Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 702/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 702/CM
Ședința publică de la 24 2009
Complet specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Apostol
JUDECĂTOR 2: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de pârâta SC SA, cu sediul în C, Port C, 34, împotriva sentinței civile nr.793/23.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant SINDICATUL PERSONALULUI OPERATIV, cu sediul în C, Port 34, județul C, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurenta pârâtă Socep C, d-nul consilier G, conform delegației depuse la dosarul cauzei, iar pentru intimatul reclamant Sindicatul Personalului Operativ Socep, avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.217, depusă la dosarul cauzei.
Procedura este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm.pr.civ.
În referatul oral asupra cauzei grefierul învederează că la data de 17.11.2009 recurenta a depus note de concluzii scrise la dosarul cauzei.
Fiind întrebați, reprezentanții părților precizează că nu mai au alte cereri, excepții de ridicat sau probe de formulat în cauză.
Instanța, în baza art. 150.pr.civ. declară încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte, având cuvântul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, anticipând o soluție de respingere a recursului.
Apreciază reprezentantul recurentei pârâte că judecătorii fondului au plecat de la premiza falsă că există o clauză de repartizare a profitului. Acest profit s-a acordat cam în fiecare an cu acordul Adunării Generale a Acționarilor. Anul acesta profitul nu s-a repartizat datorită crizei financiare.
Solicită să se aibă în vedere faptul că, Consiliul de Administrație al societății nu avea competența necesară să dispună cu privire la acordarea stimulentelor din profit către salariați, deoarece nu primise în acest sens aprobarea Adunării Generale a Acționarilor. Arată că s-au depus note de concluzii scrise.
Apărătorul intimatului reclamant,a vând cuvântul solicită respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că datorită crizei, anul acesta nu s-a mai acordat salariaților din acest profit.
Consideră că în mod corect instanța de fond, constatând că societatea recurentă a înregistrat profit șa sfârșitul anului 2008, constatat că dreptul reclamanților este fondat și a admis acțiunea, dând eficiență dispozițiilor din Contractul colectiv de muncă, care reprezintă legea părților și pe care nici o parte nu o poate modifica unilateral.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr-, reclamanții, G, G, G, -, G, G, G, -, G, G, G, -, Boala, -, -, Patru, a, Salim, G, G, G, G, G, Cumpăta, OG, G, A, G, C, Atila, G, Malii, G, c, Ianus, G,., G, HG, -, Gh., G, G, Galii, G, G, n, e, e, e Raduce, Tites, G, G -, Metin, Darea, G, scu, G, a, -escu, Cruce, Darea, n, G-, prinSINDICATUL PERSONALULUI OPERATIV "", au chemat în judecată pe pârâtaSA,solicitând obligarea acesteia la plata către salariații membri de sindicat a suplimentelor din profitul realizat de societate în anul 2008, în sumă de 761.370 lei.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că prin art.50 lit.c din Contractul Colectiv de Muncă pe unitate încheiat pentru anul 2008 și prelungit prin act adițional și pentru anul 2009, părțile au stabilit obligația societății de a plăti sub formă de adaos la salariu "stimulente din profit ce se repartizează salariaților în cuantum de 10% din profitul net al societății. Și cum în bilanțul contabil al societății înregistrat la 31.12.2008 arată că profitul net al exercițiului financiar 2008 este de 7.613.707 lei, societatea pârâtă trebuie să constituie un fond de 10% din această sumă, respectiv 66761.370 lei, care urmează să se împartă în mod egal între salariați.
Au învederat reclamanții că, la data de 09.04.2009, când s-a întrunit Comisia Paritară sindicat-administrație, li s-a adus la cunoștință faptul că "prin decizia AGA și CA nu a fost aprobată acordarea acestei sume", însă această decizie nu a fost luată cu respectarea art.30 din Legea nr.54/2003, care prevede obligativitatea angajatorilor de a invita la discuții pe delegații aleși ai organizațiilor sindicale reprezentative.
Mai mult, s-a arătat că, întrucât organele de conducere ale societății au obligația să respecte prevederile CCM negociat pe unitate, neputând dispune cu privire la neacordarea unor drepturi negociate și prevăzute în contract, se impune înlăturarea ca nelegale a hotărârilor AGA și CA invocate în cadrul Comisiei Paritare, reclamanții înțelegând să invoce nulitatea acestor hotărâri pe cale de excepție.
