Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 5889/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5353/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5889/
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant și recurenta pârâtă - -, împotriva sentinței civile nr.4396 din 22 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 7367/3/LM/2009, având ca obiect -drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 15.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 22.10.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.4396 din 22.05.2009 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta - -; a fost obligată pârâta la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii din care se vor reține impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2100 lei.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că din administrarea probelor existente rezultă că reclamantul a fost salariatul pârâtei până la data de 22.01.2009 când raporturile de muncă au încetat prin concedierea colectivă conform deciziei nr.94/21.01.2009.
Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar.
Instanța a reținut că pârâta s-a prevalat de dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu doar un salariu lunar.
Însă, angajatorul a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 80 alin. (3) din același Contract colectiv de muncă care prevăd că pentru situația în care se efectuează concedierii colective părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Or, este evident că dispozițiile speciale ale art. 80 alin. (3) din CCM la nivel național au prevalență în aplicarea față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art. 78 din același contract, conform principiului,"specialia generalibus derogant".
Nu rezultă din actele dosarului că părțile semnatare ale CCM la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.
Instanța de fond a apreciat că ca nefiind întemeiate susținerile pârâtei vizând caracterul facultativ al acordării plăților compensatorii prevăzute de art. 64 din CCM la nivel de unitate.
Din folosirea în cuprinsul acestui articol a sintagmei "angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă,potestativă simplă în sensul dispozițiilor art.1006 civ.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art. 64 din CCM la nivel de unitate era situația financiară bună a societății la momentul concedierii.
În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenționate că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensații doar dacă ar fi vrut ceea ce ar fi fost oricum ilegal întrucât potrivit dispozițiilor art.1010 civ. "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă" pentru că atunci când condiția potestativă este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Din actele dosarului rezultă că disponibilitatea salariaților nu a intervenit din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de reorganizare eficientă a activității societății.
Acest lucru rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică ci considerente organizatorice.
Pârâta a încercat să probeze în prezentul dosar faptul că situația financiară nu a permis salariaților acordarea plăților compensatorii în cuantumul prevăzut de art. 64 din CCM depunând la dosar un flux de numerar negativ.
Instanța a apreciat că fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății, ci doar lichiditățile sale, singurul act în măsură să reflecte situația financiară fiind bilanțul contabil care reliefează însă o situație prosperă a societății.
Prin urmare a reținut Tribunalul că dispozițiile art.236 alin. (4) din Codul muncii, "Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar potrivit dispozițiilor art.243, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Cu privire la cererea reclamantului privind restituirea reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată deoarece potrivit art.55 alin. (4) lit. j din Codul fiscal, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
În cazul de față, compensațiile individuale se raportează la salariul de bază al salariatului și au fost plătite din fondul de salarii, nefiind exceptate de la impozitare.
În ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate, potrivit art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr.95/2006 privind domeniul sănătății, contribuția financiară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, rezultând astfel că plățile compensatorii trebuie deduse și contribuțiile la asigurările de sănătate.
Nici în ceea ce privește contribuția la asigurările sociale și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale instanța nu a identificat vreun text de lege care să excludă plățile compensatorii din categoria veniturilor di salarii pentru care se plătesc contribuțiile la bugetele speciale aferente.
Cu privire la plata privind daunele morale, Tribunalul a reținut că cererea reclamantului nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral, nefiind întrunite cerințele atragerii răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel că a dispus respingerea acestei cererii.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat recurs atât de către reclamant cât și de către pârâtă.
În recursul său reclamantul solicită admiterea recursului modificarea sentinței atacate și pe fond admiterea cererii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului se invocă faptul că respingerea capătului doi și trei al cererii s-a făcut fără vreun temei legal.
Astfel, în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale și reținerea lor din cele 11 salarii compensatorii reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, deoarece calitatea sa de angajat a încetat, iar despăgubirea fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă, potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină contribuțiile legale, ci numai impozitul pe venit de 16%.
În privința exceptării de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale în cazul încetării raporturilor de muncă a fost abrogată de Legea nr.200/2008, care nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că acestea se vor plăti, fiind despăgubiri bănești, urmează a nu se reține plata acestor contribuții.
În privința daunelor morale, recurentul-reclamant arată că deși instanța a respins acțiunea ca fiind nedovedită simplul fapt arată că obligarea solicitării pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat din profit suma de 1.235.360 lei.
În recursul formulat de pârâtă se solicită admiterea recursului modificarea în parte a sentinței și respingerea cererii privind obligarea - - la plata către reclamant a unsprezece salarii compensatorii calculate la nivelul salariului de bază brut din luna premergătoare concedierii.
În motivarea recursului se invocă două critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8) și 9) proc. civ.
Astfel în dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8) proc. civ. se arată că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății, care evidențiază fără putință de tăgadă lipsa lichidităților și nu a luat în considerare faptul că - - se confruntă cu dificultăți de plată prin lipsa numerarului apreciind eronat că bilanțul contabil reliefează o situație prosperă a societății.
Susține recurenta că sintagma "situația financiară" din cuprinsul art. 64 al CCM se referă la toate componentele financiare potrivit legilor contabile și nu se rezumă numai la bilanț și contul de profit și pierdere.
