Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 848/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.7052/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.848/
Ședința publică de la 17 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr.6268 din data de 15.10.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.12940/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns: recurențiiMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureștiși intimații, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, prin cererile de recurs deduse judecății, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.6268 din data de 15.10.2009 pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceste pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; s-a admis acțiunea formulată de formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București; s-au obligat pârâții la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând sporul de 50% din salariul de bază, reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 16.01.2008 și până la data pronunțării prezentei hotărâri, respectiv 15.10.2009 și în continuare, atâta timp cât acesta îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru plata indemnizației lunare și îndeplinește calitatea de magistrat în cadrul instituțiilor pârâte, sumă ce va fi actualizată în funcție de coeficientul de inflație de la data nașterii dreptului și până la plata efectivă, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare acestor drepturi în carentul de muncă al reclamantului.
Prin aceeași sentință s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Ministerul Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând în baza dispozițiilor art.137 pr.civ. cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerului Finanțelor Publice, invocată din oficiu, potrivit art.129 pr.civ. prima instanță a constatat că acesta este chemat să acopere prejudiciul suferit de reclamant pentru sistarea sporului de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică și să răspundă pentru discriminarea salarială produsă prin acte normative de către legiuitor.
S-a reținut că atâta timp cât actele normative ce conțin dispoziții pretins discriminatorii sunt în vigoare, existența unei discriminări salariale transpuse prin lege imputabilă legiuitorului nu mai poate fi solicitată a fi constatată de către instanțele judecătorești, în temeiul prevederilor art.27 alin.1 raportate la art.2 alin.3 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, față de admiterea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr.820/2008 din 03.07.2008, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, decizie prin care s-a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În consecință, fiind de competența Curții Constituționale în cadrul Controlului constituționalității prevăzut de art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale să se pronunțe cu privire la existența unor situații discriminatorii instituite prin lege, ceea ce reclamantul nu a solicitat, în cauză nefiind în discuție aplicarea discriminatorie a unor prevederi legale ci caracterul discriminatoriu al înlăturării unor drepturi prin acte normative, în lipsa atacării ca neconstituționale a prevederilor considerate discriminatorii, instanța de fond a apreciat că Statul Român nu poate fi chemat în judecată ca pârât în calitate de garant al respectării drepturilor persoanelor în cadrul procesului legislativ decât în ipoteza, neaplicabilă speței, în care ar fi în discuție un drept fundamental aflat sub reglementarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, drept ce ar fi fost nesocotit prin adoptarea legislației incriminate ca fiind contrară convenției, ceea ce ar fi permis aplicarea directă în dreptul intern de către judecătorul național a convenției ca izvor de drept obligatoriu și prioritar, în măsura în care cuprinde dispoziții mai favorabile titularului dreptului, prin instrumentele juridice prevăzute de art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 1 și 2 din Constituția României, aplicare directă care ar fi putut fi opusă și Statului Român.
De altfel, cum în cauză Statul nu este chemat să răspundă pentru încălcarea unui drept fundamental ocrotit de reglementările internaționale în calitate de garant al respectării drepturilor persoanelor în cadrul procesului legislativ iar reclamanta nu a invocat excepția de neconstituționalitate, s-a reținut că Statul Român nu are calitatea procesuală pasivă în pricina dedusă judecății.
Instanța de fond a calificat celelalte excepții invocate de Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind apărări de fond, întrucât țin de temeinicia dreptului pretins, în sensul că nu se invocă faptul că acțiunea reclamantului nu îndeplinește cerința afirmării unui drept, ci faptul că dreptul afirmat nu este reglementat de o norma legală sau că situația invocată de reclamant nu corespunde ipotezei normei juridice invocate ca temei al pretenției, astfel încât aceste excepții vizează netemeinicia și caracterul nefondat al dreptului, iar nu exercițiul acestui drept, urmând a fi analizate ca apărări pe fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a arătat că în conformitate cu prevederile art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată: "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
S-a apreciat că, la data de 1 octombrie 2000 intrat în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat expres prevederile art. 47 din Legea nr.50/1996. Astfel, prin dispozițiile art.I pct.42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000 s-a statuat că "Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr.563 din 18 noiembrie 1999, se modifică și se completează după cum urmează: - 42. articolul 47 se abrogă".
