Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 398/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.2860/2009
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.398/
Ședința publică de la 27 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâțiMinisterul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T și Ministerul Justiției și Libertățilorîmpotriva sentinței civile nr.1755 din data de 26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal în dosarul nr- (7026/2007), în contradictoriu cu intimatul reclamant și intimații pârâțiTribunalul Teleorman și Curtea de Apel București,având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T și Ministerul Justiției și Libertățilorși intimații, Tribunalul Teleorman și Curtea de Apel București.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 17.11.2009, relațiile solicitate de instanță din partea intimatului Tribunalul Teleorman.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurenții, prin cererile de recurs, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă, declară cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29.10.2007 pe rolul Judecătoriei Videle sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul Teleorman, Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea pârâților la plata drepturilor ce reprezintă spor de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004, până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și în continuare pe viitor, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății; obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și obligarea Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor.
Prin sentința civilă nr.1755/26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal (învestit prin declinarea competenței materiale) a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul; au fost obligați pârâții Curtea de Apel București, Tribunalul Teleorman și Ministerul Justiției să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada 29.10.2004 și în continuare, până la încetarea raporturilor de muncă, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; a fost obligat pârâtul Tribunalul Teleorman să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă întrucât acest minister are rolul de a elabora proiectul bugetului de stat și, deci, obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura eventual plata drepturilor salariale pretinse prin acțiune, în măsura în care acestea au deplină acoperire legală. Ca atare, fiindu-i opozabilă hotărârea ce se va pronunța, această instituție urmează a-și îndeplini obligația de a prevedea în proiectul de buget eventualele sume de bani pretinse de reclamanți.
În ce privește soluționarea pe fond a pricinii, tribunalul a reținut că reclamantul, datorită funcției ce o îndeplinește, aceea de magistrat, are acces la documente clasificate, asemenea ofițerilor de poliție, funcționarilor publici și altor categorii de personal care beneficiază de sporul de confidențialitate.
Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea OG nr.19/2006 s-a acordat personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională un spor de confidențialitate de 15% în legătură cu informațiile clasificate.
Instituirea sporului de confidențialitate în favoarea categoriei de salariați anterior menționați conduce la aplicarea unui tratament diferențiat, care rezidă într-o inegalitate în ceea ce privește drepturile salariale, creându-se astfel o discriminare. Măsura nu este obiectiv justificată, încălcându-se astfel flagrant art.23 din Declarația universală a drepturilor omului, art.14 din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și o serie de norme comunitare în materia raporturilor de muncă și drepturilor salariale, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Carta social europeană revizuită.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de art.14 privind interzicerea discriminării, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. În același sens, și Curtea Constituțională a României, prin decizia nr.1 din 8 februarie 1994, stabilit că "un tratament diferențiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și autorităților publice".
Ca atare, atâta timp cât reclamantul are obligația de a păstra confidențialitatea datelor cu un astfel de caracter exceptarea sa de la plata sporului de confidențialitate este evident discriminare.
În atare situație, în baza textelor de lege sus arătate, precum și a prevederilor nr.OG137/2000, Legii nr.656/2002 și nr.OG nr.19/2006, acțiunea formulată de reclamantul este întemeiată, considerente pentru care a fost admisă și obligați pârâții la plata drepturilor.
În temeiul prevederilor art.6 alin.1 din Decretul nr.92/1976, tribunalul a obligat pârâtul Tribunalul Teleorman să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului privind acordarea drepturilor menționate.
În cauză, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor urmează a aloca fondurile necesare plății acestor drepturi.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs la data de 02.06.2008 pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 29.04.2009 sub nr-.
În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 din Codul d e procedură civilă, Ministerul Justiției și Libertăților a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate și a solicitat casarea hotărârii Tribunalului Teleorman.
Se arătă că instanța de fond a admis acțiunea reclamantului în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru judecători.
De asemenea, în ceea ce privește reținerea discriminării, se arătă că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
În mod evident, sintagma "exercitarea unor drepturi" folosită de ordonanța menționată se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul nr.OG137/2000.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin nr.OG137/2000.
În măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Acordarea pentru viitor prin hotărârea pronunțată de către instanța de fond a unui spor de confidențialitate însemna că aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor. În plus, instanța nu se poate pronunța asupra acordării pe viitor a sporului de confidențialitate având în vedere că acesta reprezintă un drept eventual care nu este născut și actual.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se precizează că în cazul neacordării sporului de confidențialitate judecătorilor nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG nr. 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru că un drept la sporul de confidențialitate nu există, nu este un drept recunoscut și protejat de lege.
În speță, nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze judecătorilor dreptul de a primi spor de confidențialitate.
Învederează că art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 statuează că "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Iar art. 16 din Constituție prevede la alin.1 că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Însă, pentru a putea exista discriminare, pentru a fi necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, este necesar să fie recunoscut, folosit sau exercitat unul dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
În concluzie, dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare; nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, față de reglementarea art. 1 din Protocolul 12, ratificat de România prin Legea nr.103/2006; prevederile art. 14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat in jurisprudența sa (cazul Thimmenos contra Greciei), "nu are o existență independentă, întrucât are efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale", ori, dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
De altfel, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în hotărârea nr. 232/29.08 2007, statuat că "diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin această soluție să se încalce principiul egalității".
În plus, magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific reglementat de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Recurentul mai solicită să se constate că actele normative la care se referă reclamantul în cererea de chemare în judecată și instanța de fond în sentința atacată reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu există nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi judecătorilor.
În concluzie, apreciază că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între judecători și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituțională prin decizii, "diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază. pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora Ii se acordă. ". De asemenea, în continuarea argumentației, Curtea Constituțională statuează că ". în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalității în drepturi și al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Ministerul Economiei și Finanțelor a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii dată de instanța de fond și a solicitat admiterea recursului și, în consecință, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în sensul că instanța în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății, reclamantul trebuind să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă.
Conform art. 28 lit. e) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern prin programul de guvernare, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite. Parlamentul adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare, elaborate de Guvern, în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta. Rezultă deci că Guvernul și ordonatorii principali de credite, și nu Ministerul Economiei și Finanțelor, au atribuții în ceea ce privește salarizarea și creșterile salariale acordate personalului bugetar.
Într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, situație în care nu se regăsește Ministerul Economiei și Finanțelor.
Conform art. 1 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, "Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă." Prin art. 2 din aceeași ordonanță, este instituită obligația pentru ordonatorii de credite de a lua "toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, - pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii".
Mai mult, art. 4 din nr.OG 22/2002, modificată și completată prin Legea nr. 110/2007 prevede "(1) Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii. (2) de credite bugetare prevăzute la alin. (1) se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale."
Așadar, nr.OG 22/2001 nu stabilește nici o obligație în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor, ci în sarcina ordonatorului de credite care, în cazul de față, este ministrul justiției.
Având în vedere cele expuse, precum și faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate de debitor față de intimatul reclamant în baza vreunei dispoziții legale, nu poate fi obligat la alocarea respectivelor fonduri deoarece este de obligația ordonatorului principal de credite, în acest caz ministrul justiției, să dispună toate masurile care se impun pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Pe fondul cauzei, consideră recurentul pârât că instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea intimatului reclamant, întemeiat pe dispozițiile art.3 din Legea nr.444/2006, art. 6 din Codul muncii, art.4 și 16 din Constituția României, art.14 din Convenția europeană a drepturilor omului, care reglementează interzicerea discriminării, precum și pe prevederile OG. nr. 137/2000.
Contrar celor reținute de instanță, conform art.74 din Legea nr.303/2004, cu modificările și completările ulterioare, "salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește prin lege specială". În exercitarea acestui drept și îndeplinirea acestei obligații a legiuitorului a fost adoptată OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007, care creează cadrul legislativ pentru salarizarea acestor categorii profesionale.
În același act normativ se prevăd în beneficiul magistraților o serie de alte drepturi salariale, precum sporul de stabilitate, sporul de vechime în muncă, sporul pentru condiții deosebite de muncă, prima de concediu, premiul anual, etc. nicidecum sporul de confidențialitate de 15%.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale, în mod diferit față de alte categorii, ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000.
