Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 845/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(5815/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.845/
Ședința publică din data de 12 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant pârât SPITALUL MUNICIPAL T M, împotriva sentinței civile nr. 2074 din 07 mai 2008 pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția de Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-(2355/2007), în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul reclamant pârât Spitalul Municipal T M, prin consilier juridic, cu împuternicire atașată la fila 31 dosar, intimata pârâtă reclamantă, prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.53507/19.07.2007 atașată la fila 26 dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata pârâtă reclamantă, a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei secții la data de 05.02.2009.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Consilierul juridic al recurentului reclamant pârât Spitalul Municipal T M, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
Avocatul intimatei pârâte reclamante, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 2074/07.05.2008 a Tribunalului Teleorman - Secția pentru Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea prin care reclamantul Spitalul Municipal TMa solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 38772 lei, ca urmare a nerespectării actului adițional la contractul individual de muncă nr. 7/2001.
Reclamantul a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
- în speță sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 8 și 9.proc.civ.;
- prin actul adițional la contractul individual de muncă s-au stabilit obligații și pentru pârâtă, dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă dintre părți au un caracter special, ce ar trebui reținut ca atare;
- unitatea sanitară ajunge să susțină material pregătirea profesională a unui medic rezident, fără ca acesta să presteze nici o zi de muncă la angajator, nefăcând altceva decât să-și creeze un beneficiu prin aceea că se pregătește pe cheltuiala angajatorului;
- mai mult, pârâta nu a avut intenția de a-și respecta obligația asumată prin actul adițional, solicitând constatarea nulității acestuia, în condițiile în care pe perioada de 5 ani a rezidențiatului l-a considerat legal;
- nu se poate considera că doar angajatorul are obligații față de salariat, iar acesta din urmă își respectă îndatoririle numai dacă vrea;
- trebuie subliniat că se creează o egalitate nejustificată între medicii care au susținut examenul de rezidențiat fără a avea un post asigurat și cei care nu și-au asumat riscul unui astfel de examen;
- instanța a respins excepția nulității actului adițional, invocată de pârâtă, așa încât, respectivul act, rămânând în vigoare, constituie temeiul obligării pârâtei la plata sumei pretinsă prin acțiune;
- nu poate fi considerată o încălcare sau îngrădire a dreptului la muncă faptul că în actul adițional sunt prevăzute obligații și pentru medicul rezident;
- nimic nu-l împiedică pe acesta să-și exercite liber dreptul la muncă, trebuie doar să achite față de angajatorul care i-a asigurat plata salariilor pe timpul pregătirii profesionale într-o altă unitate spitalicească, echivalentul a 36 salarii medii pe economie din perioada renunțării;
- în caz contrar se creează o practică dăunătoare pentru angajator, care nu-și poate recupera cheltuielile făcute;
- dacă nu se poate impune desfășurarea activității la locul de muncă pe care deja l-a ales, firesc ar fi să se repare prejudiciul cauzat angajatorului care nu-și mai poate desfășura activitatea specifică;
- pe lângă aceasta ar trebui să se țină seama că se încalcă în mod flagrant dreptul cetățeanului la propria sănătate, cu atât mai mult cu cât Spitalul Municipal T M se află într-o zonă defavorizată;
- clauza inserată la art. 1 din actul adițional nu aduce atingere libertății muncii, ea neputând fi interpretată scoasă din contextul actului, care conține mai multe clauze, clauze care nu trebuie văzute separat;
- cea de-a doua clauză instituie obligația pârâtei de a plăti 36 salarii medii pe economie, cu atât mai mult cu cât în acest caz nu este angajată răspunderea patrimonială a pârâtei, temeiul juridic al obligației acesteia fiind actul adițional nr. 7/2001;
- art. 2 din actul adițional nu are caracterul unei clauze penale și nu angajează răspunderea patrimonială a pârâtei;
- deși preexistă un contract valabil încheiat, nu se reține vreo culpă în sarcina pârâtei, ci doar se solicită recuperarea unei sume plătite de către angajator salariatului, care nu prestează nici o zi de muncă la angajator;
- în această situație angajatul profită de sumele de bani care nu-i sunt datorate, ceea ce excede prevederilor art. 39 din Codul Muncii, în care se enumeră drepturile salariatului;
- Codul Muncii nu prevede salarizarea persoanelor care nu prestează activitatea la angajator, situație în care nu se justifică salariul primit;
- munca de calificare făcută în cadrul unei alte unități sanitare se face strict în beneficiul salariatului, căruia angajatorul nu îi poate stabili obligațiile corespunzătoare, nu îi poate controla activitatea, drepturile prevăzute de art. 40 alin. 1 lit. b, c și d din Codul Muncii neputând fi exercitate de angajator;
- dacă activitatea pe care o prestează vizează doar interesul propriu și nu aduce beneficiu angajatorului, este evident că se creează o situație inechitabilă și disproporționată în ce privește exercitarea drepturilor;
- angajatorul este obligat să suporte daune datorate bunei sale credințe și faptului că își respectă angajamentele asumate prin contract;
- se solicită medicului rezident nu 36 de salarii primite, ci o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunțării;
- clauzele cuprinse în actul adițional sunt conforme cu dispozițiile OUG nr. 58/2001, precum și cu normele referitoare la valabilitatea contractelor.