De asemenea, susține recurenta că chiar dacă rezultă din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale.
Se critică de asemenea faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de administrație din data de 19.01.2009, considerând că în final cuantumul compensației a fost stabilit în mod unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezultă că părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul unui salariu de bază.
Față de modul de redactare a clauzei nu există nicio dificultate în determinarea înțelesului sau, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de muncă, care instituie obligații.
Cu privire la critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9) proc. civ. recurenta arată că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală și temeinică în concordanță cu dispozițiile art. 78 din CCM.
Instanța de fond a nesocotit principiul înscris în art. 969 din civ. potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Posibilitatea acordării a douăsprezece salarii compensatorii celor concediați a fost reanalizată de Consiliul de administrație al - - în ședința din dat de 19.01.2009, care a decis, în continuare, în raport de posibilitățile de plată ale societății, acordarea unor compensații la nivelul unui salariu de bază brut pe luna premergătoare concedierii colective, pentru fiecare salariat disponibilizat.
Recurenta susține că simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu înseamnă că activitatea ulterioară a rămas aceeași, nu s-a deteriorat și nu s-ar fi înrăutățit prin plata compensațiilor tuturor salariaților disponibilizați, cu consecințe negative asupra salariaților rămași.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare și concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate cât și din oficiu potrivit art. 3041proc. civ. Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să respingă ambele recursuri.
Astfel, în ceea ce privește recursul formulat de reclamat, Curtea reține că Tribunalul a respins în mod temeinic și legal capetele de cerere privind reținerea contribuțiilor la fondurile speciale și cererea privind daunele morale.
În primul rând, contribuțiile de asigurări sociale se datorează bugetului respectiv, deoarece art. 26 din Legea nr.19/2000 așa cum a fost modificat prin Legea nr.200/2008 stabilește expres și limitativ doar categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, iar compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizărilor nu se regăsesc printre cele exceptate.
Cu privire la critica privind reținerea contribuției de asigurări sociale de sănătate, Curtea observă că potrivit art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr.95/2006, contribuția se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, iar compensațiile bănești primite de reclamantul-recurent s-au plătit din fondul de salarii, și au fost impozitate cum corect a reținut și prima instanță, astfel că și sub acest aspect această critică este neîntemeiată.
În privința criticării hotărârii pentru neacordarea daunelor morale, Curtea observă că nici în recurs, nu s-a făcut vreo dovadă a faptului de către reclamantul-recurent că prima instanță ar fi reținut greșit neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile pentru acordarea daunelor morale, astfel că și pentru aceste considerente se impune respingerea recursului și pentru acest motiv.
Prin motivele de recurs cu privire la daunele morale, recurentul nu aduce critici sau probe noi, ci își exprimă doar nemulțumirea față de neacordarea acestora.
Cu privire la recursul formulat de pârâta-recurenta - -, Curtea constată că și acesta este nefondat pentru următoarele argumente.
În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8) proc. civ. Curtea constată că prima instanță a interpretat în mod temeinic și legal actul juridic dedus judecății.
Astfel, se susține în motivarea acestei critici a sentinței că "sintagma "situația financiară" din cuprinsul art. 64 al CCM se referă la toate componentele financiare potrivit legilor contabile și nu se rezumă numai la bilanț și contul de profit și pierdere.
De asemenea, susține recurenta că chiar dacă rezultă din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008, repartizarea profitului se efectuează pe destinațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare, conform hotărârii adunării generale.
Se critică de asemenea faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de administrație din data de 19.01.2009, considerând că în final cuantumul compensației a fost stabilit în mod unilateral de către patronat, iar din actele dosarului nu rezultă că părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă ar fi ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantumul unui salariu de bază.
Față de modul de redactare a clauzei nu există nicio dificultate în determinarea înțelesului sau, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportarea la alte clauze ale contractului colectiv de muncă, care instituie obligații".
În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9) proc. civ. Curtea reține că instanța de fond a interpretat în conformitate cu voința părților clauza din CCM privind situația financiară bună a societății de la momentul concedierii reclamantului, astfel că deciziile Consiliului de administrație nu au nicio relevanță atâta timp cât CCM este legea părților și este obligatoriu pentru societatea pârâtă.
Prin urmare, recurenta-pârâtă nu poate justifica nerespectarea art. 64 alin. (1) lit. a) din CCM la nivel de unitate și invocarea prevederilor art. 78 din CCM.
Din această perspectivă, Tribunalul a reținut în mod temeinic din probele administrate și a constatat că pârâta-recurentă a înregistrat profit, situație în care nu poate invoca o situație financiară precară.
Așadar, situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, iar din actele contabile depuse la dosar de către recurentă și din răspunsul acesteia la interogatoriu reiese că în anul 2008 înregistrat profit, astfel că au devenit aplicabile dispozițiile din CCM privind acordarea compensației de 11 salarii pentru cei care sunt concediați.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312. proc. civ. urmează să respingă recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți recurentul- reclamant și recurenta pârâtă - -, împotriva sentinței civile nr.4396/22.05.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7367/3/LM/2009.
IREVOCABIL.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
28.11.2009
Jud.fond:
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