Au mai susținut reclamanții că, singura chestiune ce se impune a fi lămurită în cauză este aceea dacă societatea pârâtă a înregistrat sau nu profit, în caz afirmativ urmând ca dispozițiile art.50 lit.c din CCM să fie aplicate în mod automat, în raport de prevederile art.30 din Legea nr.130/1996.
Pentru dovedirea acțiunii au depus, în copie, următoarele înscrisuri: adresă nr.34/18.02.2008 emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse - Direcția de Muncă și Protecție Socială C către SC SA C, contract colectiv de muncă nr.34/18.02.2008 și act adițional nr.1/17.02.2009 la acest contract, bilanțul SC SA C la data de 31.12.2008.
Prin notele de concluzii atașate la 67-70 și întâmpinarea anexată la 75-77, societatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, motivând că, potrivit art.183 alin.4 din Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, modificat prin Legea nr.161/2003, nu mai prevede posibilitatea pentru personalul societății de a mai participa la profit, acest beneficiu fiind recunoscut de art.67 alin.1 din lege numai asociaților, acționarilor, investitorilor.
A susținut pârâta că, și în situația în care s-ar da prioritate prevederilor contractului colectiv de muncă, acordarea și modalitatea de repartizare a profitului este atributul exclusiv al Adunării Generale a Acționarilor, cu atât mai mult cu cât nu există nici o mențiune în CCM la nivel de unitate nr.34/18.02.2008, cu privire la obligativitatea repartizării profitului de către societate sau la condițiile concrete în care urmează să fie acordate cotele-părți din profit.
S-a precizat că, în condițiile arătate, din cauza crizei economice la nivel mondial, adunarea Generală a Asociaților din data de 26 martie 2009 luat decizia ca întreg profitul să rămână la dispoziția societății, pentru a putea face față situației economico-financiare grave cu care se confruntă în acest moment.
Cu privire la nulitatea Hotărârii AGA din 26 martie 2009, invocată de reclamanți pe cale de excepție, pârâta a arătat că: de regulă, pârâtul este cel care invocă excepții, nu reclamantul; hotărârea menționată a fost publicată în Monitorul oficial și nu a fost atacată în justiție potrivit art.132 alin.2 din Legea nr.31/1990, astfel că a devenit obligatorie; competența de judecată a cererii în anularea hotărârii AGA aparține secției comerciale a tribunalului.
În susținerea poziției sale procesuale, pârâta a depus înscrisuri: Hotărârile AGA nr.1/27 martie 2008 și nr.1/26 martie 2009, extrase din acte normative, proces verbal din 26 martie 2009 încheiat cu ocazia ședinței Adunării Generale a Acționarilor SC SA C, proces verbal încheiat la data de 09.04.2009, cu ocazia întrunirii comisiei paritare administrație-sindicat.
Prin sentința civilă nr. 793/23.06.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a admis acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților stimulentele din cota de 10% din profitul net al societății pe anul 2008.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art.50 din contractul colectiv de muncă nr.34/18.02.2008 încheiat între SC SA C (patronat) și Sindicatul Personalului Operativ SA C (salariați), contract prelungit cu 6 luni prin actul adițional nr.1/17.02.2009, între adaosurile la salariul de bază se numără și "stimulente din profit ce se repartizează salariaților în cuantum de 10% din profitul net al societății" (lit.c).
Bilanțul contabil al societății pârâte înregistrat la 31.12.2008 a relevat un profit net al exercițiului financiar 2008 de 7.613.707 lei.
Conform procesului verbal din 26 martie 2009, pe ordinea de zi a ședinței Adunării Generale a Acționarilor SC SA C s-a aflat și aprobarea repartizării profitului net pentru anul 2008 (pct.3), hotărându-se ca această repartizare să se facă astfel: 433.395 lei-rezerva legală în limita a 5% din profitul contabil; 108.516 lei-acoperirea pierderilor rezultate din retratarea situațiilor financiare conform Ordin nr.94/2001 și alte pierderi din anii precedenți; 7.071.796 profit nerepartizat reportat (Hotărârea nr.1 din 26 martie 2009-96 din dosar).
În cuprinsul procesului verbal încheiat la data de 09.04.2009, cu ocazia întrunirii comisiei paritare administrație-sindicat, în referire la acordarea stimulentelor din profit, se menționează că acordarea acestei prime nu a fost aprobată conform deciziei AGA și CA.
Reclamanții au invocat, pe cale de excepție nulitatea hotărârii AGA și a Consiliului de Administrație al SC SA C, în ceea ce privește neaprobarea repartizării către salariați a stimulentelor de 10% din profitul net al societății.
