Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6490/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.4914/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR.6490/
Ședința publică de la 11 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta-" "SRL Aîmpotriva sentinței civile nr.1146 din data de 12.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul,având ca obiect:"drepturi bănești".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 04 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 11 noiembrie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr.1146/12.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte, acțiunea modificată, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - lmpex SRL A, județul T; a constatat că pe perioada 01.04.2008 - 05.07.2008 între reclamantul și pârâta - lmpex SRL Aae xistat încheiat un contract individual de muncă, reclamantul îndeplinind funcția de agent de vânzări; a fost obligată pârâta să comunice această mențiune la ITM T pentru a fi efectuată în carnetul de muncă al reclamantului, ca vechime în muncă; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 2500 lei, reactualizată cu indicele de inflație la data plății efective, cu titlu de drepturi salariale cuvenite și neacordate; s-a luat act că reclamantul a renunțat la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata cauzei.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că în perioada 01.04.2008 - 05.07.2008 reclamantul a desfășurat activitate pentru pârâtă în funcția de agent vânzări, fără ca între părți să fie încheiat un contract de muncă în formă scrisă, așa cum prevăd dispozițiile art.16 alin.1 din Codul muncii.
Chiar dacă nu a fost încheiat un contract în formă scrisă situația de fapt a fost dovedită cu înscrisurile depuse de reclamant la dosar, respectiv chitanța nr.582/03.04.2008, cu care reclamantul a încasat pentru pârâtă bani de la un beneficiar, factura nr.320/15.04.2008, factura nr.589/11.06.2008 întocmită de către reclamant pentru vânzările de marfă efectuate în contul pârâtei precum și depozițiile martorilor ascultați în cauză (, și.)
Chiar dacă în perioada 01.04.2008 - 05.07.2008 reclamantul a desfășurat activitate pentru pârâtă, fără a fi încheiat un contract de muncă în formă scrisă, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art.16 alin.1 Codul muncii, se prezumă că activitatea a fost desfășurată în temeiul unui contract de muncă pe perioadă nedeterminată, reclamantul făcând dovada prestațiilor contractuale această perioadă prin probele administrate în cauză.
Potrivit dispozițiilor art.16 alin.3 Codul muncii "munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă conferă salariatului vechime în muncă".
Aceste dispoziții sunt reiterate și la art.4 alin.2, art.6 alin.3 din decretul nr.96/1976.
Cu privire la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i plătească suma de 3000 lei reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite și neacordate și cele efectiv acordate, pe perioada 01.04.-2008 - 11.11.2008 reactualizate la data plății efective, instanța de fond l-a reținut ca fiind întemeiat numai în parte.
Pârâta nu a făcut dovada, conform dispozițiilor art.287 Codul muncii că a achitat reclamantului suma de 600 lei cu titlu de drepturi salariale, ori potrivit dispozițiilor art.163 din Codul muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată.
Chiar dacă reclamantul susține că aceste drepturi salariale i se cuvin pe o perioadă de 10 luni, chiar din petitul cererii cât și din motivarea acesteia s-a reținut că solicită aceste sume bănești pe perioada 01.04.2008 -11.11.2008, adică pe o perioadă de circa 8 luni, situație în care prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2500 lei, reprezentând diferențe salariale, pe perioada 01.04.2008 -11.11.2008 reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
În termen legal, împotriva acestei sentințe a formulat recurs motivat întemeiat în drept pe disp. art.3041Cod procedură civilă intimata, invocând următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:
rima critică a hotărârii atacate se referă la faptul ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției care viza capătul doi din cererea de chemare in judecata asa cum a fost modificata la termenul din data de 18.02.2009
Recurenta a arătat că, în raport de dispozițiile art. 3 si 8 din Decretul nr.92/1976, înscrierile sau rectificările efectuate in carnetul de munca se fac de către unitatea care deține aceste documente, in speța de către ITM T, iar asemenea solicitări sunt de competenta Judecătoriei si nicidecum a Tribunalului.
