Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 688/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.688/
Ședința publică din 22 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Alina Savin
JUDECĂTOR 2: Benone Fuică
JUDECĂTOR 3: Virginia Filipescu
Grefier - - -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul, domiciliat în B,-, Bl.38,.1,.8, jud.B împotriva sentinței civile nr.243/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUN. B - PRIN PRIMAR, cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul - reclamant și intimata - pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A MUN. B - PRIN PRIMAR.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că părțile solicită judecarea recursului în lipsă; intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare care a fost comunicată recurentului-reclamant; după care:
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat iar părțile au solicitat judecarea recursului în lipsă constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.243/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila - Secția civilă în dosarul nr-, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului
Pentru a pronunța hotărârea judecătorească, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila sub nr.578/113/19.02.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B prin primar pentru ca aceasta să fie obligată să plătească drepturile salariale reprezentând indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii, drepturi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
De asemenea, reclamantul a solicitat ca pârâta să fie obligată la înscrierea dreptului la indemnizația de dispozitiv în carnetul de muncă.
În motivarea acțiunii a arătat că este salariat al pârâtei și că în urma reorganizării dispuse prin nr.63/2003 a rezultat Ministerul Administrației și Internelor, care a preluat personalul ambelor ministere (al administrației și al internelor), acesta urmând a beneficia de drepturile bănești dobândite anterior de personalul lor.
Reclamantul a susținut că, potrivit art.13 din Legea nr.138/1999, toți angajații din fosta structură a Ministerului d e Interne beneficiau nediscriminatoriu de plata unei indemnizații de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază, astfel că după reorganizare tot personalul preluat beneficiază, conform dreptului la un tratament salarial egal, de această indemnizație.
Întrucât în aplicarea prevederilor nr.OUG63/2003 ministrul Administrației și Internelor a emis Ordinul nr.496/28.07.2003, care la pct.9.2 prevede că indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice, reclamantul a susținut că, în calitate de angajat al unității administrativ teritoriale pârâte la nivelul căreia se realizează activitatea de administrație publică, îi sunt aplicabile dispozițiile privind acordarea sporului de dispozitiv.
Reclamantul mai menționat că o parte a personalului angajat al pârâtei a beneficiat de recunoașterea acestui drept prin hotărâre judecătorească, iar admiterea acțiunii sale ar înlătura discriminarea existentă între angajații aceleiași instituții.
Drept temei legal al cererii reclamantul a invocat prevederile art.13 din Legea nr.138/1999, art.17 din nr.OUG63/2003, punctul 9.2 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.496/28.07.2003 și art.5 din Codul muncii.
În dovedirea acțiunii a depus copie de pe ordinul invocat, carnetul de muncă și practică judiciară.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că ordinul menționat nu distinge între administrația publică centrală și administrația publică locală, iar noțiunea de dispozitiv presupune că angajații trebuie să răspundă în orice moment la solicitarea conducătorului instituției publice pentru rezolvarea problemelor cu caracter urgent pe care le presupune administrația publică.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a constatat următoarele:
Reclamantul are calitatea de personal contractual în cadrul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B, fiind salariat al acesteia, după cum reiese din copia carnetului de muncă depusă la dosar.
Potrivit art. 13 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, "cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, respectiv din salariul de bază".
Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr.138/1999 au fost aprobate prin Ordinul Ministrului de Interne nr.275/2002.
Acest ordin a fost modificat și completat prin Ordinul nr.496/2003 emis de Ministrul Administrației și Internelor în temeiul art.9 alin.4 din nr.OUG63/2003, în sensul că la pct. 9.1 s-a introdus pct. 9.2 care prevede că "indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice".
Art.10 alin.1 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabilește că " n vederea intrării lor în vigoare ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".
Întrucât reclamanta nu a făcut dovada că Ordinul nr.496/2003 pe care își întemeiază acțiunea a fost publicat în Monitorul Oficial, nu se poate reține că acesta a intrat în vigoare.
În plus, instanța a constatat că Legea nr.138/1999 are ca sferă de reglementare salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții.
Ori, ordinul invocat a fost adoptat în vederea interpretării și asigurării executării legii menționate, astfel că fiind un act juridic cu forță inferioară legii, nu poate lărgi sfera de aplicare a acesteia, delimitată clar prin art.1.
Sub acest aspect se reține că, potrivit art.1 din Legea nr.138/1999, dispozițiile acestei legi se aplică personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.
Prin urmare, categoriile de persoane a căror salarizare este reglementată de lege și cărora, pe cale de consecință, le sunt aplicabile prevederile Ordinului nr.275/200 completat prin Ordinul nr. 496/2003 sunt: personalul militar, personalul civil contractual și personalul civil funcționari publici din instituțiile menționate.
