Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 740/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5538/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.740/
Ședința publică de la 10 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Rotaru
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr.5325 din data de 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7790/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații și Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurențiiMinisterul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureștiși intimațiiși Consiliul Superior al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 09.12.2009, întâmpinare din partea recurenților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București la cererea de recurs formulată de recurentul Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, prin cererile de recurs deduse judecății, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.5325 din data de 18.06.2009, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Consiliul Superior al Magistraturii, chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor; s-au obligat pârâții la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de 50% din salariul de bază, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihica pentru perioada 1.10.2005 -18.06.2009, precum și în continuare, sumă ce va fi actualizată în funcție de coeficientul de inflație până la data plății efective și s-au obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carnetul de muncă al reclamantei.
Prin aceeași sentință s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a obligat chematul în garanție să vireze acestei pârâte sumele necesare plății către reclamanta a drepturilor bănești susmenționate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, reclamanta face parte din categoria magistraților având calitatea de procuror, iar potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate" beneficiau de "un spor de 50% din salariul de bază brut lunar". Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.50/1996.
S-a ținut seama că nr.OG83/2000 este o ordonanța ordinară, emisă cu încălcarea dispozițiilor art.144 din Constituția României, în vigoare la data respectivă, reglementând domenii ce nu pot face decât obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art.114 alin.1 din Constituție, în redactarea anterioară revizuirii din 2003, "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice", iar în baza art.72 pct.3 lit.h si 1 din aceeași lege fundamentală, prin lege organică se reglementează: h) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi; 1) regimul general privind raporturile de munca, sindicatele și protecția socială.
Or, salariul este un element esențial al raporturilor de muncă din instanțele judecătorești și trebuia reglementat numai prin lege organică.
S-a considerat că nr.OG83/2000 a abrogat mai multe legi organice și ordonanțe de urgență (Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, nr.OUG24/2000 și Legea nr.50/1996 privind salarizarea magistraților), încălcându-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice.
S-a constatat că, prin raportare la dispozițiile Legii nr.24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, norma legală ordinară - ordonanța - nu poate modifica dispozițiile unui act normativ de nivel superior, respectiv legea.
S-a avut în vedere că, în baza art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la măsuri de protecție socială ce privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege, iar în temeiul art.53 din Constituția României (art.49 la data abrogării, preluat întocmai după revizuire), "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
S-a apreciat că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
S-a menționat că sporul de 50% din salariul de bază brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost astfel abrogat neconstituțional, cu încălcarea dispozițiilor art.41 alin.2 și 53 din Constituția României, precum și ale art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere însăși existenței dreptului.
S-a precizat că la data stabilirii acestui drept în baza art.47 din Legea 50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihica, existente în aceeași forma si astăzi. De altfel, dispozițiile art.155, 165, 236, 239 și 241 pct.1 lit.d din Codul muncii prevăd obligativitatea acordării sporurilor.
S-a mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la existenta dreptului categoriilor de salariați din care face parte și reclamanta la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică, prin Decizia nr.21 din 10.03.2008 data în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ce a format obiectul dosarului nr.5/2008 stabilind că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a G nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
Decizia susmenționata este obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 pr.civ.
În ceea ce privește actualizarea sumelor instanța de fond a constatat că este întemeiată, deoarece în caz contrar reclamanta ar fi prejudiciată. Soluția se justifică prin prisma dispozițiilor art.1082 și 1084 Cod civil, pârâții fiind în culpă pentru neacordarea drepturilor cuvenite, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate plata acestor drepturi.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, s-a reținut că potrivit art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Față de faptul că drepturile de natură salarială ce se vor acorda prin acțiune conduc la modificarea retribuției reclamantei, și prin urmare, la modificarea unui element al raportului de muncă, respectiv salariul, instanța a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă ale reclamantei în sensul acordării sumelor sus-menționate, în temeiul art.6 din acest act normativ, potrivit căruia, modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.
În raport de dispozițiile art.60 a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce acestei pârâte fondurile bănești necesare plății către reclamanta a drepturilor bănești susmenționate, reținându-se atribuția acestui minister de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea 500/2002.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând soluția pentru nelegalitate.
În motivarea recursului său, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că prima instanță, față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art.329 alin.1 din Codul d e procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Potrivit Deciziei nr.21/10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 13 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații - asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
În acest sens, în conformitate cu dispozițiile art.329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, recurentul a solicitat instanței ca la soluționarea prezentului recurs să facă aplicarea Deciziei nr.21 din 10 martie 2008 înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a preciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi iar instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
Acordarea acestor drepturi salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Procedând astfel, apreciază că instanța de fond a cenzurat soluția aleasă de legiuitor și a acordat drepturi salariale prevăzute exclusiv în beneficiul altor categorii de salariați decât reclamanta, creându-se astfel pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele celor instituite prin acte normative.
In consecință, capătul de cerere privind plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază este neîntemeiat.
S-a mai apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, întrucât fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr.18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Așa fiind, imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Deci, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, apreciind că actualizarea conform indicelui de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamantă, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
In consecință, față de dispoziția instanței de fond privind plata către reclamantă a drepturilor pretinse, actualizate cu indicele de inflație, apreciază că această obligație nu este întemeiată si nu se justifică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetul de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată deoarece, în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976, singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, dat fiind faptul că sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. recurentul Ministerul Finanțelor Publice a arătat că în conformitate cu art.304 pct.4 Cod proc. civilă, instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești și în sprijinul acestui motiv de recurs, învederează faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Astfel, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, consideră că din această soluție se înțelege faptul că toate instanțele din țară au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Prin modul cum prima instanță a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare, consideră că a fost încălcat principiul separației puterilor in stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României și apreciază că instanța de fond și-a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative (Parlamentul României).
Orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării" și astfel, soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție, este obligatorie de la data publicării.
Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de prima instanță prin sentința civilă nr.5325/18.06.2009 este nelegală, întrucât pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri, invocând decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre.
Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie, legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituției noastre se limitează la faza de proiect bugetar.
Mai mult decât atât, se mai susține că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern, întrucât bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă și prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României, prin care se stipulează că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislative, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
Prin prisma celui de al doilea motiv de recurs, invocat în baza art. art.304 pct.9 Cod procedura civilă, recurentul Ministerul Finanțelor Publice apreciază că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Totodată, înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de chemat în garanție, întrucât conform dispozițiilor art.21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, datorită faptului că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art.21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.
Astfel, potrivit legii nr.500/2002 privind finanțele publice, se stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit."d" și "e" stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".
Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale, pe de o parte, iar pe de altă parte, în conformitate cu art.49 alin.1 "Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora."
Așa fiind, în lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite, Ministerul Finanțelor Publice nu poate să procedeze la deschiderea de credite bugetare și consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministrul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri, invocând decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre.
În ceea ce privește cadrul procesual, recurentul Ministerul Finanțelor Publice solicită a se poate constata că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Față de această împrejurare, solicită a se observa că între reclamantă și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituției noastre, întrucât raporturile de muncă sunt între reclamantă, pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.
Astfel, pretențiile reclamantei solicitate prin cererea de chemare în judecată, reprezintă drepturi care nu pot fi plătite decât de către angajator prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar) în care sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege, însă în condițiile în care instanța va dispune obligarea la plata drepturilor de personal către reclamantă, pârâtul care urmează să facă plata, trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat, dar trebuie avut în vedere că acest bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, care reprezintă puterea legislativă și prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerând că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României, prin care se precizează că statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislative, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.
În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul Ministerul Finanțelor Publice, înțelege să invoce și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art.2 din același act normativ, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
Totodată, prin art.25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008, privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului și astfel, ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus, sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.
Așa fiind, ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.
Recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în recursul lor au arătat că prin sentința primei instanțe, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, pârâții fiind obligați la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază, pentru perioada 01.10.2005-18.06.2009, precum și în continuare, sumă ce va fi actualizată în funcție de coeficientul de inflație până la data plății efective.
Având în vedere Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 526/03.03.2009, prin care s-a reglementat că, începând cu data de 01.03.2009 procurorii beneficiază de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de lege, consideră ca neîntemeiat capătul de cerere al acțiunii, formulat de reclamantă prin care a solicitat acordarea sporului arătat, pentru perioada cuprinsă între 01.03.2009-18.06.2009, precum și în continuare, motiv față de care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată ulterior datei de 01.03.2009.
Prin întâmpinarea formulată, recurenții-pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, au solicitat respingerea celorlalte recursuri, ca nefondate.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Nu se poate aprecia că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, față de împrejurarea că interpretarea legii, obligatorie pentru instanțe, a fost dată prin decizia 21/2008. Instanța de fond și-a însușit concluzia instanței supreme în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normelor mai sus evocate rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege pe toată perioada în care își păstrează această calitate.
Prin urmare nu se pune problema unui drept care nu este actual, în condițiile în care, prin efectul unui recurs în interesul legii, dreptul pretins este un spor salarial ce a fost recunoscut ca subzistând în continuare până la încetarea calității de beneficiar a reclamanților.
Însă, în ceea ce privește acordarea sporului pentru viitor, Curtea reține că, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. 2 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009 privind sporurile personalului din sistemul justiției, dispozițiile alin. 1, care la lit. a) fac referire la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, intră în vigoare la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile acordându-se în procentele prevăzute la alin. 1 lit. a) și b) până la data de 31 decembrie 2009, de când își produc efectele prevederile art. 4 alin. 3 din aceeași anexă a Legii nr. 330/2009.
Prin urmare, de la data de 12.11.2009, acest spor cunoaște o altă consacrare legislativă, urmând a fi aplicat noul sistem de salarizare, astfel că, din această perspectivă, susținerile recurentului sunt întemeiate, sentința recurată urmând a fi modificată în consecință.
În ceea ce privește critica recurentei privind obligarea pârâților la plata reactualizată a sumelor aferente sporului acordat, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a dispus actualizarea sumelor datorate de recurent cu indicele de inflație. Soluția se justifica entru p. a acoperi prejudiciul determinat de neplata acestor drepturi și nu se poate aprecia, așa cum a susținut recurenta că plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație este lipsită de cauză juridică.
Potrivit art. 161 alin. 4 din Codul muncii, neplata salariului poate determina angajatorul la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 1082 din Codul civil prevede ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară doar dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată, iar, in baza art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit, evident în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.
de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piață si prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați in circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare.
Prin urmare nu prezintă relevanță în prezenta cauză faptul că, în lipsa unui capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale din Legea de stat, acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică sau că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială întrucât recurentului în calitate de ordonator principal de credit îi revine obligația de a solicita includerea acestor sume în bugetul ce urmează a-i fi alocat. Nu se poate aprecia că s-a dispus în sarcina recurentului o obligație nejustificată, întrucât pe de o parte s-a reținut culpa acestuia în neexecutarea obligației, iar pe de altă parte recurentul are la dispoziție mijloacele legale pentru a solicita alocarea fondurilor necesare efectuării plăților.
În ceea ce privește efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă, în mod corect instanța de fond a dispus în acest sens, în condițiile în care a făcut aplicarea art. 1 din Decretul nr. 92/1976, față de natura salarială a sporului acordat, pentru care angajatorul urmează a reține și vira contribuțiile către fondurile asigurărilor sociale de stat, carnetul de muncă fiind documentul oficial care, între altele, dovedește retribuția și alte drepturi care se includ în aceasta.
În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct 4 cod proc. civilă nu este fondat. Astfel nu se poate aprecia că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești intrând în domeniul de reglementare rezervat puterii legislative, întrucât aceasta a interpretat normele de tehnică legislativă în conformitate cu dispozițiile Deciziei nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a cărei aplicare este obligatorie pentru instanțele judecătorești potrivit art. 329 alin. 3 cod proc. civilă.
Din aceleași considerente nu se poate aprecia că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.
Astfel, instanța de recurs reține că prin decizia nr. 838/2009, Curtea Constituțională a apreciat că nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare. Însă tot instanța de contencios constituțional a stipulat în aceeași decizie că aceasta nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Prin urmare, instanța de recurs constată că hotărârea Curții Constituționale nu este incidentă în ceea ce privește decizia nr. 21/2008, pronunțată anterior, astfel că această decizie este pe deplin și în totalitate aplicabilă în speță.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel cum chiar acesta recunoaște în cererea de recurs.
Nu prezintă relevanță sub acest aspect faptul că reclamanta nu este angajata recurentului întrucât acesta nu este debitorul unei obligații de plată a drepturilor salariale pretinse ci a unei obligații de a face, respectiv de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării de fonduri pentru ca debitorul să fie în măsură să execute obligația de plată.
Prevederile art.60 - 63 din Codul d e procedură civilă recunosc oricărei părți dintr-un proces civil, fără a face distincție între litigiile de muncă și alte litigii civile, dreptul de a chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții. Prin urmare, pentru activarea calității de chemat în garanție sunt suficiente voința părții căzute în pretenții - în speță Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de a solicita obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea sumelor de bani necesare acoperirii drepturilor bănești cuvenite reclamantelor și respectiv stabilirea existenței unui raport juridic subsecvent între pârât și chematul în garanție. Cum, potrivit art.20 din Legea nr.500/2002 - chematul în garanție Ministerul Economiei -și Finanțelor acordă anual ordonatorilor principali de credite Ministerului Justiției și Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare pentru salarizarea procurorilor, are obligația de a asigura acestora fondurile necesare acoperirii salariilor, temei față de care corect a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată în cauză, sub acest aspect existând identitate între recurent și debitorul obligației menționate.
În ceea ce privește incidența actelor normative invocate de recurent respectiv nr.OG 22/2002 și OUG nr. 37/2008 asupra raportului juridic de drept substanțial dedus prezentei judecăți, instanța de recurs apreciază că acestea nu sunt aplicabile în speță întrucât reglementează aspecte ce țin de executarea unei hotărâri judecătorești, ce exced cadrului procesual limitat la recunoașterea și acordarea dreptului material.
Astfel, n conformitate cu dispozițiile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale atunci când a constatat că se impune obligarea chematului în garanție, Ministerul Finanțelor Publice, la alocarea sumelor necesare plății drepturilor salariale pretinse în prezenta cauză, în considerarea atribuțiilor ce revin menționatului minister potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice în circuitul sumelor datorate magistraților.
concluziei primei instanțe rezultă inclusiv din dispozițiile art. 25 din OUG 37/2008, menționate de recurent, potrivit cărora ordonatorii principali de credite sunt abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuiri de sume, pe tot parcursul anului, și comunicând Ministerului Economiei și Finanțelor în termen de 5 zile operarea acestor modificări.
Trecând la analiza recursurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București Curtea reține următoarele:
Ordinul prin care sporul pretins a fost acordat pe cale administrativă timp de circa trei luni nu echivalează cu o aplicare deplină și necondiționată a legii, ci cel mult cu o formă de achiesare parțială a pârâților la pretențiile reclamantei. Câtă vreme nu exisă dovada că pentru fiecare lună din perioada care formează obiectul prezentei judecăți angajatorul a acordat sporul pretins, nu există niciun impediment pentru verificarea îndeplinirii condițiilor și acordarea lui pe cale judecătorească, cele învederate instanței de către recurenți fiind un aspect ce ține de executarea dreptului, care excede prezentului cadru procesual.
Drept consecință, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, urmând a admite recursul formulat de către recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pe cale de consecință, va modifica în parte sentința recurată, în sensul acordării drepturilor bănești până la data de 12.11.2009, menținând restul dispozițiilor sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr.5325 din data de 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7790/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații și Consiliul Superior al Magistraturii.
Admite recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.5325 din data de 18.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7790/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații și Consiliul Superior al Magistraturii.
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul acordării drepturilor bănești, până la data de 12.11.2009.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
- -
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
10.03.2010
Jud. fond:,
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Cristescu Simona, Rotaru
