Pretentii civile. Speta. Decizia 1357/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Comentarii

0

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR.1357/

Ședința publică din 11 iunie 2009

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantul, cu domiciliul ales în Tg.M,-/A, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5, Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în B,--81 sector 1 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg.M,--3, împotriva sentinței civile nr. 15 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg.M în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru. Se constată, de asemenea, că pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii scrise.

Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 15 din 30 septembrie 2008, Curtea de Apel Târgu -M a dispus următoarele:

- a respins excepția necompetenței materiale a instanței;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.06.2004 - 28.02.2005;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor;

- a respins acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, astfel:

- ca prescrisă, pentru pretențiile aferente perioadei 01.06.2004 - 28.02.2005;

- ca neîntemeiată, pentru pretențiile solicitate începând cu data de 29.02.2005 și în continuare.

- a respins excepția inadmisibilității cererilor de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor;

- a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR;

- a respins excepția necompetenței materiale a instanței;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.06.2004 - 28.02.2005;

- a respinge excepția inadmisibilității acțiunii;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR;

- a admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII;

- a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu data de 29.02.2005 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamantei;

- sumele mai sus menționate cuvenite reclamantei vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale neacordate în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri;

- a respins restul pretențiilor reclamantei.

- a respins excepția inadmisibilității cererilor de chemare în garanție și excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR;

- a admis cererile de chemare în garanție formulate de pârâții DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR;

- a obligat chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce în favoarea pârâților DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare plății drepturilor bănești obținute de reclamantă prin prezenta hotărâre;

Curtea de Apel Târgu -M a fost investită cu soluționarea cauzei în urma declinării competenței de soluționare de către Tribunalul Mureș, pronunțată prin încheierea de ședință nr. 1363 din 15 iulie 2008.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Reclamantul a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul obligării pârâților la plata în favoarea sa a despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate de 15% din salariul de bază.

În motivarea recursului s-a arătat că reclamantul face parte din personalul unităților de justiție și consideră că este discriminat contrar dispozițiilor art. 1-6 din OG nr. 137/2000 și art. 5 și 154 alin. 3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate în condițiile în care alte instanței de fond în situații similare a acordat astfel de drepturi salariale angajaților din unitățile de justiție, care au calitate de șoferi.

S-a mai arătat că legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate, respectiv obligația de confidențialitate, acesta fiind unicul criteriu aplicabil în materie.

Reclamantul a mai precizat că prin lege i-a fost impusă o obligație profesională imperativă și specifică de confidențialitate care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Toate persoanele din unitățile bugetare sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, reclamantul susținând că prestează o muncă și drept urmare este supus obligației de confidențialitate, chiar dacă are doar calitatea de conducător auto.

Reclamantul a apreciat că în raport cu soluțiile date de alte instanțe, prin care s-au admis acțiuni formulate de conducătorii auto din cadrul unor unități bugetare similare, trebuie să i se acorde și lui un astfel de drept, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același, iar efectul obligației de confidențialitate este impus în mod legal pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

În susținerea acțiunii s-au invocat dispozițiile OG nr. 137/2000, dispozițiile art. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice care prevăd că exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, inclusiv discriminării în muncă.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă și art. 304¹Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15%, însă față de faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000, s-a învederat instanței că prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11 precum și dispozițiile art. 27 din această ordonanță au fost declarate neconstituționale.

Față de aceste aspecte s-a solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei ordonanțe este definitivă și obligatorie.

S-a mai invocat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate.

Pârâtul a făcut referire la categoriile de funcționari care beneficiază de sporul de confidențialitate în temeiul prevederilor OG nr. 19/2006 aprobată prin Legea nr. 444/1996, a Legii nr. 360/2002 și a OG nr. 137/2000, precizând că reclamanta nu se încadrează în niciuna din categoriile menționate.

Pârâtul a mai susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 388/2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, nu se justifică. Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor și din aceste motive s-a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

Pârâta Direcția Națională Anticorupție a solicitat casarea sentinței atacate și pe cale de consecință respingerea ca neîntemeiată a cererii introductive formulată de reclamantă.

În motivarea recursului s-a arătat că reclamanta nu se încadrează în categoriile de funcționari în favoarea cărora este stabilită prin legi speciale acordarea sporului de confidențialitate.

În ceea ce privește pretinsa discriminare invocată în acțiune și reținută ca atare de instanța de fond, s-a precizat că prin deciziile nr. 818 - 821/2008, pronunțate de Curtea Constituțională s-au admis excepțiile de neconstituționalitate și s-a constatat că prevederile art. I, art. II alin. 3 și cele ale art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, sunt neconstituționale.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.

Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M, care a declarat recurs în numele Ministerului Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate și în principal respingerea ca inadmisibilă a acțiunii introductive și a cererii de chemare în garanție față de Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar ca nefondată.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de fond a nesocotit faptul că o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între reclamant, pe de o parte și Ministerul Finanțelor Publice, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.