S-a avut în vedere că, în ședința din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr.5/2008 a pronunțat decizia nr.XXI, cu următorul dispozitiv: "Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
S-a arătat că soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Mai mult, pentru a se pronunța în sensul arătat mai sus în interpretarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a reținut în considerente că "inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art.IX alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată," rezultând "fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs si produc în continuare efecte juridice."
În motivarea Curții s-a reținut că "Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea,", - și că "efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege."
S-au avut în vedere aceste considerente, ce consacră interpretarea că drepturile prevăzute prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 și ale art. 23 din Legea nr.56/1996 se cuvin și în continuare, întrucât nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea," reținându-se că textul dispozitivului utilizează un verb la timpul prezent ("au dreptul"), ce justifică interpretarea că acest spor se cuvine judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate și la data pronunțării deciziei nr. XXI, respectiv 10.03.2008, în pofida abrogării Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, în întregime, prin OUG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Față de motivarea Curții, s-a constatat că nu poate fi primită susținerea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că Înalta Curtea considerat doar că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar numai după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001 și în consecință, sporul de 50% nu mai subzistă pentru personalul auxiliar de specialitate începând cu februarie 2007, această interpretare fiind exclusă față de motivarea explicită a Curții.
De asemenea, nu s-a reținut nici apărarea pârâtului în sensul că după pronunțarea și intrarea în vigoare a Deciziei Curții Constituționale prin care se constată o ingerință nepermisă, prin pronunțarea Deciziei nr.XXI/2008, a puterii judecătorești în sfera prerogativelor puterii legislative și executive, instanțele nu mai pot aplica cele statuate de ICCJ prin Decizia nr. XXI/l0.03.2008, întrucât o asemenea conduită nu ar face decât să ignore dispozițiile imperative ale art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992 și să perpetueze încălcarea Constituției în ciuda celor constatate expres de Curtea Constituțională, întrucât, Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict și le obligă pe acestea la o anumită conduită viitoare în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze, fără a produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedura civila.
Or, în chiar în motivarea Deciziei Curții Constituționale nr.838/2009 din 27 mai 2009, se arată în considerentele deciziei că "sesizarea Curții pentru îndeplinirea atribuției referitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la analiza conduitei părților de către C, sub aspectul îndeplinirii competentelor conform prevederilor constituționale, precum și decizia prin care se stabilește existența unui conflict și modul de soluționare a acestuia nu pot constitui elementele exercitării unei căi de atac, ce ar avea ca scop lipsirea de efecte juridice a unor hotărâri judecătorești și nu echivalează cu efectuarea de către Curtea Constituțională a unui control de legalitate/constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, transformând Curtea într-o instanță de control judiciar, întrucât aceasta ar echivala cu o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice și o încălcare flagrantă a competenței Curții Constituționale.
De altfel, Curtea a mai reținut în motivare că "așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natura constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedura civilă", ceea ce presupune că această decizie își păstrează valabilitatea, cât și caracterul obligatoriu dat de prevederile art.329 din Codul d e procedură civilă.
Pe cale de consecință, s-a constatat că efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională, în acord cu conduita impusă de Curtea Constituțională, revenind acestor autorități obligația luării unor măsuri prin care să dezamorseze conflictul juridic și care să împiedice pe viitor perpetuarea situației ce i-a generat, fără a avea consecințe asupra valabilității deciziei deja pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție.
S-a mai arătat și că o înlăturare a acestui drept pentru reclamant ar constitui o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât ar încălca dreptul acestuia la un proces echitabil.
S-a reținut că în cauza Aurel împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14, reținându-se că divergențele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul ca aceste divergente existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Prima instanță a considerat că, în prezenta cauză, situația este similară, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reclamantului instituind un tratament inegal in raport de reclamanții care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de Curțile de Apel din Pitești, C, B, O, invocate de Procurorul General al României în recursul în interesul legii.
Ca atare, instanța de fond a constatat că reclamantul are o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței sale, în situația contrară încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru a acoperi prejudiciul determinat de neplata acestor drepturi, instanța de fond a obligat pârâții la plata către reclamant a sumelor reprezentând corecția sumelor de inflație, calculată de la scadență și până la plata efectivă, reținând că plata acestor drepturi bănești se va face actualizat cu indicele de inflație, la zi, potrivit art.1084 cod civil.
S-a apreciat că acest aspect trebuie interpretat nu ca o sancțiune, ci ca o echilibrare a valorii la care este îndreptățit reclamantul pentru repararea pierderii suferite, scăderea puterii de cumpărare a sumelor datorate neputând fi înlăturată decât prin actualizarea lor cu indicele de inflație, care este aplicabil pentru întreaga perioadă când aceste drepturi au fost nesocotite.
