Pretentii civile. Speta. Decizia 1239/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1239
Ședința publică din 24 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, împotriva sentinței civile nr. 120 pronunțată la 2 decembrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâta intimată Curtea de Apel Timișoara, având ca obiect drepturi bănești - plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 20 august 2009, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la 6 octombrie 2008 sub nr. 1077/59, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâta Curtea de Apel Timișoara în solidar cu Ministerul Justiției la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioada 1 ianuarie 2001 - 1 iunie 2006, în condițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație ca urmare a deprecierii monedei naționale începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești, să oblige pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății pretinse.
In motivarea acțiunii arată că în perioada 1 iulie 1993 - 1 iunie 2006 funcționat ca judecător in cadrul Curții de Apel Timișoara și că în această calitate a beneficiat de un spor de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul brut lunar; că începând cu 1 ianuarie 2000, urmare a OG nr. 83/2000, acest spor nu i-a mai fost plătit.
Apreciază că art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu a fost niciodată abrogat; că acest drept este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că lipsirea de acest spor nu s-a făcut pentru o cauză de utilitate publică; că prin decizia nr. 21/10 martie 2008 ICCJ - Secțiile Unite s-a constatat că judecătorii au dreptul al un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000.
Prin sentința civilă nr. 120 pronunțată la 2 decembrie 2008, instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2001-5 octombrie 2005, admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâții Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției să plătească în solidar reclamantei drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul de bază brut lunar stabilit prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, începând cu 1 ianuarie 2001 până la 1 iunie 2006, sume ce vor fi actualizate în raport cu indicele de inflație, de la data scadenței și până la plata efectivă, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești, conform prezentei hotărâri.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are calitatea de ordonator principal de credite, însă obligația ce îi incumbă nu este de a plăti drepturile salariale cuvenite angajaților Ministerului Justiției, nefiind vorba despre un raport juridic direct de dreptul muncii dintre reclamanți-angajați ai Ministerului Justiției și angajator, ci despre obligația Ministerului Economiei și Finanțelor conferită potrivit Legii bugetului de stat pentru anul 2008, respectiv Legea nr. 388/2007, aceea de a constitui volumul veniturilor și al cheltuielilor pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul de stat.
Obligația stabilită în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor în raport de obiectul cererii nu se referă la reglementările din art. 25 din nr.OUG 37/2008, strict cu privire la plata drepturilor salariale pentru angajații Ministerului Justiției. Totodată, acest minister, potrivit legii nr. 500/2002, a HG nr. 208/2005, coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care în temeiul ordonanței Guvernului nr. 22/2007 vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executoriu.
Excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantei a fost respinsă cu motivarea că Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, dată în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite;
Această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.; decizia este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv constatarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariale restante în discuție, după trecerea unei perioade de trei ani, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei, neconstituționalitatea unei astfel de norme presupunând inexistența ei; or, ceea ce nu există ca normă juridică nu poate produce efecte juridice.
Pe fondul cauzei, a reținut că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art.42 al.83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, recursuri înregistrate inițial la ÎCCJ B sub nr-, iar ulterior, urmare a declarării ca neconstituționale a OUG nr. 75/2008, la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților solicită modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor aferente perioadei 1 ianuarie 2000 - 5 octombrie 2005.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Arata ca in mod greșit instanța a respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 5 octombrie 2005, în cauză fiind incidente în materia prescripției dispozițiile art. 1,3,7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație în parte, din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare și că dreptul material la acțiune a luat naștere la data publicării OG nr. 83/2000, acesta fiind momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii și momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să o cunoască.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii față de MEF pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, iar în subsidiar respingerea ca prescrise a pretențiilor aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 6 octombrie 2005.
Arată că în mod greșit instanța a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în condițiile în care între el și reclamantă nu există nici un raport de muncă și prin urmare nici o obligație de despăgubire salarială, că el nu poate aloca sume de bani care nu sunt legate de activitatea instituției.
Sub aspectul fondului arată că pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2001- 5 octombrie 2005 sunt prescrise față de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Reclamanta intimată și pârâta intimată, deși legal citată, nu a depus întâmpinare prin care să-și exprime punctul de vedere față de recursurile declarate.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța, cu majoritate de voturi a membrilor completului de judecată, a apreciat recursurile întemeiate, urmând a le admite cu următoarea motivare:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost soluționată în mod corect de către prima instanță, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivând din atribuțiile pe care le are pe linia elaborării proiectelor bugetului de stat, iar nu din calitatea de angajator.
Instanțele sunt instituții finanțate integral de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării sumelor necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către Ministerul Finanțelor, pârâta Curtea de Apel Timișoara este în imposibilitate să-și execute obligația.
In ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța apreciază întemeiate susținerile pârâților.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanta a fost împiedicată să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ea nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamantei la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca " bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus, se impune în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, admiterea recursurilor și modificarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor formulate de reclamantă vizând plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 6 octombrie 2005.
Va menține dispozițiile sentinței recurate pentru perioada 6 octombrie 2005 - 1 iunie 2006.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP T, împotriva sentinței civile nr. 120 pronunțată la 2 decembrie 2008 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată și pârâta intimată Curtea de Apel Timișoara.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge ca prescrise pretențiile formulate de reclamantă vizând plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 6 octombrie 2005.
Menține dispozițiile sentinței recurate pentru perioada 6 octombrie 2005 - 1 iunie 2006.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 24 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
25.09.2009
Primă instanță:
, - Curtea de Apel Timișoara
Cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii recursurilor Ministerului Justiției și Libertăților și Ministerului Economiei și Finanțelor
Am opinat în sensul respingerii recursurilor pârâților Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerului Economiei și Finanțelor pentru următoarele considerente:
Cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive exprim același punct de vedere exprimat în opinia majoritară, opinia separată vizând modul de soluționare a problemei prescripției dreptului material la acțiune.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
Judecător,
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Florin Dogaru, Dumitru
