Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6262/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(5114/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.6262/
Ședința publică de la 04.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 2: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 3: Maria
GREFIER
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurentul-reclamant și recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.4344/21.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7268/3/LM/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant personal și asistat de avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.170/3.11.2009 și recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, care depune la dosar delegație de reprezentare juridică.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 01.10.2009, după care,
Președintele completului comunică o copie a întâmpinării recurentului-reclamant, prin avocat.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, invocă excepția tardivității declarării recursului formulat recurentul-reclamant.
Curtea acordă cuvântul pe excepția tardivității declarării recursului, invocată de recurenta-pârâtă.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea excepției și respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca tardiv.
Recurentul-reclamant, prin avocat, solicită respingerea excepției.
Instanța constată declarat în termenul legal, recursul formulat de recurentul-reclamant, data comunicării hotărârii -29.06.2009 și data 09.07.2009, înscrisă pe plicul poștal, făcând dovada în acest sens.
Părțile, reprezentate, arată că nu mai au alte cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant.
Recurentul-reclamant, prin avocat, arată în susținerea motivelor de recurs că în ceea ce privește capetele 2 și 3 de cerere, că salariile compensatorii nu se încadrează în veniturile salariale, ci reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales că angajatorul l-a eliberat din funcție pentru motive neimputabile (reorganizare). Arată în continuare că în legislația specială se mențin aceste sporuri. În ceea ce privește capătul trei de cerere, din bilanțul contabil rezultă că administratorii au repartizat profitul deși aveau posibilitatea să plătească salariile compensatorii.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea dispozițiilor hotărârii primei instanțe, cu privire la motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă.
Recurenta-pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii și a daunelor morale.
Recurentul-reclamant, prin avocat, arată că în ceea ce privește motivele invocate de recurenta-pârâtă, instanța s-a pronunțat în mod corect. Invocă, în combaterea motivelor de recurs, dispozițiile art.1006 Cod civil. Arată că recurenta-pârâtă a avut un profit de peste șase milioane de euro. Mai arată că situația financiară este determinată de bilanțul contabil anual. De asemenea, arată că instanța poate acorda, suma reprezentând 12 salarii compensatorii potrivit art.1010 Cod civil, pentru lipsa înțelesului de a se obliga, prevăzut de art.978 Cod civil. Solicită obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, potrivit chitanței nr.69/3.11.2009, pe care o depune la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele
Prin sentința civilă nr.4344/21.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta SC SA; a obligat pârâta la plata a 11 salarii compensatorii de baza brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi.
A respins în rest celelalte pretenții ca neîntemeiate.
A obligat pârâta la plata sumei de 700 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata, admise in parte.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamantul a fost salariatul paratei, iar prin decizia nr. 104/27.01.2009 i-a încetat contractul individual de munca începând cu data de 28.01.2009, in temeiul art.65, 68 si 74 din Codul muncii.
Decizia de concediere a avut la baza hotărârea Adunării Generale a Asociaților din data de 04.11.2008, prin care i s-a acordat un preaviz de 20 de zile, începând cu data de 19.12.2008 si s-a decis plata unui singur salariu brut compensatoriu, la valoarea salariului avut in luna premergătoare concedierii.
Pârâta s-a aparat in sensul ca acordarea unui singur salariu compensatoriu s-a făcut in conformitate cu prevederile art. 78 din CCM la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de munca la nivel de unitate, cu hotărârea Consiliului de Administrație si conform angajamentului asumat de pârâtă prin notificările transmise reprezentanților salariaților in cadrul procedurii de concediere colectiva.
Aceste apărări nu au fost reținute de către instanța întrucât CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010 prevede niște drepturi minimale, in timp ce contractul colectiv de munca la nivel de unitate prevede drepturi mai favorabile pentru salariații supuși concedierii pentru motive ce nu țin de persoana acestora, acesta fiind încheiat la nivelul întregii unități.
Astfel, potrivit art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, in situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalenta cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierilor colective, cu excepția salariaților care la data concedierii nu au 12 luni lucrate în societate.