S-a arătat că indicele de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piața și prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare, așadar, creditorul nu primește o valoare mai mare decât cea pe care ar fi trebuit sa o primească cu o anumită perioadă de timp anterioară.
În temeiul art.1 și art.3 din Decretul nr.92/1976, pârâții au fost obligați să înscrie mențiunile privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară în carnetul de muncă al reclamantului pentru perioada pentru care s-au acordat de instanță aceste drepturi.
S-a avut în vedere că, potrivit prevederilor art.60 alin.(l) din Codul d e procedura civilă "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea sa se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire" și s-a apreciat că față de obiectul cererii de chemare în judecată - acordarea de drepturi salariale, este nefondată chemarea în garanție a unei terțe persoane printr-o cerere prin care se solicită altceva decât garantarea sau despăgubirea, în baza unor raporturi de garanție legale sau contractuale.
De asemenea, s-a apreciat că, Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a făcut dovada existentei obligației de garanție sau de despăgubire a Ministerului Finanțelor Publice, în ipoteza în care ar pierde procesul.
S-a mai reținut că dispozițiile legale pe care își întemeiază pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cererea de chemare in garanție (legi ale bugetului de stat, art. 4 din Legea nr. 500/2002, nr.HG 386/2007), nu pot fi reținute ca temei pentru o astfel de cerere, atâta timp cât pârâtul nu solicită despăgubirea sa în situația pierderii procesului, în baza unor raporturi care ar permite o asemenea despăgubire, ci solicită obligarea directă a chematului în garanție la asigurarea despăgubirii reclamantului în faza executării sentinței.
S-a arătat că legiuitorul a reglementat, prin nr.OG22/2002, modalitatea de executare a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, modalitate care reprezintă singurul mijloc legal de plata a sumelor stabilite prin titluri executorii, la care sunt obligate instituțiile publice.
Astfel, s-a ținut seama că potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă și s-a arătat că potrivit art.2 din nr.OG22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Totodată, s-a arătat că prin art.25 din Ordonanța de urgentă a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume pe tot parcursul anului.
S-a reținut că obligațiile de plată ale Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.
S-a constatat că nu există în cauză o obligație de garanție sau de despăgubire care să incumbe chematului în garanție în cazul în care pârâtul ar cădea în pretenții, dispozițiile legale invocate, respectiv art.19 din Legea 500/2002 și art.3 alin.1 pct.2 din HG 208/2005, nu prevăd o asemenea răspundere pentru Ministerul Finanțelor Publice și nu constituie temeiul unor raporturi juridice, legale sau de altă natură între această instituție publică și pârâta în proces care să dea naștere unei obligații de garanție sau despăgubire și ținând cont de specificul relațiilor de muncă ce se stabilesc între angajat și angajator.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând soluția pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că prin Decizia nr. 21/10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 13 iunie 2008, obligatorie potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constatând că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
S-a susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariate solicitate, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
S-a precizat că instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
S-a apreciat că acordarea pentru viitor a drepturilor salariale reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.
Aceasta deoarece, conform art. 4. (ale cărui dispoziții au intrat în vigoare la data de 12.11.2009) din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - Anexa nr. VI intitulată " Reglementări specifice personalului din justiție" " (l)Judecătorii de la Înalta Curte de Casație si Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personalul de specialitate juridica asimilat judecătorilor si procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările si completările ulterioare, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și personalul de probațiune beneficiază de următoarele sporuri: pentru risc si suprasolicitare neuropsihica - 25% din salariul de baza, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară; de confidențialitate - 5% din salariul de baza, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară. iar aceste dispoziții intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile aplicându-se în procentele prevăzute la alin. (1) lit. a) și b), până la data de 31 decembrie 2009".