Față de apărările invocate de societatea pârâtă prin notele de concluzii și prin întâmpinare, se reține că nu există nici un impediment pentru reclamanți să solicite înlăturarea și pentru instanță să analizeze, pe cale incidentală, efectele respectivelor hotărâri. Fiind vorba de o chestiune ce urmează a fi analizată pe cale incidentală, operează prorogarea legală de competență în temeiul art.17, în favoarea instanței investite cu soluționarea cererii principale.
Procedând, așadar, la analizarea pe fond a pretențiilor formulate, instanța constată că demersul judiciar al reclamanților este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art.236 alin.1 Codul Muncii, "contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Contractul colectiv de muncă se încheie ca urmare a negocierii purtate între partenerii sociali-angajatori și salariați. Prin intermediul aceste negocieri, este stabilit conținutul raportului juridic de muncă, sunt fundamentate drepturile și obligațiile celor două părți din procesul muncii.
Din punctul de vedere al naturii juridice, contractul colectiv de muncă reprezintă un act sui generis, el fiind, concomitent, atât contract, generator de drepturi și obligații, cât și izvor de drept, adică o normă convențională negociată.
După încheierea și intrarea lui în vigoare, contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.
În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.
Raportând situația de fapt expusă anterior la aceste dispoziții legale, apare nejustificat refuzul societății pârâte de a plăti salariaților stimulentele din profit conform art.50 lit.c din Contractul colectiv de muncă nr.34/18.02.2008, iar hotărârile AGA și CA prin care este lipsită de orice efecte clauza privind repartizarea acestor stimulente sunt nelegale sub acest aspect și, implicit, inopozabile reclamanților.
Atâta timp cât a înregistrat profit la sfârșitul exercițiului financiar aferent anului 2008, având în vedere caracterul obligatoriupartesal contractului colectiv de muncă, societatea trebuia să dea incidență clauzei din contract la care am făcut referire și să acorde salariaților stimulentele în cuantum de 10% din profitul net rămas nerepartizat -7.613.707 lei, conform Hotărârii Adunării Generale a Acționarilor SC SA C nr.1/26 martie 2009.
Nici una dintre apărările invocate de pârâtă în justificarea legalității Hotărârii AGA, prin care s-a consacrat refuzul de repartizare către salariați a procentului convenit din profit, nu poate fi avută în vedere, deoarece, în caz contrar, s-ar legitima o modificare unilaterală a contractului colectiv de muncă, ceea ce nu este admisibil.
Legea nr.30/1996 nu reglementează procedura modificării unui atare contract, dar contractul colectiv de muncă la nivel național conține dispoziții în acest sens, stabilind la art.5 că orice modificare va face obiectul negocierii.
Totodată, în conformitate cu disp.art.244 muncii, "Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru".
Rezultă, așadar, că modificarea este posibilă prin acordul părților și imposibilă prin actul unilateral al uneia dintre părți. Este logic să fie așa, din moment ce încheierea contractului colectiv se face prin acordul părților - mutuus consensus; deci, și modificarea clauzelor lui trebuie să se facă tot astfel.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs pârâta. Aceasta a depus două cereri de recurs, una înainte de comunicarea sentinței și alta ulterior acestei date, în termen legal. În motivarea cererilor sale de recurs aceasta a arătat următoarele: prin prevederile art. 50 lit. c din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, invocat de reclamanți, nu se stipulează vreun drept al acestora, fiind vorba de o preluare, cu mici modificări, a prevederilor art. 42 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național pentru perioada 2007 - 2010, în care, însă, se stabilește în alineatul 3, că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate se stabilesc condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulente din profit; textul art.50 lit. c) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu face vreo referire la un drept al salariaților sau cu privire la condițiile concrete în care urmează a fi acordate aceste venituri; includerea în contractele colective de muncă a acestor prevederi s-a bazat pe art. 178 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 iar față de forma actuală a cestui text legal personalul societății nu mai are posibilitatea de a participa la profit, acest beneficiu fiind recunoscut numai fondatorilor; în sarcina societății nu există o obligație de a repartiza profitul obținut în anul 2008; la data încheierii contractului colectiv de muncă Consiliul de administrație al societății nu avea competența de a dispune cu privire la acordarea de stimulente din profit către salariați întrucât nu primise aprobarea Adunării generale a acționarilor în acest; repartizarea profitului constituie un atribut exclusiv al Adunării generale a acționarilor astfel cum rezultă din prevederile art. 67 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990; anterior, s-au plătit prime din profit