Sporul de confidențialitate recunoscut diferitelor categorii de salariați nu este identic din punctul de vedere al activităților desfășurate, al modului de acordare ori cuantumului, așa încât nu se poate reține situația comparabilă - categoriile profesionale în raport cu care reclamantul consideră că se află într-o situație comparabilă - element indispensabil pentru a putea vorbi de discriminare.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare. Conținutul concret al atribuțiilor de serviciu ale reclamantului față de alte categorii profesionale, precum și sistemele diferite de salarizare ale diverselor categorii profesionale fac să nu poată fi reținută o situație comparabila între categorii profesionale distincte. Diferența de tratament instituită prin reglementările care guvernează sistemul de salarizare al diverselor categorii profesionale are o justificare obiectivă prin raportare la deosebirile dintre aceste grupuri.
Mai mult, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 108/14.02.2006, a reținut că sporurile, premiile și alte stimulente, acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție. Diferențierea indemnizațiilor și salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar reprezintă opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Astfel, principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, - aplicându-se doar situațiilor egale ori analoage, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor în considerarea unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă în cauza de față nici privilegii și nici discriminări".
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative - respectiv Parlamentul sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern. De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie adoptate, în cele din urmă, printr-o lege de către Parlament.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate după cum prevede art.3041Cod de procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Invocând dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților susține că hotărârea instanței de fond a fost dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, mai exact cu încălcarea atribuțiilor puterii legiuitoare, singura în măsură să stabilească prin lege drepturi salariale ori sporuri în privința categoriei profesionale a magistraților în care se include intimatul-reclamant.
Argument pentru susținerea acestei încălcări a principiului separației puterilor în stat este adus de Ministerul Justiției și Libertăților, faptul inexistenței unui text de lege care să consacre în favoarea magistraților sporul de confidențialitate.
Mai apoi, susține recurentul pârât că tribunalul a interpretat greșit dispozițiile OG nr. 137/2000 care permit instanței să declare existența vreunei discriminări și să dispună acordarea despăgubirilor atunci când s-a folosit un tratament diferit unor situații identice sau asemănătoare, fără o justificare obiectivă.
Curtea observă că soluția primei instanțe se întemeiază pe o pretinsă discriminare săvârșită de puterea legislativă care a prevăzut în sarcina magistraților obligația de a păstra secretul profesional în legătură cu faptele și informațiile de care iau legătură în timpul exercitării profesiei, fără a legifera în favoarea acestora și o contraprestație bănească sub forma unui spor salarial, deși în cazul altor categorii profesionale s-a respectat acest echilibru. Cu toate acestea, criticile recurentului pârât, astfel cum au fost sintetizate mai sus, nu pot fi analizate fără a se ține seama de faptul că, de la data pronunțării sentinței de fond și până în prezent, au intervenit modificări în ordinea juridică în sensul că în iulie 2008 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale o serie de texte din OG nr. 137/2000, iar în decembrie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat un recurs în interesul legii în această materie. Aceste decizii sunt obligatorii a fi aplicate, creând consecințe juridice diferite.
Astfel, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 din OG nr.137/2000, invocate de reclamant pentru acordarea sporului de confidențialitate, ca urmare a unei discriminări, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale (similar și în deciziile nr.819, nr.820 și nr.821/03.07.2008). A stabilit instanța de contencios constituțional că textele indicate anterior contravin principiilor Constituției, în măsura în care din aceste texte de lege se desprinde înțelesul că instanța de judecată are competența de a anula ori de a refuza aplicarea prevederilor unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Așa fiind, câtă vreme nu există o reglementare legală a dreptului la spor de confidențialitate, pe lângă drepturile salariale prevăzute de lege, în favoarea categoriei magistraților, instanța nu are în nici un fel competența de a aplica dispoziții prevăzute în Legea nr. 444/2006, aplicabile însă altor subiecte de drept, respectiv personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, față de care reclamantul s-a considerat discriminat, pentru a restabili un eventual echilibru între subiectele de drept. A proceda în sens contrar, adică aplicarea unor dispoziții reglementate strict unor situații premisă, situației reclamantului care nu se încadrează în ipoteza lor ar însemna ca instanța să încalce principiul constituțional al separației puterilor în stat și să își aroge putere executivă, ceea ce, evident, nu este posibil.
