cu respectarea prevederilor art. 74 alin. 3 din Legea nr. 168/1999 și art. 85 și următoarele cod procedură civilă.
Justificările pârâtei recurente că nu a avut timp suficient pentru a-și pregăti apărarea datorită volumului mare de litigii în care are calitatea de pârâtă nu pot fi primite, deoarece pârâta a primit citația la 17 octombrie 2008, iar majoritatea litigiilor ce s-au născut din raporturile de muncă ale SC SA cu salariații săi au obiect identic, ceea ce presupune din partea angajatorului și apărări similare, pârâta având posibilitatea de a-și formula poziția procesuală și a solicita administrarea probatoriului, ceea ce însă nu a făcut.
Excepția tardivității introducerii cererii având ca obiect plata drepturilor bănești reprezentând plățile compensatorii este neîntemeiată.
Plățile compensatorii au natura juridică a unor despăgubiri cuvenite angajatului cu scopul de a compensa consecințele concedierii, situație în care termenul de prescripție aplicabil este cel prevăzut de art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, adică de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Cum în speță, dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la momentul concedierii, respectiv la data de 28 noiembrie 2005, acțiunea în pretenții a fost introdusă în termen legal.
Termenul de trei ani este aplicabil și în ceea ce privește pretențiile având ca obiect "aprovizionare toamnă-iarnă", deoarece drepturile în discuție au luat naștere prin încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură energetică pe anii 2005-2008 și reprezintă drepturi salariale cuvenite angajatului ca beneficiu pentru munca depusă în cadrul societății.
Este fără relevanță împrejurarea că aceste drepturi au fost prevăzute la alt capitol decât cel privind salarizarea.
Sub aspectul fondului pretențiilor vizând plățile compensatorii, instanța reține că prin acțiune, reclamantul contestă modul de calcul al respectivelor compensații, că nu au fost calculate cu respectarea art. 4 din Planul social, anexă la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, reclamantul nepretinzând cumularea plăților compensatorii din contractul colectiv de muncă cu cele din planul social așa cum în mod greșit susține pârâta.
Pârâta nu a oferit nici în fața primei instanțe un calcul al plăților inițiale efectuate către angajați cu toate că avea această obligație potrivit art. 287 cod procedură civilă, astfel că instanța de fond, văzând modul de calcul prezentat de reclamant, a apreciat că acesta respectă modalitatea de individualizare stabilită de textul art. 4 din Planul social.
In recurs, pârâta a prezentat un mod de calcul a indemnizației de concediere, însă nu a produs nici o dovadă care să susțină acest mod de calcul.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului este neîntemeiată în condițiile în care pârâta susține că dreptul material nu există, iar nu că reclamantul nu ar fi titularul acestuia.
Instanța de recurs nu poate reține interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 176 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură energetică, anume că dreptul la suplimentările salariale analizate ar fi luat naștere numai în condițiile unui rezultat în acest sens al negocierii speciale cu sindicatul, adică prin prevederea sa printr-un contract colectiv de muncă la nivel inferior, în speță la nivel de unitate.
Aceasta întrucât în absența unei prevederi speciale exprese menită să condiționeze acordarea drepturilor salariale prin raportare la prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate sunt aplicabile normele art. 11 alin. 1 litera c din Legea nr. 130/1996 potrivit cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Angajatorul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 176 alin. 4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură aplicabil, aceea de a demara negocierile cu sindicatul pentru stabilirea condițiilor, criteriilor și cuantumului concret al drepturilor salariale în discuție, pentru a pretinde că aceste drepturi nu există. În lipsa unor negocieri în cadrul unității între partenerii sociali, drepturile minimale cuantificate prin contractul colectiv la nivel superior trebuie respectate.
Deși susține că suplimentările salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă au fost incluse în salariul de bază al angajaților săi încă din anul 1998, context în care ele nu ar putea fi pretinse separat în temeiul alin. 6 al art. 176 din contract, nici un înscris din dosarul cauzei nu atestă existența vreunei convenții a partenerilor sociali din unitatea pârâtă în acest sens. Câtă vreme reclamantul pretinde că i se cuvine plata unor drepturi salariale în baza unor clauze contractuale exprese, acțiunea nu poate fi considerată abuzivă.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, urmează a respinge recursul pârâtei ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta B împotriva sentinței civile nr. 782/28.10.2008, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat.
IREVOCABILĂ.
, 20 februarie 2009, în ședință publică.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red./11.05.2009
Thred./11.05.2009
Ex.2
Prima inst. - - - Trib.
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Marinela