salariaților însă numai în urma aprobării Adunării generale a acționarilor, sens în care s-au dat mai multe exemple, ceea ce nu s-a mai întâmplat în privința profitului obținut în anul 2008; fără acordul acționarilor asociații nu pot beneficia de stimulente din profit. Ulterior, în cererea de recurs formulată după comunicarea sentinței, s-au mai invocat următoarele: motivarea nu este clară și este contradictorie, nu se sprijină pe înscrisurile de la dosarul cauzei; prima instanță a motivat pe scurt,preluând din concluziile reclamantei, fără a fi examinat problemele esențiale invocate prin întâmpinare și mulțumindu-se să reproducă conținutul unor articole din Codul Muncii și Legea nr. 30/1996; art. 50 lit. c din Codul Munciia fost interpretat greșit; instanța de fond nu a reținut că acest articol ar cuprinde vreo obligație sau vreun drept al salariaților cu privire la repartizarea profitului; s-a pornit de la premiza greșită că acest articol ar cuprinde obligația repartizării profitului în lipsa sau chiar în contra unei hotărâri a adunării generale; prima instanță a interpretat prevederile din contractul colectiv de muncă în mod vădit în favoarea reclamantei, excesiv de rigid,pe considerente pur formaliste, "dezlipite realității",împotriva dovezilor la care s-a făcut referire; nu există nici o altă clauză în contractul colectiv de muncă care să instituie obligația de a repartiza profitul către salariați; hotărârea adunării generale nu poate fi anulată pe calea excepției ci numai pe calea unei acțiuni, în condițiile speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990; hotărârea din 26.03.2009 a adunării generale a societății este obligatorie și nu a fost atacată în condițiile art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990.
În concluziile scrise depuse la 17.11.2009 recurenta a reluat motivele de recurs formulate.
Intimații, prin organizația sindicală care i-a reprezentat, au formulat la rândul lor concluzii scrise la 24.11.2009 prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă.
În recurs nu s-au administrat probe noi, recurenta depunând un extras din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, cuprinzând textul art. 50 lit. c).
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din analiza cererilor de recurs se constată că argumentele expuse se circumscriu în realitate unui număr de trei motive de recurs, respectiv: modul în care instanța de fond a analizat cauza din perspectiva aspectelor ce i-au fost expuse de părți, valabilitatea și interpretarea prevederilor art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate sub aspectul efectelor sale și efectele produse de hotărârea adunării generale a acționarilor și modul în care aceste efecte ar putea fi înlăturate.
Curtea reține însă că nici unul dintre aceste motive, cu argumentele subsumate expuse anterior, nu sunt fondate.
Astfel, din analiza sentinței recurate, se constată că instanța de fond a analizat în mod efectiv problemele puse în discuție, respectiv efectele prevederilor art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate cât și efectele hotărârii adunării generale a acționarilor prin care s-a stabilit modalitatea de repartizare a profitului societății obținut în anul 2008 și nu există contradicții în considerentele sentinței.
Chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (cauza Albina contra României, paragraful 33).
Așa cum a mai arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (paragraful 30).
Așadar, prin prisma art. 6 din Convenție, instanța poate și trebuie să analizeze mai întâi pertinența motivelor invocate de părți și dacă le consideră pertinente să le analizeze în fond. Dacă constată însă că anumite motive nu sunt pertinente în cauză, analiza pertinenței acestora este suficientă și nu există nici o obligație pentru instanță de a analiza motive care a constatat că nu sunt pertinente cauzei.
Pe de altă parte, considerentele prezentei decizii vin să suplinească acolo unde este cazul argumentele soluției primei instanțe.
În plus, motivarea în sinteză sau omisiunea instanței de fond de a analiza unele argumente ale părților nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar recurenta-pârâtă a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de recurs apărările referitoare la pretențiile reclamaților, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de recurs așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al recursului în această materie, impus de prevederile derogatorii ale art. 3041Cod.pr.civ. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, reclamantul având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.
Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).
Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.
Ca urmare, acest motiv de recurs nu este întemeiat.
În ceea ce privește valabilitatea acestei clauze contractuale nu se pot reține susținerile recurentei în sensul că nu a existat o aprobare a adunării generale pentru includerea unei astfel de clauze în contractul colectiv de muncă.
Astfel, potrivit art.1 Legea nr. 130/1996 contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.
Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. Ca urmare ea nu poate susține că unul dintre organele sale de conducere ar fi acționat în afara limitelor mandatului său prin semnarea contractului colectiv de muncă pentru a se exonera de obligațiile cuprinse în acesta, în măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru lipsa consimțământului angajatorului.
De aceea, art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate trebuie avut în vedere de instanță.
În ceea ce privește interpretarea acestei clauze de către prima instanță se constată că ea este una corectă.
Astfel, în ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, trebuie pornit de la conținut necontestat al acesteia potrivit cu care: "adaosurile la salariul de bază sunt: [] stimulente din profit ce se repartizează salariaților în cuantum de 10% din profitul net al societății".
Față de aceste prevederi contractuale trebuie stabilită natura acestor drepturi.
Astfel, din prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă rezultă cu evidență că este vorba de drepturi salariale ale angajaților, acestea constituind în terminologia folosită de partenerii sociali "adaosuri la salariul de bază".
Aceste drepturi sunt achitate ca urmare din fondul de salarii al societății. Ele nu au natura unei părți din profit. Cuantumul acestor drepturi s-a raportat la profitul net al societății, stabilindu-se procentul de 10% însă este vorba de o sumă care se include în fondul de salarii, chiar dacă provine din profitul net obținut, nefiind vorba de o repartizare a profitului către angajați.
Contrar susținerilor recurentei, este vorba de un drept salariat necondiționat.
Recurenta interpretează acest text contractual în mod izolat, fără a avea în vedere celelalte prevederi contractuale, contrar prevederilor art. 982 din Codul civil care se aplică cu titlu de regulă generală de interpretare a contractelor (art. 295 alin. 1 din Codul Muncii ).
Astfel, art. 50 face parte din capitolul privind "salarizarea și alte drepturi salariale" inclus în contractul colectiv de muncă. La primul articol al acestui capitol, art. 43, se prevede că "pentru munca depusă în condițiile prevăzute în, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea " iar în alineatul 2 că "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri".
În continuare, articolele următoare din acest capitol, inclusiv art. 50, detaliază prevederile art. 43, făcând referire la diferite componente alte salariului.
Ca urmare, este evident că în contractul colectiv de muncă se stabilește un drept al salariaților la stimulente din profit, iar interpretarea dată de recurentă, în sensul că art. 50 lit. c) nu stabilește vreun drept sau obligație corelativă în acest sens este una limitată la prevederile acestui text, care într-adevăr nu cuprinde sintagma "salariații au dreptul" întrucât nici nu era nevoie de reluarea unei astfel de formulări față de prevederile art. 43 din contractul colectiv de muncă.
Acest drept al salariaților nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante.
Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc în sensul existenței dreptului și cuantumului total al stimulentelor prin raportare la profitul obținut de societate.
Ca urmare, susținerile recurentei în sensul că prin prevederile art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, nu se stipulează vreun drept al salariaților sau vreo obligație a angajatorului sunt lipsite de temei.
Într-adevăr, art. 42 alin. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel național pentru anii 2007 - 2010 stabilește că prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție se stabilesc condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților, care nu poate fi mai mare de un an.
Prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă la nivel național stabilesc însă limitele minime ale drepturilor salariaților (art.283 alin.1 din Codul Muncii ). În măsura în care prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, părțile, între care și recurenta, nu au stabilit nici un fel de condiție sau limitare a acestui drept, rezultă că el este acordat necondiționat tuturor salariaților.
De aceea, referirea recurentei la art. 42 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național pentru perioada 2007 - 2010 este lipsită de efecte în privința temeiniciei recursului declarat.
De asemenea, nu are relevanță pretinsa motivație a includerii acestei clauze în contractul colectiv de muncă respectiv prevederile art. 178 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 și forma actuală a cestui text legal întrucât prevederile din contractul colectiv de muncă nu fac trimitere la nici o lege pentru a determina condițiile acordării acestor stimulente, clauza contractuală cuprinzând ea însăși elementele necesare determinării acestui drept și constituind legea părților (art.236 (4) din Codul Muncii.
Este adevărat că art. 183 alin. 4 din Legea nr. 31/1990 prevede doar posibilitatea ca fondatorii să participe la profit, dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de adunarea generală extraordinară. Acest beneficiu acordat fondatorilor societății, nu în temeiul calității de acționar care are dreptul de a primi dividende, este unul stabilit prin actul constitutiv iar art.183 stabilește doar posibilitatea unei astfel de participări și prin hotărârea adunării generale a acționarilor. Textul legal respectiv nu interzice și nu exclude însă repartizarea unei părți din profit către fondul de salarii pentru a se acorda stimulente salariaților astfel cum s-a stabilit în contractul colectiv de muncă și nu cuprinde nici o formulare limitativă, de natură a conduce la concluzia că numai în cazurile și în condițiile stabilite de acesta poate avea loc participarea la profit, în cazul salariaților, așa cum s-a arătat, fiind vorba de un drept cu altă natură, supus prevederilor din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul unității.