Instanța de fond nu s-a pronunțat pe aceasta excepție si mai mult decât atât a admis capătul doi de cerere dispunând obligarea recurentei la efectuarea comunicărilor către ITM
Competența generală a instanțelor privind soluționarea conflictelor de muncă aparține Tribunalului, dar aceasta regula de competenta este aplicabila doar atunci când o lege speciala nu prevede altfel.
Decretul nr.92/1976 este o astfel de lege speciala care stabilește o regula particulara de competenta la art.8 si anume competenta Judecătoriei.
Dacă Legea nr.53/2003, reprezintă cadrul general aplicabil in materia conflictelor de muncă, Decretul 92/1976 reprezintă legea speciala care are prioritate intr-un concurs cu legea generala.
O astfel de acțiune sau capăt de cerere. a susținut recurenta, este prescriptibil intr-un termen de 30 de zile. Termenul de prescripție curge de la data la care s-a exprimat refuzul de a se face rectificarea sau a se face o înscriere in carnetul de muncă.
Asupra acestor chestiuni instanța de fond nu numai ca nu s-a pronunțat dar a si admis o astfel de cerere asupra căreia nu era competenta sa se pronunțe.
Conform art.7 alin. 2 din Decretul 92/1976 înscrierile in carnetul de munca, inclusiv rectificările se fac de către unitatea care păstrează carnetul de munca.
Sub aspect procesual, o acțiune injustiție având ca obiect rectificarea, modificarea sau completarea carnetului de munca, îndreptata împotriva unui fost angajator, care nu mai păstrează carnetul de munca ar trebui respinsa ca îndreptata împotriva unei persoane care nu are calitate procesuala pasiva.
Cu privire la fondul acțiunii, recurenta solicită să se constate ca sentința civila este, practic, nemotivata in condițiile in care, asa cum rezulta din dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedura civila, instanța este obligata sa arate motivele de fapt si de drept care au format convingerea pentru care s-a admis acțiunea, precum si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. De asemenea, nici pct. 7 din art. 261 Cod procedura civila nu este respectat de către instanța de fond, in sensul ca in hotărâre nu este menționata calea de atac si termenul in care aceasta se poate exercita.
Având în vedere dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod procedura civila, instanța de fond încearcă sa complinească aceasta cerința obligatorie arătând că situația de fapt este dovedita printr-o serie de înscrisuri depuse de reclamant la dosarul cauzei, făcându-se referire la trei facturi, precum si la depozițiile martorilor audiați în cauză.
Recurenta a susținut că facturile la care se referă instanța de fond, nu reprezintă o dovadă indubitabilă a susținerilor reclamantului, una dintre trăsăturile esențiale ale contractului de munca este aceea a executării succesive de către angajat a unei munci în folosul angajatorului, condiție pe care trebuie sa o regăsim si in situația in care intre salariat si angajator nu s-a încheiat un contract de munca in forma scrisa.
În stabilirea relațiilor de munca in lipsa unui contract încheiat in forma scrisa esențială, a arătat recurenta, este o anumita ritmicitate care sa denote o activitate constanta prestata de către angajat in favoarea angajatorului.
Niciuna din aceste condiții nu este îndeplinita de înscrisurile depuse de către reclamant.
Instanța de fond își argumentează admiterea acțiunii pe existenta unei chitanțe aflate la dosar emisa in data de 03.04.2008. Al doilea înscris este o factura ce poarta data din 15.04.2008 între cele doua înscrisuri fiind o distanță de aproape 2 săptămâni. Si cel de al treilea înscris reprezentat tot de o factura, poarta data de 11.06.2008, iar intre acest înscris si cel de al doilea este o diferența de aproape o luna de zile, iar intre acesta si primul înscris exista o diferența de 45 de zile.
Astfel, recurenta a arătat că diferențele mari intre înscrisurile asa zis probante ale desfășurării unor raporturi de munca fac ca elementele esențiale regăsite in contractul de munca încheiat in forma scrisa si necesare a se regăsi si in activitatea existenta in lipsa unui contract de munca in forma scrisa - si anume ritmicitatea si constanta - sa nu fie îndeplinite de către aceste înscrisuri.
