Pretentii civile. Speta. Decizia 1360/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR.1360/

Ședința publică din 11 iunie 2009

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol judecarea recursurilor declarate de reclamantul, cu domiciliul ales în S,-, de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Tg.M,--3, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cu sediul în A I, str.- nr.1, jud.A, împotriva sentinței civile nr. 1331 din 9 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru. Se constată, de asemenea, că pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus concluzii scrise.

Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 1331 din 9 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția civilă în dosarul nr-, s-au respins următoarele excepții: excepția necompetenței materiale a instanței, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; s-a admis acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba Iulia, Ministerul Economiei și Finanțelor cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;

- pârâții au fost obligați, în solidar, la calcularea și la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 mai 2004 - 30 iunie 2004, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației până la data plății efective;

- pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății despăgubirilor acordate;

- restul pretențiilor reclamantului au fost respinse;

- s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor;

- chematul în garanție a fost obligat să aloce în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantului.

Trebuie precizat că Tribunalul Mureșa fost investit cu soluționarea cauzei în baza sentinței civile nr. 755 din 20 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul Alba, prin care s-a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamantul și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Reclamantul a solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâților și la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară începând cu 1 mai 2004 până la 30 iunie 2004, sume actualizate cu rata inflației la data plății.

În motivarea recursului s-a arătat că interpretarea dată de tribunal în privința netemeiniciei cererii reclamantului referitoare la plata despăgubirilor echivalente cu sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este eronată. În acest sens, s-a arătat că sporul menționat este reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996, iar la data stabilirii acestui spor legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică existente în aceeași formă și astăzi.

Totodată s-a susținut că abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 dispusă prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 a fost făcută cu încălcarea Constituției și în consecință, nu produce nici un efect, fiind în vigoare și în prezent.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Târgu - și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă și art. 3041Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței alte instanțe. Având în vedere că reclamantul și-a întemeiat solicitările pe dispozițiile OG nr. 137/2000, prin care se prevede că se poate cere acordarea de despăgubiri de către persoana care se consideră discriminată, potrivit dreptului comun, s-a apreciat că prin această sintagmă se fixează cadrul procesual și se stabilește competența judecătoriei în soluționarea cererilor întemeiate pe acest act normativ.

S-a mai invocat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.

În acest sens s-a făcut referire la categoriile profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate în temeiul prevederilor OG nr. 19/2006 aprobată prin Legea nr. 444/1996, a Legii nr. 360/2002 și a OG nr. 137/2000, precizându-se că magistrații nu se încadrează în niciuna din aceste categorii.

Pârâtul a mai susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor și din aceste motive s-a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iuliaa solicitat modificarea hotărârii atacate și în consecință respingerea ca nefondată a acțiunii introductivă invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că este eronată concluzia instanței referitoare la existența unei discriminări între reclamant și alte categorii de angajați bugetari, derivând de obligația de confidențialitate statuată în contractul de muncă al oricărui salariat bugetar, dar recompensată bănește doar în cazul unora dintre acești angajați.

S-a mai arătat că numirea în funcția de procuror persoana care dobândește acest statut își asumă implicit o obligația generală de confidențialitate acceptând totodată salariul corespondent funcției exercitate.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat modificarea în parte a sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei respingerea cererii de chemare în judecată precum și a cererii de chemare în garanție ca inadmisibile față de Ministerul Finanțelor Publice datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În acest sens s-a apreciat că o cererea de chemare în garanție formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu, respectiv între reclamant și pârâtul chemat în garanție nu există raporturi juridice de muncă.

Pe de altă parte, acțiunea îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice este lipsită de orice fundament legal, această instituție fiind terță față de raporturile juridice existente între reclamant și celelalte instituții pârâte.

S-a mai invocat faptul că ministrul finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și procurorul general al României, primul neputând fi obligat la plata salariilor sau a altor drepturi de natură salarială pentru angajații altor instituții, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești.