Faptul că emitentul ordinului este ministrul Administrației și Internelor este consecința faptului că în anul 2003 acest ministru nu mai purta vechea titulatură de ministru de Interne, deoarece sub tutela aceluiași minister era cuprinsă și administrația publică.
Această împrejurare nu constituie însă un argument că dispoziția cuprinsă la pct.9.2 vizează și personalul civil (contractual și funcționari publici) din cadrul administrației publice locale.
De altfel, analizând conținutul Ordinului nr.496/2003 se constată că nu conține nici o prevedere expresă că indemnizația de dispozitiv s-ar aplica și personalului contractual din administrația publică locală, așa cum susține reclamanta.
Rațiunea adăugării pct.9.2, care instituie dreptul la indemnizația de dispozitiv și pentru personalul civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice trebuie interpretată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 138/1999 referitoare la beneficiarii sporului de dispozitiv.
Aceasta presupune raportarea la sfera generală de reglementare a legii, adică la categoriile de personal salarizate potrivit acesteia, astfel cum sunt menționate în art.1.
Concluzia ce se impune este că referirea la personalul civil din administrația publică vizează personalul contractual din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, instituții care se integrează administrației publice centrale, nu și celei locale.
Rezultă, așadar, că singura interpretare în conformitate cu legea este că ordinul invocat de reclamanta privește următoarele categorii de personal militar și civil: personalul militar (cadre militare în activitate, militari angajați pe bază de contract și studenții care au obținut gradul de sublocotenent după absolvirea anului IV la Academia de Poliție, această ultimă categorie fiind prevăzută expres la pct. 9.1 din Ordinul nr. 275/2002), personalul civil contractual și personalul civil funcționari publici din cadrul instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională.
Întrucât reclamantul este angajat în cadrul unei unități administrativ teritoriale (deci este salariată a administrației publice locale, iar nu în cadrul unei instituții publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională), instanța constată că prevederile art.13 din Legea nr.138/1999 și ale art. 9.2. din Ordinul nr.275/2002 modificat prin Ordinul nr.496/2003 nu îi sunt aplicabile.
Această interpretare nu discriminează pe reclamant față de personalul contractual vizat de ordin, deoarece salarizarea diferită este determinată de condițiile de muncă diferite, de specificul muncii și de diferența dintre unitățile în care este încadrat personalul civil din administrația publică.
Faptul că o parte din personalul angajat al pârâtei a beneficiat de recunoașterea dreptului la indemnizația de dispozitiv prin hotărâre judecătorească nu poate reprezenta un temei pentru acordare acestei indemnizații și reclamantului, deoarece practica judiciară nu constituie izvor de drept.
Pentru considerentele expuse acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
Aceeași opinie a fost exprimată și de asistenții judiciari, care potrivit dispozițiilor art.58 din Legea nr.304/2004 de organizare judiciară, au făcut parte din completul de judecată cu vot consultativ.
Împotriva sentinței civile a declarat recurs reclamantul, pentru următoarele motive:
Nu poate fi reținută motivarea instanței de fond referitoare la faptul că Ordinul nr.496/2003 nu ar fi intrat în vigoare, existența acestui act normativ nefiind contestată.
Instanța face o interpretare restrictivă a ordinului respectiv acesta adresându-se administrației publice locale potrivit principiului de a nu distinge acolo unde norma însăși nu face distincție.
Hotărârea instanței este lipită de temei legal deoarece specificul și condițiile de muncă din ramura administrației publice sunt aceleași, indiferent dacă ne referim la administrația publică centrală sau la administrația publică locală.
A invocat în acest sens dispozițiile prevăzute în nr.OG 63/2003 și ale art.13 din Legea nr.138/1999, din coroborarea cărora rezultă că după reorganizare personalul Ministerului Administrației și Internelor ca parte a aceleiași structuri beneficiază în conformitate cu dreptul la un tratament egal, nediscriminatoriu, de indemnizația în cuantum de 25% din salariul de bază și pentru personalul civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Avându-se în vedere calitatea sa de angajat în cadrul unei structuri aparținând administrației publice a considerat față de atribuțiile specifice că sunt aplicabile prevederile legale referitoare la acordarea sporului de dispozitiv, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile în sensul obligării intimatei la plata drepturilor solicitate pe o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, cu actualizarea acestor sume cu indicele de inflație calculat în funcție de data plății efective și înscrierea dreptului la indemnizația de dispozitiv în carnetul de muncă.
Și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.299 - 316 Cod procedură civilă, art.13 din Legea nr.138/1999, art.17 din nr.OUG63/2003, pct.9.2 din Ordinul nr.496/28.07.2003, art.5 din Legea nr.53/2003.
Prin întâmpinare, intimata Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului B prin primar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, personalul civil din și personalul altor structuri ale administrației publice centrale sau locale fiind două categorii de personal distincte, nefiind relevant faptul că ambele își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Indemnizația de dispozitiv se acordă numai personalului nu și personalului autorităților administrației publice locale.
Examinând recursul astfel declarat potrivit motivelor invocate și dispozițiilor legale incidente în materie, sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu prevederile art.3041Cod procedură civilă,curtea îl apreciază ca nefondat pentru următoarele considerente:
Ordinul nr. 496/28.07.2003 emis de Ministrul Administrației și Internelor ce modifică și se completează Ordinul nr. 275/2002 Ministerului d e Interne de aprobare a normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor legii cu privire la salarizarea personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, prevăzute în anexa nr.1, care, conform art.64 din Legea nr8/1999, a fost dat în aplicarea acestei din urmă legi.
Această lege, așa cum îi indică denumirea, are ca sferă de reglementare salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții.
Prin urmare, ordinul sus menționat a fost adoptat în vederea interpretării și asigurării executării legii sus menționate, astfel că nu îi poate lărgi sfera de aplicare.
De altminteri, ordinul nici nu o face, neexistând nicăieri vreo mențiune expresă că indemnizația de dispozitiv s-ar aplica și personalului contractual din administrația publică locală, astfel încât să se lărgească nepermis, printr-un act juridic cu forță inferioară legii, dat în aplicarea acesteia, nepublicat în Monitorul Oficial, sfera de aplicare legii, astfel cum este circumscrisă în art.1 al acesteia.
Potrivit disp.art.1 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională,ordine publică și siguranță națională,precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții,Dispozițiile prezentei legi se aplică personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne,Serviciului Român de Informații,Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției.
Prin urmare, sunt trei categorii de persoane a căror salarizare este reglementată de această lege, fiindu-le prin urmare aplicabile și prevederile Ordinului nr.275/200 completat prin Ordinul nr. 496/2003 și anume:personalul militar; personalul civil contractual; personalul civil funcționari publici din instituțiile menționate,clasificare a cărei utilitate urmează a se releva mai jos.
în interpretarea aplicabilității indemnizației de dispozitiv au intervenit după modificarea Ordinului nr.275/2002 al Ministerului d e Interne prin Ordinul nr.496/2003 al Ministrului Administrației și Internelor.
Prin acest din urmă ordin,s-a statuat:,După punctul 9.1 se introduce punctul 9.2 cu următorul conținut:,9.2 indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Din art.13 al Legii nr.138/1999,în forma în vigoare la momentul adoptării ordinului,reiese că de această indemnizație beneficiază atât militarii cât și personalul civil;,Cadrele militare în activitate,militarii angajați pe bază de contract și salariații civili beneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații,respectiv din salariul de bază.
Interpretarea legii trebuie raportată la sfera generală de reglementare a Legii nr.138/1999, adică la categoriile de personal salarizate potrivit acestei legi,astfel cum sunt menționate în art.1.
În ceea ce privește completarea adusă prin pct.9.2. introdus prin Ordinul nr.496/2003, curtea reține că, pentru se afla în limitele legii în aplicarea căreia s-a dat, referirea la personalul civil din administrația publică se referă la personalul contractual din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională,instituții care se integrează administrației publice centrale, aceasta fiind singura interpretare în conformitate cu legea.
Or, reclamantul funcționează în cadrul Unității Administrativ Teritoriale Municipiul B,iar nu în cadrul unei instituții publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, astfel că reglementările art.13 din Legea nr.138/1999 și ale art.9.2. din Ordinul nr.275/2002 modificat prin Ordinul nr. 496/2003 nu îi sunt aplicabile.
Nu se poate reține discriminarea în sensul nr.OG137/2000 deoarece salarizarea diferită este determinată de condițiile de muncă diferite, de specificul muncii și de diferența dintre unitățile în care sunt încadrați funcționarii publici.
A constituit astfel opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate drepturile în favoarea unor asemenea categorii profesionale, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin nr.OG137/2000.
Potrivit art.1 din nr.OG137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art.14 din Convenție,a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să de bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art.27 al.1 din nr.OG137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000,și anume prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin cate normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență,misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa,aplicând legea,litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
În consecință, pentru toate considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 Cod procedură civilă, urmează să fie respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.243/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, domiciliat în B,-, Bl.38,.1,.8, jud.B împotriva sentinței civile nr.243/25.03.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 22 Iunie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
dec.jud.-/09.07.2009
Tehnored./2 ex./ 10 Iulie 2009
Fond:-
Asistenți jud.-
Președinte:Alina SavinJudecători:Alina Savin, Benone Fuică, Virginia Filipescu