Existența acestor înscrisuri in posesia reclamantului, înscrisuri intre care exista intervale mari de timp, nu dovedește ca intre reclamant si subscrisa au existat relații de munca susceptibile a fi asimilate celor prevăzute de existenta unui contract individual de munca încheiat in forma scrisa.
O alta condiție pentru care o acțiune trebuie admisa este aceea a coroborării tuturor probelor administrate, din care sa rezulte, fara putința de tăgada, fie prin însăși forța lor probanta, fie prin coroborarea acestor probe, valabilitatea si temeinicia susținerilor pârtii.
Susținerile instanței de fond cu privire la faptul ca martorii audiați in cauza întăresc afirmațiile reclamantului sunt contrazise chiar de către aceste declarații: astfel, martora, precum si martorul - martori propuși de către recurentă - nu au susținut sub nicio forma afirmațiile reclamantului; martorul - martor propus de reclamant - este cel care arata ca a aflat de existenta unor raporturi de munca intre reclamant si subscrisa, in primul rând de la reprezentantul subscrisei, si de abia după aceea de la reclamant.
Mai mult decât atât, depoziția acestui martor se încadrează in categoria depozițiilor indirecte si se caracterizează prin o acuratețe a datelor si a informațiilor, de regula, confidențiale cu privire la locul de munca, salariul, date de angajare, discuții intre angajat si angajator.
Recurenta a arătat că, în ceea ce privește capătul de cerere ce are ca obiect plata drepturilor salariale, instanța de fond apreciază ca nu s-a făcut dovada achitării către reclamant a acestor drepturi bănești, având in vedere ca plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plata. a contrario daca un salariat nu semnează statele de plata desi isi încasează drepturile salariale, le poate solicita oricând si pentru orice perioada de timp.
Netemeinicia susținerilor instanței de fond, rezida din aceea ca este aproape de neconceput ca un angajator sa plătească J din drepturile salariale ale unui angajat si sa verse la bugetul de stat in termenul legal contribuțiile pentru întreaga suma cuvenita angajatului.
Ca lucrurile stau asa o dovedesc statele de plata cu viza Inspectoratului Teritorial d e Munca, ele având caracterul de "orice alte documente justificative" care demonstrează efectuarea plații către salariatul îndreptățit asa cum legiuitorul a ințeles prin inserarea acestei sintagme in cuprinsul art. 163 din legea 53/2003.
În data de 1.10.2008 societatea recurentă prin administratorul sau, a decis majorarea drepturilor salariale ale reclamantului de la suma de 600 lei la suma de 650 lei, document ce poarta de asemenea viza Inspectoratului Teritorial d e Munca, cuantum pentru care s-au plătit si cotele aferente acestui salariat către instituțiile statului.
Pe cale de consecința drepturile reclamantului cel puțin pentru perioada 1.10.2008-11.11.2008 au fost in cuantum de 650 lei si pe cale de consecința diferența pentru aceasta perioada este de 350 lei.
La aceasta suma se adaugă ceea ce a susținut reclamantul si anume o diferența de 300 lei lunar pentru perioada 1.04.2008-1.10.2008 ceea ce înseamnă că pentru 7 luni de zile cat pretinde reclamantul cuantumul drepturilor este de 2100 lei.
La aceasta suma trebuie adăugata si diferența de 350 lei ceea ce înseamnă un cuantum total de 2450 lei, reprezentând diferențe de drepturi salariale.
Or, instanța de fond a calculat un cuantum de 2500 lei, cuantum pe care nici nu îl explica si care din păcate nu poate fi atins prin nicio operație matematica cunoscuta.
În raport de cele învederate, solicită recurenta admiterea recursului,
astfel cum a fost formulat, modificarea în tot sentinței civile recurate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și cu aplicarea disp. art. 304/1 cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Criticile recurentei privind regimul probator al dovedirii unui raport juridic de muncă între părți sunt fondate.