Așa cum rezultă din decizia de concediere, în speța a fost vorba despre o concediere colectiva, iar salariatul a avea o vechime de peste 12 luni în cadrul societății.
Apărările pârâtei în sensul ca, posibilitatea acordării a 12 salarii compensatorii a fost reanalizata de Consiliul de Administrație al pârâtei în ședința din data de 19.01.2009 care a decis, în raport de situațiile financiare ale unității, plata salariilor compensatorii la nivelul unui salariu de bază brut, avut în luna premergătoare concedierii colective, nu pot fi reținute de către instanța, întrucât nu s-a făcut dovada unei situații financiare dezastruoase a societății, reflectata în studii sau analize contabile temeinice si eventual comparative cu perioadele anterioare și care ar fi fost de natura sa îndreptățească societatea pârâtă la adoptarea deciziei de a acorda doar un singur salariu compensatoriu.
O dovadă în acest sens este însăși faptul că, pârâta recunoaște în întâmpinare că, din bilanțul și contul de profit și pierderi aferent exercițiului financiar al anului 2008, rezultă că societatea a realizat profit, însă se justifică susținând că repartizarea profitului se face în contabilitate pe destinațiile prevăzute de lege și cu aprobarea adunării generale a acționarilor, direcționarea acestuia către fondul de salarii înseamnă o încălcare a legii.
Aceste apărări nu pot fi însă reținute de către instanță, întrucât și prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au caracter imperativ pentru părțile semnatare și o nerespectare a acestora ar echivala cu o încălcare a convenției.
Pe de altă parte, procedând în acest mod, fără a avea o justificare reală și rezonabilă a diminuării drepturilor consacrate în contractul colectiv la nivel de unitate, pârâta a înfrânat principiul forței obligatorii a acestui contract, deși după încheierea și intrarea acestuia în vigoare, avea putere de lege între părțile contractante.
În acest sens, art. 243 Codul muncii și art. 30 din legea nr. 130/1996 prevede că, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate prin acesta atrage răspunderea celor vinovați.
Ca urmare, pentru motivele arătate, instanța a apreciat că cererea reclamantului, este întemeiată în parte, a fost admisă și s-a dispus obligarea pârâtei la 11 salarii compensatorii de bază brute, din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
În privința celorlalte pretenții, instanța a constatat că acestea sunt neîntemeiate, și au fost respinse pentru următoarele motive:
Potrivit art.55 alin.2 din Cod fiscal si 65 lit. d) din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fac parte din categoria veniturilor impozabile. compensatorii sunt definite ca si compensații bănești individuale, acordate, salariaților din fondul de salarii, cu ocazia desfacerii contractului individual de munca si sunt considerate venituri asimilate salariilor, ca atare sunt impozabile potrivit art. 57 al.2 lit. b) din Codul Fiscal.
Potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 modificata prin Legea nr.200/2008, contribuția de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând a) prestații suportate din bugetul asigurărilor de stat, inclusiv cele acordate pentru accidente de munca si boli profesionale; b) diurne de deplasare si delegare, indemnizații de delegare, detașare si transfer, precum si drepturi de autor, c)participarea salariaților la profit.
Este adevărat ca reglementarea anterioara a Legii nr.19/2000 prevedea ca, sunt exceptate de la plata contribuției de asigurări sociale si "drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă", insa in actuala reglementare aceste dispoziții nu s-au mai păstrat.
Ca urmare întrucât compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării nu fac parte din categoria celor pentru care nu se datorează contribuția de asigurări sociale, rezulta ca acestea fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale.
Legat de contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, potrivit art.257 al.2 lit. a) din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății modificata, contribuția lunara a persoanei asigurate prevăzuta de acest act normativ se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor supuse impozitului pe venit.
Întrucât potrivit Codului Fiscal si Normelor Metodologice de apucare a Codului Fiscal compensațiile bănești individuale sunt supuse impozitului pe venit, rezulta ca, din acestea se va deduce si contribuția pentru fondul unic de asigurări sociale de sănătate, întrucât sunt considerate venituri de natura salariala.
Întrucât prin modificarea adusă Legii nr.340/2002, din categoria veniturilor exceptate de la plata contribuției de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale au fost eliminate compensațiile bănești individuale, societatea pârâta în mod corect a calculat, reținut și virat contribuția de asigurare pentru accidente de munca si boli profesionale.
Totodată, în acord cu prevederile art. 14 (2). e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj si stimularea ocupării forței de munca, societatea pârâta nu a calculat si reținut contribuția individuala la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Pe cale de consecința, pârâta a procedat corect impozitând acel salariu compensatoriu acordat cu suma de 16% aferent, impozitului pe venit si reținând contribuția de asigurări sociale, contribuția pentru asigurările sociale de sănătate, contribuția de asigurare pentru la bugetul asigurărilor pentru șomaj.
În privința acordării daunelor morale în cuantum de 10.000 lei, nejustificate în nici un mod de către reclamant, instanța a arătat următoarele:
Potrivit art.269 al.1 din Codul muncii angajatorul este obligat in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul.
Ca urmare, acordarea unor daune morale este condiționată de producerea unui minimum de probe și de indicii din care să rezulte atât existența prejudiciului moral adus salariatului, cât și întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existența, nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însăși existența măsurii concedierii, cu atât mai mult cu cât, această măsură nu a fost contestata în instanța pentru a se putea verifica legalitatea sau temeinicia măsurii dispuse să aibă o anumită gravitate, să se datoreze culpei angajatorului care să-l fi concediat pe nedrept și să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul.
Simpla afirmare a unui prejudiciu de către reclamant, chiar plauzibilă în astfel de situații, nu poate fi primita de către Tribunal, în condițiile în care, acesta nu a fost justificat si nici nu a fost dovedit, astfel ca pretențiile reclamantului au fost respinse.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat în termen legal ambele părți.
Recurentul-reclamant critică sentința arătând că în mod nelegal instanța a respins cererea privind restituirea contribuțiilor la asigurările sociale, întrucât acestea reprezintă o despăgubire bănească, și nu un salariu.
Se mai critică sentința pentru respingerea capătului de cerere privind daunele morale.
Recurenta-pârâtă critică sentința pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9. pr. civ.
Referitor la motivul întemeiat pe pct. 8 al art. 304. pr. civ. se arată că instanța nu a ținut cont de posibilitățile reale de plată ale societății.
În temeiul art. 304 pct. 7 se critică sentința arătându-se că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Astfel, se susține că această contradicție rezultă din faptul că, pe de o parte, instanța a admis ca a procedat legal prin reținerea impozitului pe venit și a contribuțiilor potrivit legislației aplicabile, cu ocazia plații salariului compensatoriu acordat la concediere, respingând acest al doilea capăt de cerere, iar pe de alta parte a obligat recurenta-pârâta la plata către intimatul-reclamant a unsprezece salarii de baza brute din luna anterioara concedierii.
Or, în mod corect a procedat la deducerea impozitului și a contribuțiilor din salariul compensatoriu acordat, iar în situația în care este obligată să plătească unsprezece salarii compensatorii intimatului-reclamant, aceasta nu se realizează la nivel de suma brută, ci netă, întrucât se aplica aceleași dispoziții legale privind impunerea veniturilor, precum și reținerea și virarea contribuțiilor.
Potrivit art. 304 punctul 9 din Codul d e procedura civila, recurenta-pârâtă solicită instanței să constate că hotărârea pronunțata este data cu aplicarea greșita a legii, întrucât acordarea unui singur salariu compensatoriu cu ocazia concedierii colective este legală și temeinică, în concordanta cu dispozițiile art. 78 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pe anii 2007-2010, cu prevederile contractului colectiv de munca încheiat la nivelul, cu hotărârea Consiliului de administrație al și, conform angajamentului asumat de prin Notificările transmisei
reprezentanților salariaților în cadrul procedurii concedierii colective.
Instanța de fond a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convențiile au putere de lege între părțile contractante.