În egală măsură însă, prin decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin.(1) lit.d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al magistraților, și ale art. 78 alin.(1) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Înalta Curtea argumentat dezlegarea în drept dată pornind de la faptul că restarea p. muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici civili sau militari, ale soldaților și gradaților, ale persoanelor care dețin demnități publice, ale magistraților și magistraților-asistenți, ale personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, ale membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă.
Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncăsui generis. Este un raport juridic care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii.
Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea. Atribuțiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcțională, operatorie.
atribuții clasice ale angajatorului, chiar esențiale, sunt exercitate de către Președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorități decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraților.
Drepturile și obligațiile acestor categorii de personal sunt reglementate de Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările ulterioare, și Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile personalului auxiliar de specialitate, acestea sunt reglementate de Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare.
Ceea ce este comun magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, în ceea ce privește sporul de confidențialitate, este faptul că atât atribuțiile și responsabilitățile fiecărui post, condițiile de muncă, cât și cuantumul indemnizațiilor/salariilor nu pot fi negociate în mod individual deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii.
Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, dispune în art. 39 alin. (2) lit. f) că salariatului îi revine obligația de a respecta secretul de serviciu.
La rândul ei, Legea nr. 182/2002 stabilește la art. 36 alin. (3) că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu. Textul legal reglementează două ipoteze privind acest angajament, și anume: la încadrarea în muncă (la încheierea contractului individual de muncă sau la nașterea raportului de serviciu) ori la trecerea într-o altă muncă în cadrul aceleiași unități (la același angajator).
Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul d eontologic al magistraților, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Totodată, conform art. 78 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea, în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în executarea funcției, cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
În conformitate cu prevederile art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 19/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 444/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 978 din 7 decembrie 2006, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. Unitățile, categoriile de personal, condițiile de acordare și cuantumul sporului de confidențialitate se stabilesc prin ordin al ministrului sau al conducătorului instituției centrale din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
De asemenea, prin dispozițiile art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, act normativ care se aplică numai celor numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Spor de confidențialitate primesc și personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării [art. 30 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată], funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare care lucrează cu cifru (art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 462/2006, cu modificările ulterioare), personalul din aparatul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 395/2001, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 9/2001), personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor [art. 20 alin. (3) din Legea nr. 656/2002, cu modificările și completările ulterioare], personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice (art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 164/2004, cu modificările și completările ulterioare, și art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare).
Cu alte cuvinte, spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
În toate cazurile, categoriile de personal, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc în limitele prevăzute de reglementările în vigoare de către ordonatorii principali de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat.
Sporul de confidențialitate nu era prevăzut printre sporurile ce se acordau magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate de Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, astfel cum a fost completată și modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, de Legea nr. 56/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ale magistraților-asistenți și ale celorlalte categorii de personal și de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, acte normative în prezent abrogate.
Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare), cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările și completările ulterioare).
În aceste condiții, sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată, el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus. Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin.(1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Potrivit art. 1 alin. (2) lit. i) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, vârstă etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței ori executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare [art. 2 alin. (1) - (3)].