Astfel, pentru a se putea aprecia că raportul juridic dintre părți a fost, potrivit voinței lor interne, un raport juridic de muncă, se impune administrarea oricăror probe care să dovedească derularea de către reclamant a unei activități cu caracter de continuitate în calitate de prepus în favoarea angajatorului, pe care să îl reprezinte în raporturile cu terții.
Curtea apreciază că emiterea unor facturi, la interval de câteva luni, are un caracter sporadic nerezultând faptul că reclamantul, în calitate de delegat, al cărui nume a fost înscris în aceste facturi a acționat ca salariat al recurentei și nu ca un mandatar civil sau comercial.
De asemenea, proba testimonială administrată în cauză nu este relevantă sub acest aspect, martorii neavând cunoștință de împrejurări de natură a dovedi că raportul juridic părți are natura juridică a unui raport de muncă. Astfel din declarația martorului rezultă că reclamantul distribuia marfă ca agent comercial dar nu a văzut în ce calitatea acționat acesta și numai de la reclamant cunoaște că s-ar fi angajat. Ceilalți martori nu cunosc date din perioada pretinsă de reclamant ca fiind lucrată în baza unui raport juridic de muncă.
Față de aceste împrejurări, Curtea va admite recursul în baza ast. 304/1 cod proc. civilă, va modifica în parte sentința civilă recurată, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod proc. civilă în sensul că va respinge capătul de cerere privind constatarea existenței unui contract individual de muncă pe perioada 1.04.2008-5.07.2008.
Cu privire la cererea reclamantului, încuviințată de instanța de fond, privind obligarea recurentei pârâte la comunicarea către Inspectoratul Teritorial d e Muncă a datelor necesare efectuării mențiunilor în carnetul de muncă, recurenta a invocat excepția necompetenței materiale, invocând dispozițiile Decretului 92/1976.
Curtea apreciază că o astfel de excepție este nefondată în condițiile în care capătul de cerere menționat are un caracter accesoriu cererii principale, depinzând exclusiv de soarta acesteia, astfel că în cauză operează prorogarea de competență în favoarea tribunalului, instanță legal învestită cu soluționarea cererii de constatare a existenței unui raport juridic de muncă.
De altfel, potrivit art. 8 din decretul menționat, procedura derulată în fața judecătoriei vizează exclusiv plângerile formulate împotriva rectificărilor unor înscrieri preexistente sau a refuzului de a înscrie date rezultând din acte juridice, aspect ce nu constituie obiectul juridic al prezentului litigiu.
Pe fondul cererii, având un caracter accesoriu,urmează a fi respinsă față de respingerea capătului principal din acțiune.
În ceea ce privește drepturile salariale pretinse de reclamant, Curtea reține că analiza situației de fapt poartă numai asupra perioadei 5.07.2008-11.11.2008 în care activitatea s-a derulat în baza unui raport de muncă. În acest sens, din actele dosarului rezultă că pârâta datorează reclamantului un rest de 699 lei cu titlu de diferențe salariale, aceasta nefăcând dovada cu statele de plată privind achitarea salariului negociat între părți. Astfel, având în vedere faptul că statele de plată nu au fost semnate și nu există nicio altă dovadă cu privire la înmânarea efectivă a drepturilor bănești consemnate în statul de plată, Curtea va obliga pârâta să plătească reclamantului diferența dintre sumele prevăzute cu titlu total de plată în statul de plată și suma de 300 lei pe care reclamantul a recunoscut că a primit-o lunar în perioada menționată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă - Srl împotriva sentinței civile nr. 1146 din data de 12.06.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul
Modifică sentința recurată, în sensul că:
Respinge capătul de cerere privind constatarea existenței unui contract individual de muncă pe perioada 1.04.2008-5.07.2008 ca nefondat.
Respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la comunicarea către Inspectoratul Teritorial d e Muncă a datelor necesare efectuării mențiunilor în carnetul de muncă.
Obligă pârâta la plata sumei de 699 lei, reprezentând diferența salariului cuvenit pe perioada 5.07.2008-11.11.2008, actualizat la data plății cu indicele de inflație.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex /11.12.2009
Jud.fond:
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Cristescu Simona, Rotaru Florentina