Prin întâmpinare, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. făcând aplicațiunea corespunzătoare în cauza a art. 304/1 proc.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, Tribunalul a procedat corect respingând pretențiile deduse judecății, pretenții având ca obiect obligarea intimatei-pârâte la plata către recurentul-reclamant a sumei de 38772 lei, ca urmare a nerespectării actului adițional la contractul individual de muncă nr. 7/2001.
Prin acest act, s-a stabilit că intimata-pârâtă, încadrată ca rezidentă la Spitalul T M, se obligă să funcționeze ca specialist pe acest post pentru o perioadă de minimum 5 ani, iar în cazul nerespectării acestei îndatoriri va restitui unității sanitare suma echivalentă cu 36 salarii medii pe economie din perioada renunțării.
De menționat faptul că intimata-pârâtă a fost confirmată ca medic specialist la 29 martie 2006, iar la data de 11 mai 2006 demisionat din funcția în care era încadrată la unitatea sanitară anterior amintită, astfel încetând raporturile juridice de muncă dintre părți.
Trebuie precizat că față de data la care a fost introdusă acțiunea - 23 mai 2007 - în speță devin incidente și prevederile Legii nr. 53/2003, adică ale Codului Muncii în vigoare la acest moment.
Potrivit art. 270 din Codul Muncii, salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse din vina și în legătură cu munca lor. În speță, nu se poate pune problema producerii de către intimata-pârâtă a unei pagube materiale din vina și în legătură cu munca sa, căci prin acțiune se solicită despăgubiri pentru neexecutarea unei obligației de a funcționa ca specialist timp de 5 ani în structura recurentului. Or, prin definiție, într-o asemenea situație nu se poate vorbi despre existența unei pagube materiale în sensul dat acestei noțiuni de art. 270 din Codul Muncii, deoarece prejudiciul eventual creat prin neîndeplinirea respectivei obligații este estimat de părți și nu poate fi considerat că s-a produs deja în condițiile în care termenul de 5 ani prevăzut în actul adițional nu a expirat încă. Rezultă că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei-pârâte față de recurentul-reclamant.
De altfel, recurentul însuși recunoaște că nu poate fi angajată răspunderea patrimonială a intimatei față de el în condițiile prevăzute de art. 270 din Codul Muncii.
Nu sunt întrunite nici cerințele impuse de art. 194-195 din Codul Muncii referitoare la cheltuielile efectuate de angajator cu formarea profesională a salariatului, ipoteză cu care poate fi asimilată situația din cauză. Aceasta deoarece actul adițional invocat de recurentă ca temei al obligației intimatei de a plăti despăgubiri nu respectă dispozițiile imperative ale art. 195 din Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 38 din același act normativ. Actul adițional stabilește un termen (5 ani) mai decât cel prevăzut de Codul Muncii (3 ani) și, în plus, suma solicitată cu titlu de despăgubiri este stabilită în raport de un criteriu (salariul mediu pe economie din perioada renunțării) care nu se regăsește în art. 195 alin. 3, text ce face referire la cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională și care urmează a fi suportate de salariat proporțional cu perioada nelucrată din perioada prevăzută în actul adițional (ce poate fi de maxim 3 ani, așa cum s-a arătat mai sus).
Prin clauzele sale, actul adițional în discuție tinde la limitarea unor drepturi legale ale unui salariat, astfel încât el trebuie socotit ineficient și neproducător de efecte juridice în condițiile prevăzute de art. 38 din Codul Muncii.
Este adevărat că acest act a fost perfectat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, însă clauzele sale rămân valabile și creează efecte juridice în măsura în care se conformează dispozițiilor imperative și de ordine publică pe care le cuprinde actualul Cod al, în acest sens fiind prevederile art. 5.civ.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentului că ar fi suportat din patrimoniul propriu cheltuielile legate de plata drepturilor salariale ale intimatei pe perioada cât a avut calitatea de medic rezident, acesta fiind principalul motiv invocat în sprijinul temeiniciei și legalității pretențiilor deduse judecății.
Potrivit art. 5 din OUG nr. 58/2001, act normativ aplicabil în speță la care recurentul a făcut referire în motivarea acțiunii și în cuprinsul motivelor de recurs (susținând și că actul adițional a fost încheiat cu deplina respectare a dispozițiilor acestei OUG), drepturile salariale ale medicilor rezidenți s-au suportat fie din bugetul de stat, fie din fondul de asigurări sociale de sănătate, plătindu-se prin intermediul unității sanitare angajatoare. Deci, recurentul nu a plătit din fonduri proprii drepturile salariale ale intimatei din perioada rezidențiatului, astfel că nu are nici un temei să solicite a fi despăgubit cu contravaloarea a 36 salarii medii pe economie. Este adevărat că Spitalul Municipal TMn ici nu a beneficiat de activitatea prestată de intimată, însă acest fapt nu are nici o relevanță juridică, în contextul în care nu i-a plătit nici salariul din patrimoniul propriu, ci a efectuat această operațiune ca un mandatar, intermediind această plată.
Toate cele ce preced demonstrează lipsa de fundament legal a acțiunii în despăgubiri ce face obiectul prezentului proces, dar și netemeinicia criticilor exprimate prin motivele de recurs, critici ce vor fi înlăturate ca atare, întrucât nu întrunesc cerințele nici unuia dintre cazurile prevăzute de art. 304.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Spitalul Municipal T M, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 2074/07.05.2008 a Tribunalului Teleorman - Secția pentru Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 12.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
TEHNORED// 2ex.04.03.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