În temeiul prevederilor art. I și II din OUG nr. 75/2008, recursurile au fost trimise spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă ulterior această instanță, prin decizia nr. 3579 din 20 martie 2009, și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Târgu -M.

Pârâții au formulat întâmpinări în cauză prin cauză au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant.

De asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin concluziile scrise depuse pentru termenul din 11 iunie 2009 solicitat ca la soluționarea cauzei să se aibă în vedere faptul că în ședința din 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție, constatând existența unui conflict juridic între autoritățile menționate.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, curtea reține următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamant a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba Iulia, Ministerul Economiei și Finanțelor obligarea acestora la plata sporului de stres în procent de 50% și a sporului de confidențialitate, în procent de 15%, pentru lunile mai și iunie 2004, perioadă în care a îndeplinit funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Alba Iulia.

Prin sentința atacată s-a admis cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 mai 2004 - 30 iunie 2004, sumele cuvenite urmând să fie actualizate în funcție de rata inflației.

În ceea ce privește sporul de stres în procent de 50% s-a reținut că reclamantul a invocat în susținerea acestor pretenții, faptul că art. 47 din Legea nr. 50/1996, care prevedea sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, este și în prezent în vigoare, însă aceste prevederi legale au fost abrogate prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 și ca atare aceste pretenții ale reclamantului nu sunt admisibile.

Față de recursurile declarate în cauză instanța de recurs urmează să analizeze în primul rând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a susținut că hotărârea atacată este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, pârâtul apreciind că în speță competența de soluționare revenea Judecătoriei Târgu -

În privința sporului de confidențialitate reclamantul a invocat faptul că, deși magistrații dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate, reclamantul considerându-se discriminat în raport cu alte categorii de salariați care beneficiază de sporul menționat. În aceste condiții reclamantul a apreciat că este îndreptățit să pretindă despăgubiri în temeiul OG nr. 137/2000, însă trebuie avut în vedere faptul că despăgubirile solicitate reprezintă echivalentul drepturilor salariale care nu i-au fost acordate reclamantului cu titlu de spor de confidențialitate.

Prin urmare despăgubirile pretinse derivă din raporturile de muncă existente între reclamant și instituțiile la care a fost încadrat în muncă în perioada indicată în acțiunea introductivă și cărora li se impută săvârșirea faptelor de discriminare, astfel că litigiul intervenit între părți se încadrează în categoria conflictelor de drepturi, care fac obiectul jurisdicției muncii.

Prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000 care consacră dreptul la despăgubiri al persoanei care se consideră discriminată, nu distinge în funcție de domeniul în care s-a produs discriminarea, însă având în vedere că în speță despăgubirile pretinse de reclamant reprezintă echivalentul unor drepturi salariale de care acesta a fost lipsit, în privința competenței materiale se aplică normele din materia soluționării conflictelor de muncă, norme care stabilesc competența în favoarea tribunalelor - art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă și nu prevederile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, care conferă judecătorilor plenitudine de jurisdicție.

Faptul că OG nr. 137/2000 face trimitere la dreptul comun în cazul cererilor de acordare de despăgubiri, nu schimbă cu nimic situația, cu atât mai mult cu cât prin art. 295 alin. 1 din Codul muncii se prevede că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

În consecință, având în vedere că despăgubirile pretinse de reclamant reprezintă echivalentul unor drepturi salariale și aceste despăgubiri decurg din raporturile de muncă, în mod justificat instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei, astfel că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă invocat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât competența de soluționare în primă instanță a cererii deduse judecății revenea tribunalului și nu judecătoriei ca instanță de drept comun.

În ceea ce privește fondul cauzei, curtea apreciază că se impune a fi analizat în primul rând recursul reclamantului prin care s-a criticat dispoziția instanței de respingere a cererii de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Acest spor solicitat de reclamant prin acțiunea promovată a fost prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Prin art. 1 lit. Q pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul României a fost abilitat, pentru perioada 20 iulie 2000 până la reluarea sesiunii parlamentare de toamnă, să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ce se cuvin magistraților și personalului din organele autorității judecătorești. Nesocotind prevederile legale indicate anterior, Guvernul a procedat prin OG nr. 83/2000, la abrogarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996. Această dispoziție din ordonanță nu poate produce efecte juridice, tocmai pentru că ea este în contradicție cu dispozițiile legale indicate.