Art.41 (5) din Constituția României stabilește: "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate", iar art. 7 (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede expres: "Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea pârtilor." La formularea art. 64 din Contractul colectiv de muncă, cu ocazia negocierii cu reprezentanții aleși ai salariaților, părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor, în funcție de conjunctura (situația societății la momentul respectiv, neafectarea personalului rămas, posibilitățile de plata), și bineînțeles, dacă situația financiara îi permite acest lucru.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 21 alin. 6 din Legea nr. 19/2000, pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii, contribuția la asigurările sociale se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale, astfel că în mod eronat i s-a reținut recurentului-reclamant această contribuție.
În temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9. pr. civ. recursul va fi admis, iar sentința atacată va fi modificată în sensul arătat.
Celelalte rețineri sunt corecte astfel, art. 257 alin.2 lit. a) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția lunară a persoanei asigurate prevăzută de această lege se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, supuse impozitului pe venit.
Cum prestațiile bănești individuale sunt supuse impozitării pe venit, astfel că din acestea trebuie dedusă și contribuția pentru fondul unic de asigurări sociale, deoarece sunt considerate venituri de natură salarială.
Cât privește cererea de acordare a daunelor morale, prima instanță a apreciat în mod corect că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu de natură morală, cauzat printr-o faptă ilicită a angajatorului.
Cât privește recursul declarat de pârâtă, acesta nu este fondat.
În mod corect a obligat tribunalul la plata a 11 salarii compensatorii.
Art. 64 alin. 1 lit. ) din Contractul colectiv de munca incheiat la nivelul societatii parate prevede ca, in situatia concedierilor colective, pentru motive ce nu tin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, in functie de situatia financiara, o compensatie echivalenta cu 12 salarii brute din luna premergatoare concedierii.
Instanta de fond a apreciat in mod corect ca textul instituie nu doar o facultate pentru angajator, ci o obligatie pentru acesta, de a achita compensatia in cuantumul mentionat. O altfel de interpretare nu poate fi primita, intrucat aceasta prevedere din contractul colectiv de munca ar deveni, asa cum in mod corect a subliniat recurentul, o obligatie afectata de o conditie pur potestativa din partea debitorului, nula absolut conform art. 1010.civ.
Or, potrivit regulilor generale de intrepretare a contractelor, cuprinse in art. 977 si urm. proc.civ. clauzele se interpreteaza in sensul in care ar putea produce un efect, si nu in in sensul in care nu ar putea produce niciunul. Prin urmare, urmeaza sa interpretam aceasta clauza in sensul ca angajatorul este obligat sa plateasca o compensatie echivalenta cu 12 salarii, in masura in care situatia financiara a societatii permite acordarea acesteia, fiind esentiala cercetarea situatiei financiare a societatii.
Sub acest aspect, Curtea noteaza faptul ca recurentul reclamant a fost disponibilizat in luna ianuarie 2009, ceea ce inseamna ca in speta intereseaza situatia financiara a angajatorului de la sfarsitul anului 2008, ca an de referinta. Din situatia contului de profit si pierdere la data de 31.12.2008, rezulta ca societatea a inregistrat un profit semnificativ, care îi permite achitarea compensatiei, conform contractului colectiv de munca.
Astfel, hotărârea este legală și temeinică.
Nici motivul întemeiat pe pct. 7 al art. 304 nu poate fi reținut, considerentele sentinței nefiind sub niciun aspect contradictorii.
Pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. 1. pr. civ. acest recurs va fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. 1. pr. civ, o va obliga pe intimată la plata către reclamant, a cheltuielilor de judecată în valoare de 2200 de lei, reprezentând onorariu avocat avansat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant, cu domiciliul în B, str. -. -., nr.12, sector 1 împotriva sentinței civile nr.4344/21.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7268/3/LM/2009 în contradictoriu cu recurenta-pârâtă SC SA, cu sediul în B,--67, sector 1.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că obligă pârâta la restituirea către reclamant contribuțiilor de asigurări sociale reținute din salariul compensatoriu acordat.
Menține celelalte dispoziții.
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr.4344/21.05.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7268/3/LM/2009 în contradictoriu cu recurentul-reclamant, ca nefondat.
Obligă intimata-pârâtă la 2200 lei, cheltuieli de judecată către recurentul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.11.2009.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.LH/th.red.
2ex-10.12.2009
Jud. fond:
Președinte:Lizeta HarabagiuJudecători:Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana Ignat, Maria