S-a mai relevat faptul că Ministerul Finanțelor Publice este terț față de raporturile juridice existente între reclamant și instituția pârâtă, iar faptul ordonatorul principal de credite nu a acordat drepturile salariale pe care le-a pretins reclamantul, nu justifică promovarea unei cereri de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea bugetului de stat, nu poate constitui temeiul chemării în garanție a acestei instituții și obligarea sa la plata drepturilor de natură salarială.

În consecință, s-a susținut că Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice M nu au calitatea procesuală activă în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, în privința sporului de confidențialitate s-a arătat că reclamantul nu se încadrează în categoriile profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut acordarea sporului respectiv.

În drept, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Recursurile au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar ulterior trimise spre soluționare la Curtea de Apel Târgu -M, având în vedere că dispozițiile art. I și II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituționale.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul Ministerul Publica solicitat ca la soluționarea cauzei să se aibă în vedere decizia pronunțată de Curtea Constituțională în ședința din 27 mai 2009, prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de prevederile art. 304¹și art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamanții și au solicitat obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M la plata sporului de confidențialitate de 15%, începând cu data de 1 iunie 2004 până la zi, precum și pe viitor.

Trebuie precizat că reclamanta îndeplinește funcția de grefier, iar reclamantul îndeplinește funcția de șofer la Serviciul Teritorial Târgu -M din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Referitor la cererea reclamantei a cărei cerere de acordare a sporului de confidențialitate a fost admisă, instanța de recurs reține că în susținerea acțiunii introductive, aceasta a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul deontologic, reclamantei i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceasta se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.

Or, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantei și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.

Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantei nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanta nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.

De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamantei este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamantă a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

În consecință, față de considerentele arătate instanța de recurs apreciază că în mod justificat a fost admisă cererea reclamantei de acordare a sporului de confidențialitate.

De asemenea, curtea apreciază că în mod corect a fost admisă și cererea de actualizare a drepturilor bănești și de acordare a dobânzilor legale, făcându-se aplicarea prevederilor art. 1082 Cod civil, conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri legislative care să aibă ca finalitate eliminarea oricărei discriminări între magistrați. In sensul art.1084 Cod civil, daunele interese cuprind prejudiciul efectiv suferit precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or în speță este notoriu faptul că sumele de bani datorate reclamanților s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.

Solicitarea recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a se lua în considerare decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte și soluționarea cauzei să nu se întemeieze pe soluția dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii la care s-a făcut referire mai sus, se apreciază a fi nefondată în condițiile în care până la data soluționării prezentei cauze decizia respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial și ca atare nu produce efecte.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice criticile formulate de această recurentă referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, se apreciază a fi nefondate, având în vedere că în virtutea prevederilor art. 1 din OG nr. 22/2002, acest minister răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Totodată, aceeași responsabilitate a Ministerului Finanțelor Publice derivă și din prevederile art. 42 alin. 1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005, conform cărora cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației referitoare la creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, același minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra legii bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.

Recurentul a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamanți nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Prin urmare în mod greșit se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză și că este inadmisibilă chemarea sa în garanție.

În ceea ce-l privește pe reclamantul, care după cum s-a mai precizat îndeplinește funcția de șofer la Serviciul Teritorial Târgu -M din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, cererea formulată de el a fost respinsă, instanța de fond reținând că acesta nu desfășoară o activitate judiciară susceptibilă de îndeplinirea unei obligații de confidențialitate în materie judiciară.

În cazul reclamantului trebuie avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT, iar prin dispozițiile alin.3 al aceluiași articol s-a prevăzut că sunt conexe personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești funcțiile de agent procedural, aprod și șofer.

Din formularea textului de lege menționat rezultă fără echivoc faptul că funcțiile de agent procedural, aprod și șofer nu fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, fiind funcții conexe acestui personal.

Prin urmare, instanța de recurs reține că reclamantul, care este angajat în funcția de șofer, nu este îndreptățit la acordarea sporului de confidențialitate, întrucât nu se încadrează în categoria personalului auxiliar de specialitate.

Pe de altă parte și prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma soluționării recursului în interesul legii s-a constatat că doar personalul auxiliar de specialitate este îndreptățit la acordarea sporului de confidențialitate.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța de recurs va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul și de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, reținând că în speță nu sunt incidente motivele de recurs invocate de părți prin cererile de recurs formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul, cu domiciliul ales în Târgu-M,-/A, județul M, și de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5, Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în B,--81 sector 1 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M, str. -.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr. 15 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu -M, Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie în dosarul nr-.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat

GREFIER,

red.

tehnored. BI/2ex

jud.fond:;

-28.08.2009-

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil: