Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 7188/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 7188
Ședința publică de la 08 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marin Panduru
JUDECĂTOR 2: Ioana Moțățăianu
JUDECĂTOR 3: Camelia Șelea
Grefier: - -
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de recurenții pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 2876/20.03.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj, în contradictoriu cu intimații pârâți CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL GORJ și intimații reclamanți, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se că, părțile au solicitat judecarea în lipsă, conform art.242 Pr.Civ. după care, apreciindu-se cauza în stare judecată, s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Tribunalul Gorj prin sentința civilă nr. 2876/20.03.2008 a respins excepția privind prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 10.06.2002 - 29.08.2004 invocată de recurentul Ministerul Justiției.
A admis acțiunea formulată de intimații reclamanți, în contradictoriu cu recurenții pârâți Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, și intimații pârâți Curtea de APEL CRAIOVA, și Tribunalul Gorj.
A obligat pârâții la calculul și plata către petenți a diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizațiile de încadrare, pentru perioada 10.06.2002 - 30.08.2007 și la plata pe viitor a acestui spor, sumele urmând să fie actualizate în funcție de indicele de inflație la data plății efective.
A obligat intimatul pârât Tribunalul Gorj să efectueze în carnetele de muncă ale petenților mențiunile privind acordarea sporului de confidențialitate.
A obligat recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare acordării sporului.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut:
Cu privire la excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune invocată de recurentul pârât Ministerul Justiției, instanța a constatat următoarele:
În conformitate cu prevederile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958,dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv, în termen de 3 ani.
Analizând excepția invocată în strânsă legătură cu fondul cauzei, instanța a constatat că excepția se constituie într-un mijloc de apărare de care, procesual, uzează debitorul obligației.
A invoca prescripția dreptului pe cale de excepție înseamnă însă recunoașterea dreptului substanțial, real, dă posibilitatea creditorului din raportul de obligație să solicite sprijinul autorităților abilitate (instanțelor judecătorești) obligarea debitorului la efectuarea prestației printr-o acțiune civilă.
Această recunoaștere tacită nu se confundă cu instituția de drept civil ce duce la întreruperea prescripției, astfel că instanța constată că invocarea excepției prescripției dreptului la acțiune vine în contradicție cu ideea de inexistență a dreptului subiectiv pe care intimatul o promovează atunci când solicită respingerea acțiunii pe fond.
Prescripția dreptului la acțiune este un mijloc de stingere a dreptului în sens material prin neexercitarea acestui drept în intervalul stabilit de lege și face ca titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să-și piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corespunzătoare.
Prescripția extinctivă se constituie așadar într-o sancțiune specifică prin care legea sancționează starea de pasivitate a titularului dreptului.
Instanța este în măsură să constate însă, că starea de pasivitate a reclamanților nu s-a datorat unei atitudini personale, pur subiective, ci a fost generată de fapte și împrejurări mai presus de voința acestora, respectiv, de apariția unor acte normative care le punea în discuție (și pârâta chiar pune în discuție) existența dreptului lor subiectiv.
Aceste fapte și împrejurări independente de voința reclamanților au creat acestora o temere reverențioasă ce le-a afectat liberul exercițiu al drepturilor procesuale generând astfel starea de pasivitate pe care pârâta o invocă.
În consecință, instanța constată că starea de pasivitate nu este imputabilă reclamanților și, implicit, în cauză nu a operat prescripția dreptului la acțiune, excepția invocată fiind respinsă.
Reclamanții îndeplinesc funcțiile de judecători în cadrul Judecătoriei Tg.C, calitate în care le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă de confidențialitate (art.91din Legea 303/2004) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Activitatea desfășurată de reclamanți presupune cel puțin contactul cu informații confidențiale, precum: sesizări adresate organelor statului, veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, arestări, interceptări de convorbiri telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal al justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001), etc.
Astfel, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă cuprinzătoare care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități în temeiul unui raport de muncă, indiferent de funcția deținută sau activitatea prestată.
Deci, reclamanții se află sub acest aspect într-o situație identică cu celelalte categorii de personal din unitățile bugetare, deoarece sunt părți ale unor raporturi de muncă și îndeplinesc o obligație de confidențialitate.
Totuși, pentru îndeplinirea acestei obligații, reclamanților nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut celorlalte categorii de personal bugetar.
In acest sens, sistemul de salarizare nu este echitabil față de petenți întrucât este încălcat principiul egalității de tratament (art. 154 Codul muncii ) și cel al diferențierii de tratament numai în funcție de nivelul studiilor, cu treptele și gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate în situații comparabile.
Deci, tuturor persoanelor cărora li se aplică obligația de confidențialitate trebuie să li se recunoască același element salarial: sporul de confidențialitate.
