Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 677/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 677
Ședința publică din 14 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Ioan Jivan
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 82/21.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, C, HG, intervenienții, și și pârâții Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Timiș și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
CURTEA,
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 82/21.10.2008, Curtea de Apel Timișoaraa admis acțiunea formulată de reclamanții, C, HG, intervenienții, și împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, a obligat pârâții la plata drepturilor reprezentând diferențe salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5% începând cu 01.01.2007 în raport cu luna decembrie 2006; 2% începând cu 01.04.2007, în raport cu luna martie 2007 și 11% începând cu 01.10.2007, în raport cu luna septembrie 2007, conform nr.OG 10/2007.
Totodată, a fost respinsă acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut dispozițiile art.1 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, art.16 alin.1 și 2 din Constituția României și nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare.
Curtea de Apel, investită cu soluționarea prezentei cauze, a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii nu este fondată.
S-a dat eficiență dispozițiilor art.20 alin.1 din Constituția României, conform cărora, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, precum și alin. 2 al art. 20 din Constituție, conform cărora, în cazul în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, așa încât, în condițiile în care actele normative privind salarizarea creează discriminare, există obligația pentru judecătorul național ( conform art.20 din Constituție ) să dea prioritate acestor tratate.
Prima instanță a reținut că în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca inadmisibilă ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României ).
S-au mai reținut dispozițiile art.2 pct.1 și art. 29 pct. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și art.6 alin.2 din Codul muncii.
Cu privire la acordarea despăgubirilor solicitate s-a arătat că aceasta nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
S-a mai reținut faptul că prin nr.OG 10/31.01.2007, tuturor demnitarilor numiți sau aleși, judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta curte de casație și Justiție și adjuncții săi, judecătorilor Curții constituționale, tuturor funcționarilor publici și tuturor salariaților contractuali ai statului le-au fost acordate majorări salariale de 5% începând cu 01 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu 01 aprilie 2007 și de 11% începând cu 01 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007, pentru acoperirea inflației.
Împotriva hotărârii a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea recursului pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând că sentința civilă recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că hotărârea este nelegală, întrucât instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărând în favoarea reclamanților majorările solicitate, adăugându-se în acest mod la legea specială de salarizare a magistraților, precum și greșita reținere a stării de tratament discriminatoriu al reclamanților, deoarece în afara legii nu putem vorbi de discriminare.
De asemenea, s-a arătat că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu există vreun scop legitim care să conducă la înlăturarea categoriei reclamanților de la beneficiul creșterilor salariale prevăzute de art. 1 lit. a, b, c din OG nr. 10/2007, întrucât această categorie de personal a beneficiat de o majorare substanțială a veniturilor prin adoptarea OUG nr. 27/2006, fapt ce a stat la baza deciziei Guvernului României de a nu acorda indexări sau majorări în cursul anului 2007 personalului din autoritatea judecătorească.
S-a mai susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit că "dreptul la indexare" este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art. 41 din Constituția României și de art. 154 din Codul muncii.
Recurentul a arătat că indexarea are ca scop acoperirea, de regulă, a unei părți din rata inflației (65%-70%) pe o perioadă determinată. Or, creșterile salariale acordate reclamanților în anul 2006 și 2007 depășesc nu doar rata inflației, ci și media creșterilor salariale care s-au acordat în sectorul bugetar, astfel că decizia legiuitorului de a nu se mai acorda alte creșteri salariale nu apare ca neconstituțională ori discriminatorie.
S-a susținut că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a unor aspect care țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării.
S-a mai invocat Decizia nr. 1325/4.12.2008 prin care Curtea Constituțională a stabilit că prevederile din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În fine, s-a arătat că instanța de fond, în mod greșit, a obligat pârâții la plata sumelor pretins a fi datorate actualizate cu indicele de inflație de la data plății, întrucât măsura neacordării indexării personalului din cadrul autorității judecătorești a avut la bază rațiuni de politică financiară și bugetară a statului, neputându-se reține vreo culpă în sarcina Ministerului Justiției și Libertăților, fiind aplicabile dispozițiile art. 1082 din Codul civil.
Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, prin prisma motivelor invocate, a probelor existente la dosarul cauzei și a prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanții sunt magistrați și asistenți judiciari, făcând parte dintr-un raport juridic de muncă, guvernat de legislația muncii, întrucât prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la un tratament egal în materie de salarizare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a,art. alin. 2 lit.c și lit.f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Codul muncii.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Reclamanții, aflându-se într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din cadrul unităților bugetare, sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că aceștia nu pot fi tratați diferențiat față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă a excluderii lor de la acordarea adaosurilor salariale, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază ( parte fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare ( precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândire unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației etc.
Opinia potrivit căreia instanțele trebuie să țină seama de prevederile deciziei nr. 1325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 872 din 23.12.2008, prin care, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate a OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a constatat cădispozițiile acestui act normativ sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative,ignoră nu numai dispozițiileart. 16alin. (1) din Constituția României, republicată, pe cele aleart. 23alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum și pe cele aleart. 2din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și aleart. 14din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările).
Tribunalul nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și nu a intrat în sfera puterii legiuitoare, întrucât prin analiza situației în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale nu se înlătură și nici nu se anulează anumite dispoziții legale, după cum nici nu se adaugă la lege, ci s-a constat că reclamanții sunt îndreptățiți a beneficia de dispozițiile cuprinse în legislația muncii, astfel cum au fost analizate mai sus, precum și legislația CEDO raportat la categoriile socio-profesionale din care fac parte și munca pe care o prestează.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind de neconceput în a accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările salariale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu au fost acordate tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr. 2814/R/2006, în Al.,Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Având în vedere că reclamanții se înscriu în categoria de salariați în sectorul bugetar și în același timp există salariați în diferite domenii din cadrul sectoarelor bugetare care beneficiază de aceste indexări, domenii care sunt finanțate, ca și justiția, de la bugetul de stat, înseamnă că acordarea acestor drepturi doar unor salariați din sectorul bugetar și neacordarea drepturilor pretinse și reclamanților în speță, reprezintă, în realitate, o discriminare din punct de vedere al exercitării dreptului la protecția socială între salariații din sectorul bugetar, încălcându-se astfel dispozițiile art. 41 alin. 2, art. 53 din Constituție, art. 5 alin. 3, art. 6 din Codul muncii, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, care interzic orice discriminare între salariați din punct de vedere al protecției sociale din același sector de activitate și anume, cel bugetar.
Deci, reclamanții au fost discriminați și în sensul dispozițiilor art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea unor drepturi, dar în speță nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Prin neaplicarea adaosurilor salariale reprezentând majorări și indexări aplicate salariilor începând cu 01.01.2007, astfel cum au fost solicitate de către reclamanți, pârâții sunt culpabili în producerea unui prejudiciu pentru reclamanți, constând în primirea unui salariu mai mic față de criteriul avut în vedere de către legiuitor în aplicarea acelor majorări și indexări, și anume: creșterea indicelui prețului de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Actualizarea în raport de rata inflației nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de ale conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, considerent pentru care nici critica referitoare la greșita admitere a acestui petit nu poate fi reținută.
În considerarea celor de mai sus, cum sentința este legală și temeinică sub aspectul motivelor de recurs invocate și cum în cauză nu sunt date nici alte motive de nulitate a hotărârii, ce s-ar putea invoca din oficiu, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului Ministerul Justiției, declarat împotriva sentinței civile nr. 82/21.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 12.05.2009
Tehnored /13.05.2009/2 ex
Prima instanță: și - Curtea de Apel Timișoara
Președinte:Vasilica SandoviciJudecători:Vasilica Sandovici, Florin Dogaru, Ioan Jivan
