Pretentii civile. Speta. Decizia 1403/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

Decizie nr. 1403/

Ședința publică din 17 Iunie 2009

Completul compus din:

- Președinte

- Judecător

- Judecător

Grefier -

Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Justiție cu sediul în B, sector 5, B-. -, nr.14, și Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M, str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.112 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

În lipsa părților.

Procedura completă.

dezbaterilor au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 12 iunie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când s-a amânat pronunțarea pe data de azi, iar în urma deliberării s-a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr. 112 din 24 ianuarie 2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Mureșa dispus următoarele:

- a respins excepția necompetenței materiale a instanței;

- a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 10 iunie 2002 - 14 octombrie 2004;

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor;

- a admis în parte acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanții, G, HG, a, A, -, -, -, -, () -, și, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară sau din salariul de bază, începând cu 15 octombrie 2004 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamanților, urmând ca la aceste sume să se adauge dobânda legală calculată cu data de 15 octombrie 2007 și până la achitarea integrală a debitului, sume actualizate cu rata inflației calculată până la data executării efective a prezentei hotărâri;

- pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M a fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești menționate;

- a respins restul pretențiilor reclamanților;

- a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție;

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor;

- a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamanților.

Împotriva acestei sentinței, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate, trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Târgu - și pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 3, 4 și 9 Cod procedură civilă și art. 3041Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței alte instanțe. Având în vedere că reclamantul și-a întemeiat solicitările pe dispozițiile OG nr. 137/2000, prin care se prevede că se poate cere acordarea de despăgubiri de către persoana care se consideră discriminată, potrivit dreptului comun, s-a apreciat că prin această sintagmă se fixează cadrul procesual și se stabilește competența judecătoriei în soluționarea cererilor întemeiate pe acest act normativ.

S-a mai invocat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 30% din salariul de bază depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților.

În acest sens s-a făcut referire la categoriile profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate în temeiul prevederilor Legii nr. 230/2005, aprobată prin Legea nr. 444/2006, a Legii nr. 360/2002 și a OG nr. 137/2000, precizându-se că magistrații nu se încadrează în niciuna din aceste categorii.

Pârâtul a mai susținut că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor și din aceste motive s-a apreciat că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, care a declarat recurs prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mas olicitat modificarea în parte a sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă față de Ministerul Economiei și Finanțelor datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În acest sens s-a apreciat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu, respectiv între reclamanți și pârâtul recurent nu există raporturi juridice de muncă.

Pe de altă parte, acțiunea îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice este lipsită de orice fundament legal, această instituție fiind terță față de raporturile juridice existente între reclamant și celelalte instituții pârâte.

S-a mai invocat faptul că ministrul finanțelor este ordonator principal de credite, așa cum este și procurorul general al României, primul neputând fi obligat la plata salariilor sau a altor drepturi de natură salarială pentru angajații altor instituții, deoarece Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în gestionarea bugetelor parchetelor de pe lângă instanțele judecătorești.

În consecință, s-a susținut că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Recursurile declarate de pârâți au fost înaintate spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă prin decizia civilă nr. 1717 din 19 februarie 2009, această instanță și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Târgu -M, reținând că dispozițiile art. I și II din OUG nr. 75/2008 au fost declarate neconstituționale.

Prin concluziile scrise depuse la dosar Ministerul Publica solicitat c a la soluționarea cauzei să se aibă în vedere faptul că prin decizia pronunțată în ședința din 27 mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 3041Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de recurs reține următoarele:

Prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor obligarea acestora la plata sporului de confidențialitate de 30% calculat la salariul de bază, invocând faptul că sunt discriminați în raport cu alte categorii de angajați care beneficiază de acest spor.

Prin sentința atacată s-a admis cererea reclamanților și s-a dispus obligarea pârâților la plata sporului solicitat, începând cu data de 15 octombrie 2004, la sumele cuvenite urmând a se adăuga dobânda legală și totodată, aceste sume urmând a fi actualizate în funcție de rata inflației.

Față de recursurile declarate în cauză instanța de recurs urmează să analizeze în primul rând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a susținut că hotărârea atacată este nelegală, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, pârâtul apreciind că în speță competența de soluționare revenea Judecătoriei Târgu -

În privința sporului de confidențialitate reclamantul a invocat faptul că, deși magistrații dispun și supraveghează exercitarea unor activități prin care se obțin informații confidențiale nu beneficiază de spor de confidențialitate, reclamantul considerându-se discriminat în raport cu alte categorii de salariați care beneficiază de sporul menționat. În aceste condiții reclamantul a apreciat că este îndreptățit să pretindă despăgubiri în temeiul OG nr. 137/2000, însă trebuie avut în vedere faptul că despăgubirile solicitate reprezintă echivalentul drepturilor salariale care nu i-au fost acordate reclamantului cu titlu de spor de confidențialitate.

Prin urmare despăgubirile pretinse derivă din raporturile de muncă existente între reclamant și instituțiile la care a fost încadrat în muncă în perioada indicată în acțiunea introductivă și cărora li se impută săvârșirea faptelor de discriminare, astfel că litigiul intervenit între părți se încadrează în categoria conflictelor de drepturi, care fac obiectul jurisdicției muncii.

Prevederile art. 27 din OG nr. 137/2000 care consacră dreptul la despăgubiri al persoanei care se consideră discriminată, nu distinge în funcție de domeniul în care s-a produs discriminarea, însă având în vedere că în speță despăgubirile pretinse de reclamanți reprezintă echivalentul unor drepturi salariale de care acesta a fost lipsit, în privința competenței materiale se aplică normele din materia soluționării conflictelor de muncă, norme care stabilesc competența în favoarea tribunalelor - art. 2 pct. 1 lit. c Cod procedură civilă și nu prevederile art. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, care conferă judecătorilor plenitudine de jurisdicție.

Faptul că OG nr. 137/2000 face trimitere la dreptul comun în cazul cererilor de acordare de despăgubiri, nu schimbă cu nimic situația, cu atât mai mult cu cât prin art. 295 alin. 1 din Codul muncii se prevede că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.

În consecință, având în vedere că despăgubirile pretinse de reclamanți reprezintă echivalentul unor drepturi salariale și aceste despăgubiri decurg din raporturile de muncă, în mod justificat instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea cauzei, astfel că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă invocat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât competența de soluționare în primă instanță a cererii deduse judecății revenea tribunalului și nu judecătoriei ca instanță de drept comun.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de recurs reține că prin acțiunea introductivă reclamanții au invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.

Prin dispozițiile art. 99 alin. 1 lit. din Legea nr. 303/2004 și ale art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic al magistraților, respectiv prin dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul deontologic al personalului auxiliar de specialitate, reclamanților le-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate, astfel că aceștia se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.

Or, fiind debitori ai obligației de confidențialitate, este firesc să li se recunoască reclamanților și calitatea de creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.

Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost refuzat reclamanților nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanții nu poate fi contestată.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.

În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.

De asemenea, instanța de recurs apreciază că cererea reclamanților de acordare a sporului de confidențialitate este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamanților la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit.

Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamant a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.

Instanța de recurs apreciază, de asemenea, că în mod corect a fost admisă cererea de actualizare a drepturilor bănești, făcându-se aplicarea prevederilor art. 1082 Cod civil, conform cărora orice debitor este obligat la plata unor daune interese pentru neexecutarea obligației de plată sau executarea întârziată, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină și neimputabilă. În cauza dedusă judecății, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri legislative care să aibă ca finalitate eliminarea oricărei discriminări între magistrați. In sensul art.1084 Cod civil, daunele interese cuprind prejudiciul efectiv suferit precum și beneficiul de care creditorul a fost lipsit pe perioada de referință, or în speță este notoriu faptul că sumele de bani datorate reclamanților s-au devalorizat în mod continuu, fiind legal ca ele să fie actualizate în momentul plății.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice M, în numele Ministerului Finanțelor Publice, criticile formulate de această recurentă referitoare la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, se apreciază a fi nefondate, având în vedere că în virtutea prevederilor art. 1 din OG nr. 22/2002, acest minister răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Totodată, aceeași responsabilitate a Ministerului Finanțelor Publice derivă și din prevederile art. 42 alin. 1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin. 1 din Legea nr. 379/2005, conform cărora cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației referitoare la creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor judecătorești definitive se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, potrivit art. 3 alin. 1 pct. 6 din HG nr. 34/2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, același minister elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra legii bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.

Recurentul a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamant nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.

Totodată, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, precum și a organelor sale descentralizate din teritoriu, are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.

Prin urmare în mod greșit se susține că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală în cauză.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților echivalente drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate, instanța de fond a dispus obligarea pârâților la plata de despăgubiri echivalente cu sporul de 30%. În privința cuantumului acestui spor, instanța de recurs apreciază că trebuie avut în vedere un cuantum de 15% din indemnizația de încadrare lunară, respectiv din salariul de bază lunar al reclamanților, acest cuantum fiind recunoscut și în favoarea altor persoane aflate în situații comparabile cu aceștia. Pe de altă parte și prin decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care a fost recunoscut dreptul pretins de reclamanți, s-a stabilit cuantumul sporului de confidențialitate ca fiind tot de 15%.

În consecință, făcând aplicarea prevederilor art. 3041Cod procedură civilă, instanța de recurs apreciază că se impune a fi modificată sentința atacată doar sub aspectul modificării cuantumului sporului de confidențialitate stabilit în favoarea reclamanților, respectiv reducerea acestuia de la 30% la 15%, celelalte dispoziții fiind legale și temeinice.

