Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6784/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5082/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6784R
Ședința publică de la 23 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR - - A
GREFIER -
Pe rol, soluționarea recursurilor formulate de recurenții: MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,împotriva sentinței civile nr.4093 din data de 14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, având ca obiect "drepturi bănești spor de 15%".
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, s-au depus la dosar la data de 12.11.2009, de către intimații:, concluzii scrise.
Având în vedere faptul că prin cererea de recurs formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4093/14.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta.
A admis acțiunea formulată de reclamantele, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Au fost obligații pârâții la plata către reclamante a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară pentru perioada 30.05.2008 la zi și în continuare, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății.
Au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carnetele de muncă ale reclamantelor.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce pârâților fondurile corespunzătoare efectuării plăților menționate mai sus.
În considerente a reținut că reclamantele au calitatea de grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
În ceea ce privește cadrul procesual, se constată că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art. 281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul că între reclamante și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi contractuale, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că reclamantele au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate, în baza prevederilor art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
În versiunea inițială, art. 3 al. 1 din OG nr. 19/2006 prevedea că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv salariul de bază.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 444/2006 pentru aprobarea OG nr. 19/2006, prevederile art. 3 al. 1 din OG nr. 19/2006 au fost modificate în sensul că, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul sau avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
Prin decizia nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 alin.1 și 2 din codul deontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art.9 din codul deontologic al acestora, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.
Având în vedere decizia pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii, care potrivit art.329 alin.3 cod procedură civilă este obligatorie, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamante a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate, de 15% din indemnizația brută lunară pentru perioada 30.05.2008 la zi și în continuare, pe perioada menținerii situației juridice dintre părți, respectiv a raporturilor de muncă și a cadrului legislativ existent la data pronunțării hotărârii judecătorești, precum și la plata sumelor în cuantum actualizat cu indicele de inflație, până la data plății, pentru acoperirea integrală a prejudiciului suportat de reclamanți.
Totodată, în temeiul art.3 și art.6 din Decretul nr.92/1976 pârâții au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carnetele de munca al reclamantelor.
Considerând întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a admis-o și a obligat intervenientul să vireze pârâților sumele necesare achitării pretențiilor reclamantelor deoarece, în raport de dispozițiile art. 15 din HG nr.683/2005, de art. 118 din Legea nr.304/2004, de art. 19 din Legea nr.500/2002, de art. 3 al.1 din HG nr.208/2005 si de art. 1 și 2 din OG nr.22/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul legilor de rectificare a bugetului cu sumele necesare și asigură fondurile necesare plății drepturilor salariale ale reclamantelor .
Împotriva sus menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a arătat că, în conformitate cu art.304 pct. 4, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de
rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30. Legilor de rectificare li se aplică aceleași proceduri ca și legilor anuale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
Responsabilitatea instituției recurente se limitează la faza de proiect bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, necesitățile estimate pentru anul respectiv și, în principal, ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României: Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
În sprijinul acestui motiv de recurs recurentul a arătat instanței faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 14 lit. e) din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv obligatoriu că, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori să realizeze controlul constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, recurentul consideră că se înțelege din această soluție faptul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare, recurentul consideră că a fost încălcat principiul separației puterilor în stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
Recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut faptul că prin Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Însă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie."
Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care "Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."
Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.4093/14.05.2009 este nelegală, atât în ceea ce privește obligarea instituției recurente la alocarea fondurilor, cât și cu privire la obligarea celorlalți pârâți la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Recurentul a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale
Ministerului Finanțelor Publice în calitate de chemat în garanție, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare. Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Recurentul consideră că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementă procedura bugetară și totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.
În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații șiangajatorul.
Recurentul solicită instanței să observe că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției recurente.
Raporturile de muncă sunt între reclamanți pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul a înțeles să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia, fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine, subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.
Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Astfel, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari, respectiv angajatorilor-instituții publice, sumele necesare.
Fața de considerentele de mai sus, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile criticate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și drept consecință, respingerea cererii de chemare în garanție, ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă iar în cazul în care va fi respinsă excepția, solicită respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată.
