Pretentii civile. Speta. Decizia 180/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 180
Ședința publică de la 06 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Pruteanu
JUDECĂTOR 2: Carmen Bancu
JUDECĂTOR 3: Georgeta Pavelescu
Grefier - -
Pe rol judecarea recursului declarat de MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 20 din 16 01 2009 Curții de Apel Iași, intimați fiind și CURTEA DE APEL IAȘI, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la primul termen de judecată, nu s-a depus întâmpinare, recurentul, prin cererea de recurs, a solicitat judecata cauzei în lipsă.
La dosar s-a atașat încheierea din cameră de consiliu din data de 04 03 2009 prin care s-a admis cererea de abținere de la soluționarea recursului a judec..
Președintele completului dă citire raportului asupra recursului potrivit căruia acesta este declarat în termen și motivat.
Instanța, verificând actele și lucrările dosarului, văzând că s-a soli citat judecata cauzei și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată sub nr. 1105/45/12.12.2008 pe rolul Curții de APEL IAȘI, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL IAȘI solicitând obligarea acestora la plata diferențelor de despăgubiri cuvenite potrivit sentințelor nr. 2167/2006 și 727/2007 ale Tribunalului Vaslui si 311/2007 a Tribunalului Iași, reținute nelegal prin aplicarea CAS (9,5%) la baza de calcul neplafonată, conform Legii nr. 250/2007, actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 16.08.2007, Curtea de APEL IAȘIa procedat la executarea amiabilă a sentințelor și a achitat diferențele de drepturi salariale restante cu titlu de despăgubiri reprezentând sporurile de 30% și 40% pentru perioada 22.07.2002-31.03.2006 și spor de vechime pentru perioada 15.01.2004-05.02.2007, calculându-se CAS, în procent de 9,5 % în raport cu întregul venit datorat.
Reclamanta a arătat că întârzierea în plata despăgubirilor acordate prin aceste hotărâri se datorează culpei pârâților, având în vedere dispozițiile art. 289 din Codul muncii și ale art. 2 din nr.OUG 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007.
S- mai arătat că, între momentul pronunțării hotărârilor în conflictul de muncă privind plata despăgubirilor reprezentând drepturile salariale de 30%, respectiv 40% și executarea acestora, a intrat în vigoare Ordinul nr. 680/01.08.2007 al Ministrului, Solidarității Sociale și Familiei, care a înlăturat beneficiul plafonării bazei de calcul a CAS la 5 salarii medii pe economie, astfel încât, în loc să le fie plătite reclamanților despăgubirile integrale stabilite de către instanță, le-au fost achitate drepturi salariale diminuate ca urmare a aplicării CAS de 9,5% la întreaga sumă.
La momentul când pârâții aveau obligația legală de a executa hotărârea pronunțată în materia conflictelor de muncă, era aplicabilă, în ceea ce privește calculul contribuției de asigurări sociale, nr.OUG 9/27.02.2003, care plafona venitul lunar la care se calcula această contribuție, la 5 salarii medii brute pe economie.
Beneficiul acestei plafonări a fost înlăturat prin dispozițiile Legii nr. 250/19.06.2007, care prevede că, baza de calcul a, este venitul brut realizat lunar, prin modificarea din nou a art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, dispoziții care au fost aplicate de către pârâți în mod eronat, la momentul plății despăgubirilor datorate reclamanților.
Întrucât sumele depășeau cu mult 5 salarii medii brute pe economie, despăgubirile cuvenite au fost considerabil diminuate prin aplicarea noului mod de calcul al, reclamanții fiind astfel prejudiciați de către angajator, ca urmare a plății cu întârziere a despăgubirilor datorate.
Au fost invocate dispozițiile art. 15 alin. 2 și art. 16 din Constituția României, care consacră principiile neretroactivității legii și egalității în drepturi, Protocolul 1 si 12 la CEDO,art. 5 și 269 din Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, Ministerul Justiției a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
Normele juridice care reglementează modalitățile de realizare a veniturilor publice la bugetul asigurărilor sociale de stat, prin perceperea unor contribuții din care urmează a se achita indemnizații, asigurări și pensii, au caracter imperativ.
Bugetul asigurărilor sociale de stat este parte componentă a bugetului general consolidat, astfel cum acesta a fost definit de art. 2 pct. 7 din Legea nr. 500/2002 și în aceste condiții îi sunt aplicabile normele de procedură fiscală.
Astfel, potrivit Codului d e procedură fiscală, interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege. În acest sens a fost emisă și circulara nr. 96272 din 15.08.2007 de către Ministerul Justiției către curțile de apel și aparatul propriu în vederea aplicării unitare a legislației fiscale și a celei privind asigurările în care a fost reiterată obligativitatea respectării prevederilor actelor normative în vigoare în ceea ce privește modul de calcul, de reținere și de virare a impozitelor și contribuțiilor sociale.