Susținerea pârâților în sensul că reclamanții nu fac parte din categoriile de personal beneficiare ale sporului de confidențialitate pentru a justifica discriminarea, nu poate fi reținută de instanță, întrucât este total nepertinent și neconcludent, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul de bază, partea fixă, nu și în sporurile salariale, care au obiective și elemente specifice de acordare, precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.
In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamnează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art. 6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate, nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor, ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Altfel, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală.
De asemenea, potrivit nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit cu indicele de inflație, cerere pe care instanța o găsește întemeiată având în vedere și dispozițiile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii, potrivit cărora, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
In prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor.
In ceea ce privește cererea de chemare în judecată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, instanța a constatat că aceasta este întemeiată întrucât potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind instanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor solicitate de petentă.
Față de aceste considerente, și cu respectarea dispozițiilor art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamnetale, respectiv Protocolul nr.12, art.4 din Carta socială europeană revizuită, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție și art.269 Codul muncii, instanța a admis cererea, a obligat pârâții la calculul și plata către reclamanți a diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizațiile de încadrare, pentru perioada 10.06.2002 - 30.08.2007 și la plata pe viitor a acestui spor, sumele urmând să fie actualizate în funcție de indicele de inflație la data plății efective, a obligat intimatul Tribunalul Gorj să efectueze în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile privind acordarea sporului de confidențialitate și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamnților a drepturilor bănești mai-sus menționate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal și motivat pârâții DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR a criticat sentința pentru faptul că nu există nici un fel de raporturi juridice între reclamanți - ca salariați ai Judecătoriei Tg.C și Ministerul Finanțelor Publice. Ca atare, față de Ministerul Finanțelor Publice acțiunea trebuia respinsă pentru lipsa calității procesuale.
A mai arătat recurenta că sentința este nelegală prin aceea MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR nu trebuie confundat cu Statul Român și nici cu bugetul de stat, rolul acestuia fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale, cu respectarea procedurii reglementate de 21-27 din Legea finanțelor publice nr.72/1996, respectiv art.26-31 din Legea 500/2002 privind finanțele publice.
Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.4 pr.civ. conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Instituirea unor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art.304 punctul 9.pr.civ. potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal. Dreptul la sporul de confidențialitate nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare. A invocat incidența prescrierii dreptului la acțiune pe perioada 10.06.2002-30.08.2004
Recursurile formulate de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR sunt fondate cu privire la excepția prescrierii dreptului la acțiune pe perioada 10.06.2002-30.08.2004, acțiunea fiind introdusă la 30.08.2007.
Prima instanță a stabilit, în mod eronat, că în cazul neacordării sporului de confidențialitate magistraților, poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor OG 137/2000, a dispozițiilor Constituției și Declarației Universale a Drepturilor Omului care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, dreptul la sporul de confidențialitate nefiind un drept recunoscut și protejat de lege.
În speță nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
În mod greșit instanța de fond a considerat că obligația de confidențialitate pe care o au reclamanții trebuie însoțită de un spor de confidențialitate.
Această obligație revine tuturor salariaților fiind una generală fără ca acest lucru să impună acordarea unui spor în plus la salariu.
Sporul de confidențialitate se impune în măsura în care salariatul respectiv gestionează informații de interes național sau informații clasificate, așa cum sunt ele definite prin lege.
Potrivit art.2 pct. (1) din declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Astfel, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești pentru judecătorii ce funcționează în instanțele românești, rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile interdicțiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere, sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate, fiind privați astfel de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr.12, DO. prin discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
În conformitate cu prevederile art. 14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, purtând titlul " Interzicerea discriminării", "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, " lista cuprinsă în art. 14 nefiind limitativă", dreptul la nediscriminare" protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Conform art. 16, "Egalitatea în drepturi" din Constituția României, potrivit cu care: "cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", trebuia ca și magistrații să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15%, atâta timp cât sunt obligați să păstreze secretul confidențialității ca și alte categorii de persoane, dar fără a beneficia ca și acestea de sporul menționat.
Conform Directivei 2000/EC/78 - legislație comunitară în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
Față de considerentele de fapt și de drept arătate mai sus Curtea reține că recursurile formulate de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR sunt fondate numai în ceea ce privește perioada pentru care sunt îndreptățiți reclamanții la plata drepturilor solicitate, fiind prescrise drepturile pentru perioada 13.06.2002-30.08.2004. Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții pârâți DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G PENTRU MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 2876/20.03.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj, în contradictoriu cu intimații pârâți CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL GORJ și intimații reclamanți,
Modifică în parte sentința în sensul că pentru perioada 10.06.2002-30.08.2004 constată prescrisă acțiunea.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.Jud.IM
Tehn.MM/17.12.2009
Președinte:Marin PanduruJudecători:Marin Panduru, Ioana Moțățăianu, Camelia Șelea
