Pretentii civile. Speta. Decizia 1372/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1372/
Ședința publică din 12 Iunie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 48 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu -M, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, s-a cerut judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Prin încheierea nr.108 Camerei de consiliu din data de azi 12 iunie 2009, s-a respins ca rămasă fără obiect declarația de abținere formulată de doamna judecător.
Instanța constată că recursurile sunt în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 48 din 31 octombrie 2008, Curtea de Apel Târgu - a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a admis acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
- a obligat pârâții în solidar la calcularea și la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, începând cu data de 17.12.2007 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamantei;
- sumele mai sus menționate cuvenite reclamantei vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri.
- a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M să înscrie în carnetul de muncă al reclamantei mențiunile corespunzătoare drepturilor bănești mai sus menționate;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății în favoarea reclamantei a despăgubirilor mai sus menționate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu - și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă și art. 3041Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâților la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu data de 17 decembrie 2007, însă față de faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile OG nr. 137/2000, s-a învederat instanței că prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11 precum și dispozițiile art. 27 din această ordonanță au fost declarate neconstituționale.
Față de aceste aspecte s-a solicitat instanței să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei ordonanțe este definitivă și obligatorie.
S-a mai invocat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.
Discriminarea invocată de reclamantă și reținută de instanța de fond în raport cu alte categorii de personal, este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ două persoane aflate în aceeași situație și în același circumstanțe primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective. În speță lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% magistraților în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale reclamantei și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor. În acest sens s-a făcut referire la categoriile de funcționari care beneficiază de sporul de confidențialitate în temeiul prevederilor OG nr. 19/2006 aprobată prin Legea nr. 444/1996, a Legii nr. 360/2002 și a OG nr. 137/2000.
Un alt argument invocat de recurentul pârât în favoarea inadmisibilității acțiunii reclamantei îl constituie prevederile art. 5 din OUG nr. 75/2008 prin care s-a introdus un nou aliniat la art. 19 din OG nr. 137/2000, prevăzându-se că sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar, nu intră în competența de soluționare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Prin urmare, o acțiune care are ca obiect drepturi salariale ale personalului bugetar și care se întemeiază pe dispozițiile OG nr. 137/2000, este inadmisibilă.
Pârâtul a mai susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr. 388/2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, nu se justifică. Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor și din aceste motive s-a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința atacată în carnetul de muncă, s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât conform prevederilor decretului nr. 92/1976, singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Referitor la solicitarea reclamantei de a-i fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporul de confidențialitate și de a fi plătite sumele reprezentând acest spor și în continuare, s-a susținut că nu i se poate da curs acestei cereri întrucât ar însemna că instanța ar depăși atribuțiile puterii judecătorești adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau acordarea unor drepturi.
Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M a solicitat casarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11 și dispozițiile art. 27 din OG nr. 137/2000, dispoziții pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 821/2008 a Curții Constituționale și în consecință se impune ca instanță să facă aplicarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992.
S-a mai invocat faptul că prin acordarea drepturilor salariale solicitate de reclamantă instanța de fond a adăugat la legea specială de salarizare a personalului de specialitate schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Totodată, s-a apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, ca instituții bugetare, nu pot să înscrie în bugetele proprii nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată și cererea privind obligarea pârâtei la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința atacată în carnetul de muncă.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Has olicitat casarea hotărârii atacate, admiterea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a acestui minister, iar pe fond respingerea acțiunii, în drept fiind invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, s- susținut că acest minister nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariații altor instituții. În speță raportul de serviciu a fost stabilit între reclamantă și Ministerul -, respectiv Tribunalul Harghita, fără ca Ministerul Finanțelor Publice să aibă vreo calitate în cadrul acestui raport juridic.
Rolul Ministerul Finanțelor Publice estre printre altele de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite, respectând procedura reglementată prin Legea finanțelor publice.
Pârâtul a mai relevat faptul că în cauză nu s-a dovedit că Ministerul Finanțelor Publice cu încălcarea legii ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei, motiv pentru care se justifică admiterea excepției invocate.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, arătând că prin instituirea dreptului de acordare a sporului de confidențialitate prin actele normative invocate de reclamantă legiuitorul a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a enumerat în mod expres și limitativ care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor și ca atare, în cazul de față, nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare în sensul OG nr. 137/2000.
Prevederile legii sunt clare și precise indicând în mod concret limitativ și indiscutabil, căror categorii de salariați li se acordă acest spor de 15%, acordarea acestuia fiind condiționată de desfășurarea anumitor activități care din punctul de vedere al legiuitorului sunt mai dificile și mai complexe cu impact direct asupra unor sectoare de maximă importanță.
Întrucât textul legal nu lasă loc de interpretări, drepturile salariale solicitate pot fi acordate numai în limita prevederilor legale.
Recursurile declarate au fost înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă ulterior dosarul a fost trimis Curții de Apel Târgu -M, având în vedere că dispozițiile art. I și II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituționale.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamanta, care îndeplinește funcția de grefier-arhivar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuca solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul d eontologic, reclamantei i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceasta se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantei și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantei nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanta nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamantei este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamantă a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M au invocat și faptul că în mod nelegal s-a dispus actualizarea drepturilor bănești recunoscute în favoarea reclamantului cu rata inflației.
Instanța de recurs apreciază că în mod corect a fost admisă cererea de actualizare a drepturilor bănești, făcându-se aplicarea prevederilor art. 1082 Cod civil, conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri legislative care să aibă ca finalitate eliminarea oricărei discriminări între magistrați. In sensul art.1084 Cod civil, daunele interese cuprind prejudiciul efectiv suferit precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or în speță este notoriu faptul că sumele de bani datorate reclamanților s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.
Susținerile recurenților pârâți în sensul că drepturile recunoscute prin sentința atacată nu pot fi înscrise în carnetul de muncă, sunt nefondate, din moment ce drepturile respective se încadrează în categoria drepturilor salariale.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul -, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se regăsesc motivele de nelegalitate, invocate de către pârâții-recurenți și că niciun motiv de ordine publică nu a putut fi identificat din oficiu, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, în numele Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 48 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu -M, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
pentru, fiind pentru, fiind plecat
în concediu de odihnă, semnează din instanță, semnează
judecător delegat judecător delegat
GREFIER,
red.;Tehnored:BI/2ex;-20.08.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