Nici motivul bazat pe existența unei hotărâri a adunării generale care a repartizat profitul nu este întemeiat.
Astfel, este adevărat că potrivit art. 111(2) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală aprobă repartizarea profitului, aceasta fiind obligată însă să respecte prevederile legale care impun repartizarea anumitor cote în diferite scopuri. Astfel de ex. art. 69 din Legea nr. 31/1990 impune reîntregirea capitalului subscris înainte de a se face vreo repartizare sau distribuire de profit, art. 183(1) din aceeași lege impune ca din profitul societății să se preia, în fiecare an, cel puțin 5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social.
O dispoziție legală aplicabilă este însă și cea cuprinsă în art. 156 din Codul Muncii potrivit cu care "salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor" în timp ce art.155 din Codul Muncii stabilește că "salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri".
Ca urmare, obligația stabilită în sarcina angajatorului de art. 50 lit. c) din contractul colectiv de muncă nu poate fi lipsită de efecte prin simplul refuz de executare din partea debitorului, manifestat în omisiunea de a aloca o cotă de 10% din profit către fondul de salarii în vederea acordării salariaților a stimulentelor din profit.
Nici susținerile recurentei în sensul că reclamanții ar fi trebuit să solicite anularea hotărârii adunării generale nu sunt întemeiate.
Astfel, așa cum s-a arătat, în realitate este vorba de o omisiune a adunării generale a acționarilor de a aloca o parte din profit către fondul de salarii, astfel încât reclamanții au deschisă acțiunea prevăzută de art. 283 lit. c) și e) din Codul Muncii întrucât prin hotărârea adunării generale a acționarilor, ca organ deliberativ de conducere a societății comerciale, nu au fost respectate prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat de părți.
Susținerea recurentei că în lipsa hotărârii adunării generale aceste drepturi salariale nu se cuvin reclamanților este lipsită de justificare întrucât contravine însăși principiului forței obligatorii a contractelor, enunțat de art. 969 din Codul civil, în sensul că, potrivit acestei opinii eronate, ar însemna că angajatorul, ca parte a contractului colectiv de muncă, ar putea să se exonereze de obligațiile asumate prin voința sa unilaterală.
În acest sens mai trebuie avut în vedere că ceea ce pretind reclamanții nu este includerea lor în repartizarea profitului în sensul Legii nr. 31/1990. Astfel, sumele pe care aceștia le pretind au natura unor drepturi salariale, astfel cum s-a arătat deja, iar nu a unei cote părți din profit, care poate fi repartizată numai acționarilor și numai sub formă de dividende.
acestor stimulente și stabilirea cuantumului total raportat la profitul net sunt determinate numai de împrejurarea că aceste stimulente sunt acordate numai dacă societatea a înregistrat profit și în considerarea contribuției salariaților la obținerea acestui profit, fiind însă vorba de drepturi salariale, iar nu de părți propriu-zise din profit, așa cum se pot repartiza de exemplu membrilor fondatori ai societății în condițiile art. 183 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.
De aceea, obligația societății de a plăti aceste drepturi salariale subzistă și în cazul în care adunarea generală a hotărât repartizarea profitului către alte destinații, din această perspectivă nefiind necesară contestarea acestei hotărâri, plata drepturilor salariale urmând a fi făcută din veniturile societății din anul în curs ca orice drepturi salariale.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. se va respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu art. 274 Cod.pr.civ. va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400 lei (onorariu avocat - Baroul Constanța - chitanța nr. 214/09.10.2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de pârâta SC SA, cu sediul în C, Port C, 34, împotriva sentinței civile nr.793/23.06.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant SINDICATUL PERSONALULUI OPERATIV, cu sediul în C, Port 34, județul C, ca nefondat.
Obligă recurenta către Sindicatul Personalului Operativ la plata sumei de 2.400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24.11.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
redactat jud. - 21.12.2009
- gref.-
2 ex./22.12.2009
Președinte:Maria ApostolJudecători:Maria Apostol, Mariana Bădulescu, Răzvan Anghel