De asemenea, s-a susținut că potrivit, alin. 3 și 4 ale aceluiași articol " De la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin. (1) beneficiază, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de următoarele drepturi salariale:
a) un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru asigurarea confidențialității, calculate la indemnizația de încadrare brută lunară sau, după caz, la salariul de bază și care începând cu data de 1 ianuarie 2010 vor fi incluse în indemnizația de încadrare brută lunară sau, după caz, în salariul de bază;
b) sporurile prevăzute la alin. (1), ce se vor acorda într-un cuantum care, împreună cu noul salariul de bază sau, după caz, noua indemnizație de încadrare brută lunară și cu celelalte sporuri prevăzute de prezenta lege, să fie egal cu câștigul salariat aferent lunii mai 2009, stabilit prin includerea unui spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și a unui spor de confidențialitate de 15%, ambele calculate la salariul de bază sau, după caz, la indemnizația de încadrare brută lunară. Gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate și drepturile aferente acestora, avute la 31 decembrie 2009, se mențin.
(4) Cuantumul sporurilor prevăzute la alin. (3) lit. b) se va acorda și se va înscrie in carnetele de muncă sub forma unei valori nominale."
Ca atare, raportat la aceste dispoziții legale, s-a arătat că este de necontestat că solicitarea privind plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate este rămasă fără obiect.
S-a mai susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
S-a învederat că fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
S-a menționat că imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, s-a arătat că în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47 "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, s-a precizat că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflației nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetul de muncă, s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, deoarece în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Or, sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, s-a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
S-a menționat că obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală, iar în cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
S-a învederat că art. 19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, s-a arătat că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că în calitate sa de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate, fiind nevoit să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2009, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în recursul lor au arătat că hotărârea instanței de fond este criticabilă sub aspectul temeiniciei și legalității sale în privința capătului de cerere al acțiunii, formulat de reclamant prin care a solicitat acordarea sporului pentru perioada ulterioară datei de 01.03.2009, având în vedere Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 526/03.03.2009, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 01.03.2009 procurorii beneficiază de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de lege.
S-a arătat că urmare intrării în vigoare a Legii cadru nr.330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, prin ordinul nr. 2777/17.11.2009, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, magistrații procurori, în perioada 12.11.2009-31.12.2009, beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 25% și un spor de confidențialitate de 5% din indemnizația de încadrare brută lunară.
În privința actualizării sumelor datorate de pârâți în funcție de coeficientul de inflație de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, s-a precizat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1088 din Codul civil "la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care după lege, dobânda curge de drept."
Prin urmare, s-a susținut că în raport de prevederile legale menționate, aplicabile în cauză, în virtutea calității sale de drept comun al Codului civil față de ramura dreptului muncii, actualizarea cu indicele de inflație aferentă sumelor de bani cuvenite reclamantului, se impune a fi acordată doar din ziua formulării cererii de chemare în judecată și nu de la data nașterii dreptului.
Totodată, s-a considerat că în mod greșit, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât această instituție are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară stipulând că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
S-a menționat că art. 19 din Legea nr. 500/2002, privind finanțele publice, prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
S-a adăugat că obligația Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetului de pe lângă Tribunalul București, de a plăti reclamantului sumele solicitate este condiționată de virarea de către acest minister a acestor sume, și doar în măsura în care acesta își îndeplinește obligația impusă de instanță va fi și Ministerul Public în măsură să-și execute obligația.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, Curtea reține următoarele:
Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.21/2008 a reținut că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nici la data soluționării recursului în interesul legii dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Decizia nr. 21/10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 444 din 13 iunie 2008 este obligatorie pentru instanțele de judecată, potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, astfel încât u se poate aprecia că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă.
Prima instanță și-a însușit concluzia instanței supreme în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normelor mai sus evocate rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege pe toată perioada în care își păstrează această calitate.
Prin urmare nu se pune problema unui drept care nu este actual, în condițiile în care, prin efectul unui recurs în interesul legii, dreptul pretins este un spor salarial ce a fost recunoscut ca subzistând în continuare până la încetarea calității de beneficiar a reclamanților.
În ceea ce privește acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pe viitor, Curtea reține ca fiind fondate în parte criticile aduse hotărârii recurate, având în vedere că de la data de 12.11.2009, acest spor cunoaște o altă consacrare legislativă, urmând a fi aplicat noul sistem de salarizare, respectiv prevederile art. 4 din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice - Anexa nr. VI intitulată " Reglementări specifice personalului din justiție", conform cărora magistrații beneficiază de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% din indemnizația de încadrare brută lunară în perioada 12.11.2009 - 31.12.2009 și de 50% inclus în indemnizația de încadrare brută lunară, cu începere din data de 1 ianuarie 2010.
Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată susținerea recurenților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București potrivit cărora reclamantul nu este îndreptățit la acordarea sporului pentru perioada ulterioară datei de 01.03.2009 nu poate fi primită de către C, față de Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 526/03.03.2009, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 01.03.2009 procurorii beneficiază de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută de lege.