În conformitate cu dispozițiile art. 56 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, pentru elaborarea actelor normative, completarea, modificarea, abrogarea actelor normative sunt evenimente distincte care pot fi dispuse și efectuate prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv.

Nu se poate susține că abrogarea parțială a unui act normativ (cum s-a procedat prin OG nr. 83/2000) reprezintă o modificare a acestuia și deci se încadrează în limitele stabilite prin Legea nr. 125/2000, din moment ce art. 57, 58, 62 din Legea nr. 24/2000 definește fiecare din evenimentele enumerate, arătând și modalitatea în care trebuie să se exprime legiuitorul în fiecare caz. Prin OG nr. 83/2000, abrogarea art. 47 nu poate fi interpretată ca o modificare și rămâne o intervenție a guvernului, efectuată printr-un act normativ de nivel inferior, intervenție neautorizată prin Legea nr. 125/2000 amintită anterior, inaptă să producă efecte juridice.

În aceste condiții, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, a constituit pentru personalul îndreptățit (magistrații și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești) un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest bun a fost dobândit de persoanele îndreptățite de la data intrării în vigoare a Legii nr. 50/1996, iar prin afirmativa abrogare a art. 47 din actul normativ arătat, aceste persoane au fost lipsite, nejustificat de acest bun, fiind prejudiciate, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică, fără a se asigura o compensație corespunzătoare.

Este necontestat faptul că toate condițiile (toți parametrii) avuți în vedere la data adoptării prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 se regăsesc și în prezent în activitatea persoanelor vizate (inclusiv a reclamantului), aceștia fiind și în prezent expuși riscului și suprasolicitării neuropsihice, așadar dreptul reclamanților este actual și evident.

De menționat este și faptul că Legea nr. 319/2006, prin care a fost implementată în sistemul legislativ românesc Directiva nr. 89/391/CEE, prin art. 6 prevăzut obligația generală a angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea angajaților sub toate aspectele legate de muncă. Din această perspectivă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 se constituie într-un echivalent bănesc privind asigurarea securității și sănătății, iar sporul salarial indicat, fiind o compensație (în sensul îndeplinirii de către angajator obligației imperativ prevăzute de art. 6 alin. 1 în actul normativ amintit), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică la care sunt supuși magistrații, se impune a fi menținut, cu atât mai mult cu cât pentru evitarea riscului magistrații sunt nevoiți să suporte cheltuieli suplimentare, cheltuieli interzise expres prin alin. 3 al art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 7 alin. 6, care prevede textual că: "Măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători". Din acest punct de vedere, evident că acest spor trebuie acordat tocmai ca o măsură eficientă pentru combaterea riscurilor în profesie și pentru evitarea consecințelor negative ale suprasolicitării neuropsihice.

Sintetizând considerentele detaliate anterior, instanța de control judiciar stabilește că recursul formulat de reclamant este fondat, deoarece:

- afirmativa abrogare a art. 47 din Legea nr. 50/1996, dispusă prin OG nr. 83/2000 nu poate produce efecte juridice, deoarece guvernul nu avea abilitare legală pentru a interveni în această modalitate asupra Legii nr. 50/1996. Cum s-a arătat anterior prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost împuternicit să completeze sau să modifice actul normativ indicat, dar nu și să abroge dispoziții ale acestuia;

- "abrogarea" s-a efectuat cu încălcarea principiului stabilit de art. 56 din Legea nr. 24/2000, în sensul că această operațiune s-a efectuat printr-un act normativ inferior textului inițial;

- noțiunile de "modificare" și "abrogare" sunt definite de art. 57, respectiv 62 din Legea nr. 24/2000, acestea sunt evenimente care operează după reguli strict stabilite și nu pot fi confundate.

În acest context dispozițiile OG nr. 83/2000 nu au produs efectele juridice asupra textului cuprins în art. 47 din Legea nr. 50/1996 și nici ulterior aceste dispoziții legale nu au fost legal abrogate, expres sau implicit.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că prin decizia nr.21 din 10.03.2008, pronunțată în dosarul nr.5/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile unite a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculate la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.

Prin această decizie s-a considerat că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 erau în vigoare și la data pronunțării deciziei în discuție, întrucât normele menționate au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.

Solicitarea recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a se lua în considerare decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte și soluționarea cauzei să nu se întemeieze pe soluția dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii la care s-a făcut referire mai sus, se apreciază a fi nefondată în condițiile în care până la data soluționării prezentei cauze decizia respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial și ca atare nu produce efecte.

În consecință instanța de recurs apreciază că recursul declarat de reclamantul care vizează doar respingerea cererii de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, este fondat și în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se impune admiterea acestuia și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii și a acestui capăt de cerere.

Referitor la recursurile declarate de celelalte părți și care vizează în principal dispoziția de acordare a sporului de confidențialitate, instanța de recurs reține că în susținerea acestei cereri reclamantul a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispozițiile art. 99 alin. 1 lit. din Legea nr. 303/2004 și ale art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic al magistraților, reclamantului i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, astfel că acesta s-a aflat pe perioada cât a fost în activitate, într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.

Or, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantului și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.

Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantului nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanta nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.

De asemenea, instanța de recurs apreciază că cererea reclamantului de acordare a sporului de confidențialitate este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, prin analogie, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamant a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Instanța de recurs apreciază, de asemenea, că în mod corect a fost admisă cererea de actualizare a drepturilor bănești, făcându-se aplicarea prevederilor art. 1082 Cod civil, conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri legislative care să aibă ca finalitate eliminarea oricărei discriminări între magistrați. In sensul art.1084 Cod civil, daunele interese cuprind prejudiciul efectiv suferit precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or în speță este notoriu faptul că sumele de bani datorate reclamanților s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerului Finanțelor Publice, criticile formulate de această recurentă referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice și la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, se apreciază a fi nefondate, având în vedere că în virtutea prevederilor art. 1 din OG nr. 22/2002, acest minister răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Totodată, aceeași responsabilitate a Ministerului Finanțelor Publice derivă și din prevederile art. 42 alin. 1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005, conform cărora cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației referitoare la creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, același minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra legii bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.

Recurentul a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamant nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul -, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Prin urmare în mod greșit se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză și că este inadmisibilă chemarea sa în garanție.

În condițiile în care Ministerul Finanțelor Publice are calitate de garant al obligației de plată a drepturilor bănești stabilite prin hotărârea judecătorească atacată și alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi se face prin direcțiile județene ale finanțelor publice, în mod nejustificat se susține că Direcția Generală a Finanțelor Publice M nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă instanța de recurs va admite recursul declarat de recurentul și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va obliga în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantului, a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%,calculat la indemnizația brută lunară a reclamantului pentru perioada 1 mai 2004 - 30 iunie 2004, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Totodată, constatând că în privința recursurilor declarate de celelalte părți, nu sunt incidente motivele de recurs invocate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerul Finanțelor Publice, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul, cu domiciliul ales în S,-, județul M, împotriva sentinței civile nr. 1331 din 9 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr- și respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva aceleiași sentințe de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M,str. -.-, nr. 1-3, județul M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,- sector 5 și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cu sediul în A I, str.- nr.1, județul

Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:

Obligă pârâții în solidar la calcularea și plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 1 mai 2004 - 30 iunie 2004.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat

GREFIER,

red.

tehnored. BI/2ex

jud.fond:;

-27.08.2009-

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Pretentii civile. Speta. Decizia 1360/2009. Curtea de Apel Tg Mures