Prin recursul formulat, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că reclamanții și-au întemeiat acțiunea și pe dispozițiile OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate. Recurentul a învederat instanței de control judiciar că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, publicată în Of nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că - deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor - totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia (cum s-a și întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art. 2 alin. 3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii/între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art. 27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum de altfel s-a și întâmplat) în sensul că acestea au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Recurentul a menționat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003, ca și prevederile art. 61 alin. 1 potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Pe cale de consecință, recurentul a apreciat că în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițiile art. 2 și 27 din OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art. 1 alin. 4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art. 144 lit. a) și c) ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competență instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fata legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că dispozițiile art. 2 și ale art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, justificând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire anterior.
Față de aceste aspecte, recurentul solicită instanței să facă aplicare dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative -respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive -reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Prin urmare - procedându-se astfel - instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanții, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
În consecință, capătul de cerere privind plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate este neîntemeiat.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, acțiunea reclamanților fiind nefondată.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal admiterea acestui capăt de cerere, adăugând astfel la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.
Astfel, prin acordarea sporului de confidențialitate reclamanților în considerarea faptului că au fost discriminați de prevederile Legii nr. 446/2006 și ale Legii nr. 230/2005 - privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 - pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, s-a procedat la adăugarea la textul Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al G nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, schimbându-se în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Discriminarea invocată de reclamanți și reținută de instanța de fond în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Or, în cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% personalului auxiliar de specialitate, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamanților și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Reclamanții au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate prevăzut de art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 19/2006 - privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2005.
Or, actul normativ pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile a fost adoptat și a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactivității legii, respectiv dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, potrivit cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Inițial, art. 3 alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 19/2006 prevedea că: "Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază".
În această versiune, este evident că textul de lege se referă doar la cadrele militare și alți salariați ai Ministerul Apărării, nu și la personalul angajat în alte instituții publice.
O dată cu intrarea în vigoare a legii de modificare a acestei ordonanțe, textul de lege a fost modificat în sensul că: "Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate".
Însă, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Ministerului Public, instituție care face parte din autoritatea judecătorească.
Ca atare, reclamanții nu au calitatea de cadre militare în activitate sau militari
Funcționarul public cu statut special reprezintă o categorie profesională creată în baza dispozițiilor Legii nr. 360/2002 - privind Statutul polițistului, care la art. 1 prevede că: funcționar public civil, cu statut, special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului este polițistul, exercitarea profesiei de polițist implicând, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite, iar statutul special fiind conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.
Prin urmare, reclamanții nu sunt nici funcționari publici cu statut special și nici personal civil intr-o instituție militară.
Personal civil nu poate exista decât în instituțiile militare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și unitățile de parchet subordonate împreună cu instanțele judecătorești compun autoritatea judecătorească, autoritate ce reprezintă interesele generale ale societății și apără drepturile și libertățile cetățenilor.
Așadar, instituțiile care fac parte din organele autorității judecătorești, în mod evident nu sunt aceleași cu instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ci constituie o categorie distinctă de autorități publice.
Această stare de fapt este dovedită și de susținerile reclamanților din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că dispozițiile art. 231 alin. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 - pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, statuează în mod expres că personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază pentru păstrarea confidențialității. Dacă legiuitorul nu ar fi procedat în acest mod, personalul angajat în această instituție nu ar fi putut beneficia de acest spor, așa cum nu se justifică nici acordarea acestuia în favoarea reclamanților.
Recurentul a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și, faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciază că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, a apreciat recurentul că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
În consecință, față de dispoziția instanței privind plata către reclamanți a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciază că această obligație nu este întemeiată și nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, recurentul solicită respingerea acesteia ca nefondată, deoarece, ivind carnetul de muncă " Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de muncă, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de muncă cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de muncă la pensie".
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Față de cele expuse, recurentul solicită respingerea cererii privind transcrierea în carnetele de muncă a drepturilor salariale acordate de instanța de fond.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii s- statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, rap. la art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut.
În considerentele deciziei s-a reținut că dispozițiile art. 39 alin. 2 lit. f) din Codul muncii arată că salariatului îi revine obligația de a respecta secretul de serviciu.
La rândul ei, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate stabilește la art. 36 alin. 3 că persoana care urmează să desfășoare o activitate sau să fie încadrată la un loc de muncă ce presupune accesul la informații clasificate trebuie să prezinte conducătorului unității un angajament scris de păstrare a secretului de stat sau de serviciu.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Codul deontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 144/2005 a, publicată în Monitorul Oficial nr. 382/06.05.2005, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată.
Totodată, conform art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, aprobate prin Hotărârea nr. 145/2005 a, publicată în Monitorul Oficial nr. 382/05.05.2005, personalul auxiliar de specialitate este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze care au fost sesizate parchetului.
Funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
De asemenea, prin dispozițiile art. 15 din OG nr. 6/2007privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, act normativ care se aplică numai celor numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, se prevede că sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din Cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrări Europene, direcțiilor subordonate ministerului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Spor de confidențialitate primește și personalul din Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor care lucrează cu cifru (art. 15 din OG nr. 64/2006), persoanele din aparatul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității ( art. 13 din OUG nr. 57/2000, astfel cum a fost modificat prin OG nr. 9/2001) personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002), personalul contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalul contractual din instituțiile și autoritățile publice (art. 13 din OUG nr. 123/2003 și art. 13 din OG nr. 10/2007).
Cu alte cuvinte, spor de confidențialitate primește tot personalul din instituțiile și autoritățile publice care gestionează informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu și pentru care, prin acte normative specifice, se prevede acordarea acestui spor.
Acest spor nu este prevăzut de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (OUG nr. 27/2006, aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007), cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (OG nr. 8/2007).
În aceste condiții, sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secretele de stat și secretele de serviciu, acte normative amintite mai sus.
Acest lucru nu este posibil întrucât nu s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Însă, potrivit art. 1 alin. 2 lit. i) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare principiul egalității între cetățeni al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atragere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006, au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului -/CE. Privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunității Europene nr. /19.07.2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. /02.12.2000.
Aplicate la problema care interesează, actele normative menționate impun concluzia că sporul la salariu (indemnizația de bază), trebuie să fie acordat tuturor salariaților, indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporului respectiv.
Potrivit art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzută de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, iar despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
În consecință, față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de confidențialitate pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
Nici decizia Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009, prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, rezultat din aceea că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare, nu legitimează o soluție diferită.
Astfel, în cuprinsul deciziei Curții Constituționale menționate, se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎCCJ în interesul legii. Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe, pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de decizia Curții Constituționale care, în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Cât privește motivul referitor la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public, se constată că în condițiile prerogativelor ce revin acestui recurent prin Legea nr. 500/2002, în mod corect, în aplicarea art. 60-63. pr. civ, prima instanță a sancționat obligația acestuia de a vira către ordonatorul principal de credite, fondurile necesare plății sumelor cuprinse în titlul executoriu, fiind irelevantă, din acest punct de vedere, inexistența raporturilor juridice de muncă cu intimații-reclamanți.
Astfel, art. 131 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, or, titularul bugetului de stat e reprezentat, în raporturile referitoare la administrarea resurselor financiare, de Ministerul Economiei și Finanțelor, reținându-se în acest sens și prerogativele ce revin acestuia prin Legea nr. 500/2002 și HG nr. 386/2007 corect analizate, și care se referă la elaborarea proiectului bugetului de stat, a bugetului anual și proiectului de rectificare a bugetului de stat, sens în care operează rectificarea corespunzătoare, privitoare, de asemenea, la administrarea resurselor statului și aprobarea modificărilor în fișele de investiții, anexe la bugetul ordonatorilor principali de credite.
Referitor la recursul Ministerului Public, în mod corect prima instanță a dispus și actualizarea sumelor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a banilor și devalorizarea monedei naționale, în perioada cuprinsă între data de la care aceste sume erau datorate și data plății efective, în aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1082 și 1087. civ.
Din această perspectivă, sunt nepertinente susținerile recurentului privind imposibilitatea angajării altor cheltuieli în afara creditelor bugetare anuale aprobate, pe de o parte pentru că aceleași argumente ar putea fi aduse și cât privește debitorul principal, pe de altă parte pentru că acestea nu pun o problemă de fond al dreptului ce se recunoaște, ci o problemă de executare a hotărârii, de care debitorul angajator urmează să răspundă în baza dispozițiilor speciale, care-i reglementează atribuțiile în calitate de ordonator principal de credite și în subsidiar, potrivit dispozițiilor Codului d e procedură civilă referitoare la executarea silită.
De altfel, în baza art. 132 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cazul admiterii acțiunii, în calitate de ordonator principal de credite, va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești acordate.
În consecință, sumele reprezentând actualizarea au, din punct de vedere al obligației sancționate, același regim cu al drepturilor față de care s-au calculat, iar baza legală pentru efectuarea lor este dată de chiar hotărârea judecătorească constituită în titlu.
Neîntemeiat este și motivul referitor la inadmisibilitatea cererii de efectuare a mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantelor, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1976 care prevede, printre mențiunile de efectuat, și pe acelea referitoare la salariu și la alte drepturi ce se includ în acesta, în speță, pretențiile acordate privind tocmai un spor aplicabil salariului de încadrare brut lunar, având prin urmare natură salarială, pentru care angajatorul urmează a reține și vira contribuțiile către fondul asigurărilor sociale de stat.
În fine, data până la care sporul pretins poate fi acordat este de 11.11.2009 inclusiv, pretențiile fiind neîntemeiate începând cu ziua următoare, a intrării în vigoare a Legii salarizării unitare nr. 330/2009 publicate în Monitorul Oficial din 09.11.2009, cât privește personalul autorității judecătorești, conform dispozițiilor exprese ale art.47. Legea în discuție a instituit un sistem de salarizare care l-a înlocuit pentru viitor pe cel anterior, chiar sporul pretins în cauză fiind acordat "în continuare", sub condiția menținerii cadrului legislativ, condiție rezolutorie care s-a împlinit începând cu 12.11.2009, de la care nu mai există temeiul pretențiilor formulate, aflat în legislația anterioară.
Se mai reține și că salariul în sens larg (înțeles ca incluzând și sporurile salariale), este o prestație periodică, scadentă o dată pe lună, dar succesivă, reprezentând echivalentul muncii prestate și ale cărui acordare și valoare sunt condiționate de menținerea în funcție, exercitarea atribuțiilor, păstrarea aceluiași regim salarial, precum și de alte criterii, cu consecința că obligația viitoare, a cărei sancționare se urmărește, nu este nici certă, iar prin natura ei, nici exigibilă. În caz contrar, ar însemna ca instanța specializată în litigii de muncă să statueze, de manieră generală, asupra modului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv s-ar constitui într- condiționare a legiuitorului de a- reglementa în favoarea categoriei în speță ori de a-l înlătura pentru categoriile care beneficiază de el; or, opțiunea în acest sens legiuitorului nu poate fi nici suplinită, nici controlată de instanța judecătorească, care și-ar depăși limitele competenței constituționale, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat și mai sus, în materie de drepturi salariale, nu există temei pentru acordarea lor pentru viitor, instanța competentă să judece litigii de muncă fiind limitată numai să constate dacă există un drept scadent și neacordat, corelativ unei obligații exigibile și neîndeplinite.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice.
În aplicarea art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct. 5 și 3041. pr. civ. va admite recursul declarat de Ministerul-Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va înlătura obligația de plată a sporului pretins începând cu data de 12.11.2009, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.4093 din data de 14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI.
Admite recursul declarat de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.4093 din data de 14.05.2009 pronunțate de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că înlătură obligația de plată a sporului începând cu data de 12.11.2009.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A
GREFIER,
Red:
Tehnored:
2 EX./04.01.2010
Jud. fond:
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Adela Cosmina Bodea