În ceea ce privește solicitarea recurentului Ministerul Public de a se lua în considerare decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul României și Parlamentul României, pe de altă parte, aceasta se apreciază a fi nefondată, în condițiile în care până la data soluționării prezentei cauze decizia respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial și ca atare, nu produce efecte.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, instanța de recurs va admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M și va modifica în parte sentința pronunțată de instanța de fond în sensul că va reduce cuantumul sporului de confidențialitate de la 30% la 15%, menținând celelalte dispoziții ale acestei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

CU MAJORITATE DE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Justiție cu sediul în B, sector 5, B-. -, nr.14, și Ministerului Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M, str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.112 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș.

Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că reduce cuantumul sporului de confidențialitate de la 30 % la 15. %.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2009.

JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 1: Nemenționat

pentru, fiind

plecat din instanță, semnează

președintele instanței,

GREFIER,

red.

tehnored. BI/2ex

jud.fond:;

-31.08.2009-

Opinie separată

Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Justiție cu sediul în B, sector 5, B-. -, nr.14, și Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în Târgu-M, str.-.- nr.1-3, județul M, împotriva sentinței civile nr.112 din 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș.

PREȘEDINTE,

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

În ceea ce privește cuantumul sporului de confidențialitate acordat la salariul de bază brut, se apreciază că pentru anularea stării de discriminare și restabilirea situației anterioare discriminării, prejudiciul rezultat se impune a fi reparat integral, luându-se în considerare procentul maxim acordat unor persoane care se află în situații identice sau comparabile, fără o justificare obiectivă și rezonabilă deoarece singura condiție impusă de lege este păstrarea confidențialității în legătură cu faptele de care i-au cunoștință, indiferent de natura acestora (art.13 OG 57/2000 modificată prin OG 9/2001, și art. 99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004).

În ceea ce privește Decizia nr.46 din 15.12.2008 privind soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că aceasta a intervenit după pronunțarea hotărârii de către prima instanță, și publicată în Monitorul Oficial din 16.07.2009.

Deciziile date în recursul în interesul legii sunt izvoare de drept, ca și actele normative și nu pot retroactiva conform art.15 alin.2 din Constituție.

Hotărârea dată de prima instanță, potrivit art.289 Codul muncii este definitivă și executorie de drept.

Hotărârea judecătorească a stabilit o creanță în favoarea reclamantei care era suficient de bine determinată și este susceptibilă de executare silită.

Astfel, reclamanta a avut o speranță legitimă de a obține repararea unui prejudiciu rezultat dintr-o situație de discriminare și potrivit celor arătate în analizarea fondului cauzei, speranță pe care modificarea de interpretare intervenită în cursul judecării cauzei i-a luat-

Se apreciază că reclamanta se întemeia în mod rezonabil și justificat pe prevederile dispozițiilor legale arătate mai sus, dovadă fiind faptul că instanța a apreciat că nu este incident vreun motiv de modificare sau casare prev. de art.304 Cod procedură civilă.

Prin urmare, creanța reclamantei era un bun în sensul convenției.

Intervenindu-se, în cursul judecării cauzei, printr-o decizie de modificare de interpretare, aceasta constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de judecată nu anulează sau refuză aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici nu le înlocuiește cu alte norme ci stabilește dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării.

Situația de discriminare rezultă din tratamentul juridic diferit a unor persoane aflate în situații comparabile sau identice, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, tratament juridic reglementat prin acte normative.

Așa cum rezultă din definițiile date discriminării, actele normative interne, cele de drept comunitar și ale drepturilor omului arătate mai sus, nu se condiționează posibilitatea constatării și anulării discriminării, în funcție dacă acestea izvorăsc din acte normative, în speță legi de salarizare.

Refuzul de a recunoaște instanțelor de a analiza dacă a avut loc o încălcare a dreptului subiectiv civil rezultat dintr-o situație de discriminare, indiferent de natura lui, pe motiv că lezează actele puterii legiuitoare, respectiv actele normative care sunt sursa discriminării, este contrar dreptului la justiție garantat de art.21 din Constituția României și art.3 cod civil care reglementează denegarea de dreptate.

. de asemenea accesul la justiție prev. de art. 6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care dispune că "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (vezi cauza Brumărescu împotriva României).

Ținând seama de efectul direct și preeminența dreptului comunitar, acțiunea este admisibilă și prin prisma Deciziei nr.818/1008, 819/2008, 820/2998 și 821/2008 a Curții Constituționale.

Judecător

Red.

Tehnored.CC/2 exp.

19.09.2009

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

    Comentarii despre Pretentii civile. Speta. Decizia 1403/2009. Curtea de Apel Tg Mures