Ordinul prin care sporul pretins a fost acordat pe cale administrativă timp de circa trei luni nu echivalează cu o aplicare deplină și necondiționată a legii, ci cel mult cu o formă de achiesare parțială a pârâților la pretențiile reclamantei.
Câtă vreme nu exisă dovada că pentru fiecare lună din perioada care formează obiectul prezentei judecăți angajatorul a acordat sporul pretins, nu există niciun impediment pentru verificarea îndeplinirii condițiilor și acordarea lui pe cale judecătorească, cele învederate instanței de către recurenți fiind un aspect ce ține de executarea dreptului, care excede prezentului cadru procesual.
Prin urmare, Curtea reține că reclamantul este îndreptățit la plata drepturilor bănești pretinse în cauză până la data de 12.11.2009, ulterior fiind aplicabile prevederile art. 4 din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009.
Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată și critica referitoare la actualizarea sumelor acordate prin hotărârea recurată, întrucât instanța de fond a interpretat judicios prevederile art.1088 civ. apreciind corect că în acest fel se asigură repararea prejudiciului produs în patrimoniul reclamantului prin plata cu întârziere a sumelor datorate, prejudiciu care reprezintă echivalentul devalorizării suferite de moneda națională, urmare a inflației.
Potrivit art. 161 alin. 4 din Codul muncii, neplata salariului poate determina angajatorul la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 1082 din Codul civil prevede ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară doar dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată, iar, in baza art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit, evident în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.
de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piață si prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați in circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare.
Prin urmare nu prezintă relevanță în prezenta cauză faptul că, în lipsa unui capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale din Legea de stat, acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică sau că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială întrucât recurentului în calitate de ordonator principal de credit îi revine obligația de a solicita includerea acestor sume în bugetul ce urmează a-i fi alocat. Nu se poate aprecia că s-a dispus în sarcina recurentului o obligație nejustificată, întrucât pe de o parte s-a reținut culpa acestuia în neexecutarea obligației, iar pe de altă parte recurentul are la dispoziție mijloacele legale pentru a solicita alocarea fondurilor necesare efectuării plăților.
În privința înscrierilor în carnetul de muncă, Curtea reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 92/1976, carnetul de muncă este documentul oficial care, între altele, dovedește retribuția și alte drepturi care se includ în aceasta și ca atare în mod corect s-a dispus prin hotărârea recurată să se efectueze mențiunile corespunzătoare cu privire la sporul salarial acordat prin prezenta acțiune, care trebuie să figureze în carnetul de muncă, alături de indemnizația brută lunară de încadrare.
Legat de cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea urmează să rețină ca fiind nefondate criticile aduse hotărârii recurate, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 60 alin. 1 cod proc. civilă care dau posibilitatea celui căzut în pretenții să se poată îndrepta împotriva unui terț în situația în care apreciază că neexecutarea obligației sale s-ar datora culpei acestuia.
Astfel, în speță, prin cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a solicitat chematului în garanție adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului pârâtului prin care să fie incluse resursele necesare efectuării plăților drepturilor pretinse, iar nu plata unei despăgubiri.
Curtea constată că o astfel de cerere reprezintă o "obligație de a face", cu o natură juridică distinctă de cea a unei "obligații de a da", cum este cea din acțiunea principală.
Or, în conformitate cu dispozițiile textului legal menționat, cererea de chemare în garanție are ca scop să asigure celui care a căzut în pretenții posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul, această condiție nefiind îndeplinită în speță.
Pârâtul nu a dovedit existența unei identități între debitorul obligației de plată și persoana obligată la eventuala plată a despăgubirii.
Curtea mai reține că la data soluționării recursului Ministerul Finanțelor Publice nu mai are nici un fel de posibilități legale de rectificare a bugetului de stat, cum de altfel nici ordonatorul principal de credite nu justifică vreun interes a modifica în 2010 exercițiul financiar al anului 2008.
Pentru considerentele arătate, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința recurată în sensul obligării pârâților la plata sporului de 50%, până la data de 12.11.2009.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr.6268 din data de 15.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.12940/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică, în parte sentința recurată în sensul obligării pârâților la plata sporului de 50%, până la data de 12.11.2009.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
- -
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
17.03.2010
Jud. fond:;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Bodea Adela Cosmina