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000, și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, republicată, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Ori, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul muncii și art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază. Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport cu mai mulți factori, cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal etc. Așadar, noțiunea de salariu are un sens extins, referindu-se și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor
Unul dintre principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală", consacrat de art. 41 alin. (4) din Constituție și art. 6 alin. (3) din Codul muncii. C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu completări prin Legea nr. 94/2007, în concordanță cu normele Uniunii Europene, și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă. Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel. Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta. Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții: salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor; salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul), meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nicio justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a 2 salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte condiții, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu, cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atât timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Dacă s-ar accepta teza că magistraților nu li se cuvine sporul pentru că nu e prevăzut de lege s-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale art. 1 - 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus. Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, iar despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
În concluzie, sporul de confidențialitate se cuvine magistraților, pe baza argumentației anterioare, o concluzie contrară nefiind posibilă față de dispozițiile art.329 alin. 3 teza finală Cod de procedură civilă care prevăd că dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. În aceste condiții, susținerile recurentului pârât Ministerul Justiției și Libertăților asupra încălcării principiului separației puterilor în stat, ori asupra inexistenței discriminării nu pot fi primite de instanța de recurs, soluția pronunțată de prima instanță fiind corectă, însă pe baza considerentelor anterioare.
Curtea găsește însă pertinente considerentele care vizează incorecta acordare a sporului pentru viitor, câtă vreme aceste drepturi salariale sunt doar eventuale, iar nu actuale.
De principiu, sporurile salariale nu pot avea un alt regim juridic decât salariul căruia îi sunt aferente. Ori, dacă Codul muncii consacră în art.154 regula potrivit căreia salariul reprezintă contraprestația muncii depusă de salariat, trebuie admis că drepturile bănești plătite cu acest titlu nu pot fi decât cele aferente muncii prestate deja, iar nu pentru o muncă ce urmează a se presta la un moment viitor nedeterminat.
Chiar dacă s-ar accepta ideea că sporul de 15% pentru confidențialitatea muncii depusă de magistrați reprezintă în realitate o despăgubire, iar nu un drept salarial, astfel cum rezultă din decizia nr.46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, argumentația anterioară subzistă pentru că despăgubirea nu poate fi acordată decât până la încetarea situației de discriminare, iar nu în considerarea unui fapt personal viitor de prestare a activității profesionale.
Dată fiind însă soluția pronunțată de prima instanță, motivul de recurs al Ministerului Justiției și Libertăților nu poate fi analizat numai strict la considerentele avute în vedere la data formulării acestuia, câtă vreme la momentul pronunțării deciziei de către această C situația juridică s-a schimbat. În acest sens trebuie precizat că în Monitorul Oficial din 09.11.2009 s-a publicat Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr.330/2009, act normativ ce conține o nouă reglementare a sporului pentru confidențialitate cuvenit personalului din justiție și care a intrat în vigoare la 12.11.2009.
Astfel, art. 4 din anexa nr. VI a legii-cadru, anexă intitulată "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", prevede: (1) Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii - beneficiază de spor de confidențialitate de 5% din indemnizația de încadrare brută lunară; (2) Dispozițiile alin. (1) intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporul aplicându-se în procentul prevăzut până la data de 31 decembrie 2009; (3) De la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin. (1) beneficiază pentru păstrarea confidențialității de un adaos de 10% pentru asigurarea confidențialității, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară care începând cu data de 1 ianuarie 2010 va fi inclus în indemnizația de încadrare brută lunară.
Cum noua lege de salarizare modifică sub aspect legislativ cuantumul sporului de confidențialitate, acordând categoriei profesionale a magistraților un spor de 5% de la data intrării sale în vigoare, actul normativ trebuie aplicat și speței de față. Urmează așadar a se constata că acel moment viitor avut în vedere de tribunal s-a împlinit în realitate la 12.11.2009, pentru că, ulterior acestui moment, legea recunoaște în favoarea reclamantului un spor de confidențialitate de 5% din indemnizația de bază lunară. Ori, autoritatea legislativă are nu numai atributul de a recunoaște, acorda drepturi bănești sau sporuri salariale unei categorii profesionale sau alteia, ci și atributul de a le modifica cuantumul în sens crescător sau descrescător, ori chiar de a le elimina prin includerea în indemnizația de bază.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 al.3 Cod de procedură civilă, va admite recursul analizat și va modifica hotărârea atacată în sensul de a se limita plata drepturilor bănești către reclamant până la data de 12.11.2009.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că argumentațiile acestuia sunt construite în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și, implicit, a greșitei respingeri a acestei excepții de către instanța de fond.
În pronunțarea soluției, instanța a apreciat că pârâtul are calitate procesuală pasivă, date fiind atribuțiile în materie bugetară reglementate în sarcina sa prin Legea nr. 500/2002.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție bugetară.
Așadar, rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel cum chiar acesta recunoaște în cererea de recurs.
Nu prezintă relevanță sub acest aspect faptul că reclamantul nu este angajatul recurentului întrucât ministerul nu este debitorul unei obligații de plată a drepturilor salariale pretinse, ci a unei obligații de a face, respectiv de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării de fonduri pentru ca debitorul Ministerul Justiției și Libertăților să fie în măsură să execute obligația de plată. Așadar, dispozițiile art. 282 din Codul muncii nu sunt aplicabile.
Este de menționat faptul că mecanismul judiciar prin care, la cererea intimatului reclamant, este obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fonduri ordonatorului principal de credite, Ministerul Justiției și Libertăților, fonduri suficiente pentru efectuarea plății drepturilor dispuse prin hotărâre, este fondat pe ideea opozabilității combinat cu procedura specială a procesului bugetar.
Astfel, ordonatorul principal de credite Ministerul Justiției și Libertăților se găsește în situația de a formula propuneri privind necesarul de cheltuieli pentru anul bugetar următor în care să fie incluse și sumele dispuse prin hotărâre. Propunerile sunt centralizate la Ministerul Finanțelor Publice până la 1 iunie. Acesta formulează nivelurile de cheltuieli propuse pentru fiecare instituție centrală în parte și le comunică acestora până la 1 iulie. Ordonatorii principali defalcă cheltuielile pe structurile care le sunt subordonate, definitivează proiectul lor de buget și îl prezintă Ministerului Finanțelor Publice până la 1 august. La rândul său, ministerul înaintează Guvernului, până la 25 septembrie, proiectul de buget și proiectul legii bugetare.
Ori, în tot acest proces bazat pe consultări și concilieri, Ministerul Finanțelor Publice, urmare hotărârii judecătorești ce îi este opozabilă sub aspectul fondurilor obligației de plată, va fi obligat să asigure Ministerul Justiției și Libertăților alocații bugetare corespunzătoare.
În ceea ce privește incidența nr.OG 22/2002, invocată de recurentul pârât, instanța de recurs apreciază că aceste dispoziții nu sunt suficiente temeiuri pentru a înlătura calitatea procesuală analizată.
Astfel, n conformitate cu dispozițiile art. 1 și 4 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Ordonatorii principali de credite au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor. de credite bugetare se pot efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002.
Din reglementarea expusă rezultă clar că Ministerul Justiției și Libertăților este obligat să execute titlul de față în cursul anului bugetar în care se solicită plata, având posibilitatea de a efectua plata chiar dacă nu este prevăzută în buget la capitolul cheltuieli, ca excepție prevăzută expres de ordonanța citată anterior. Concret însă, operațiunea de execuție a cheltuielilor presupune angajarea, adică decizia Ministerului Finanțelor Publice pe baza căreia se autorizează efectuarea plății de către ordonatorul principal de credite în beneficiul intimatului reclamant. Ori, la baza deciziei stă tocmai hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.
În concluzie, rolul Ministerului Finanțelor Publice este evident pentru a asigura plata drepturilor bănești, atât prin raportare la procedura de elaborare a proiectului de buget pentru anul viitor, cât și prin raportare la execuția bugetului în curs.
Așa fiind, Curtea reține că, în cauză, nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă pentru modificarea sentinței recurate sub aspectul calității procesuale pasive a acestui recurent. Cât privește susținerile referitoare la chiar dreptul dedus judecății de intimatul reclamant, acestea nu vor fi cercetate de C față de limitele în care a fost chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și dispozițiile instanței de fond.
În temeiul considerentelor expuse anterior și a dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.1755 din data de 26.03.2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant și intimații pârâți Tribunalul Teleorman și Curtea de Apel București.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că plata drepturilor bănești se va face până la data de 12.11.2009.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.01.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - -
GREFIER,
Red./ tehn.
2 ex./24.02.2010
Tribunalul Teleorman
Judecători;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Bodea