În consecință, pârâtul a arătat că, la data de 22. 07.2007, a intrat în vigoare Legea nr. 250/2007, astfel încât modalitatea de determinare a CAS a fost legală, fiind aplicabil actul normativ în vigoare la data plății.
Reclamanta a depus copiile hotărârilor judecătorești.
Prin sentința civilă nr. 20 din 16.01.2009, Curtea de APEL IAȘIa admis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL IAȘI.
A obligat pârâții să plătească reclamantei diferențele de despăgubiri, actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective, cuvenite acesteia potrivit sentințelor civile nr. 2167/23.11.2006 si 727/07.06.2007, pronunțate de Tribunalul Vaslui și sentinței civile nr. 311/05.02.2007pronunțată de Tribunalul Iași, reținute în mod nelegal în urma aplicării contribuției de asigurări sociale la baza de calcul neplafonată, potrivit Legii nr. 250/2007.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 16.08.2007, Curtea de APEL IAȘIa procedat la executarea amiabilă hotărârilor și a achitat reclamantei diferențele de drepturi salariale restante cu titlu de despăgubiri reprezentând sporurile de 30% și 40% și de vechime, calculându-se CAS în procent de 9,5 %, în raport cu întregul venit datorat.
Potrivit dispozițiilor art. 59 din Codul fiscal, în cazul salariilor sau diferențelor de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, beneficiarii unor astfel de venituri datorează un impozit final care se calculează la sursă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 20% asupra bazei de calcul determinate ca diferență între venitul brut și contribuțiile obligatorii prevăzute de lege.
La momentul când pârâții aveau obligația legală de a executa hotărârea pronunțată în materia conflictelor de muncă, erau aplicabile, în ceea ce privește calculul contribuției de asigurări sociale, dispozițiile art. 23 alin. 1 și 3 din Legea nr. 19/2000, astfel cum aceasta a fost modificată prin nr.OUG 9/27.02.2003, care plafona venitul lunar la care se calcula această contribuție, la 5 salarii medii brute pe economie.
Beneficiul acestei plafonări a fost înlăturat prin dispozițiile Legii nr. 250/2007, intrată în vigoare la data de 22.07.2007, care prevede că baza de calcul a este venitul brut realizat lunar, prin modificarea din nou a art. 23 alin. 3 din Legea nr.19/2000, dispoziții care au fost aplicate de către pârâți în mod eronat, la momentul plății despăgubirilor datorate reclamanților.
Întârzierea în plata despăgubirilor acordate prin aceste hotărâri se datorează culpei pârâților, având în vedere dispozițiile art. 289 din Codul muncii, care prevăd că hotărârile pronunțate în materia conflictelor de munca sunt executorii de drept de la data pronunțării și art. 277, care prevăd că neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive privind plata salariilor, în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată, constituie infracțiune.
S-a mai reținut că, până la modificarea art.2 din nr.OUG 22/2002, prin Legea nr. 110/2007, reclamanta a fost în imposibilitate de a executa silit sentințele civile respective, întrucât prin dispozițiile acestui articol era consacrată practic o imunitate de executare a statului și instituțiilor publice.
Potrivit hotărârii CEDO din 22.04.2004, cauza nr. 44076/98, Angelov contra Bulgariei, o creanță poate să reprezinte un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă. Potrivit acestei hotărâri, sentința devenită definitivă a creat, în patrimoniul reclamantului o creanță certă și exigibilă ce constituie un asemenea bun. Totuși, hotărârea nu a fost executată imediat de instituțiile publice vizate. CEDO a reținut că imposibilitatea de a obține executarea unei hotărâri timp de 2 ani constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului imputabilă autorităților și că motivele invocate de Guvern privind lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor vizate nu ar putea justifica o asemenea întârziere.
Aceeași argumentație, în sensul că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dint-o hotărâre judecătorească, se regăsește și în hotărârea CEDO pronunțată în cauza nr. 59498/00, Bourdov contra Rusiei. S-a mai reținut în acesta sens că, întârzierea executării hotărârii nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 paragraf 1 al Convenției.
În cauză, prin întârzierea semnificativă în executarea sentințelor s-a creat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în patrimoniul căreia exista un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta fiind prejudiciata în primul rând datorită suportării consecințelor inflației și, în al doilea rând, prin aplicarea unor dispoziții noi, apărute cu mult după ce pârâții ar fi trebuit să-și execute obligația stabilită prin hotărâre judecătorească privind modul de calcul al contribuției de asigurări sociale reținute din veniturile ce li se cuveneau cu titlu de despăgubiri.
Astfel, întrucât sumele datorate depășeau cu mult 5 salarii medii brute pe economie, despăgubirile cuvenite au fost considerabil diminuate prin aplicarea noului mod de calcul al, reclamanta fiind astfel prejudiciata de către angajator, ca urmare a plății cu întârziere a despăgubirilor datorate.
De altfel, prin hotărârea pronunțată la data de 18.06.2002, în cauza nr. 48939/99, Oneryildiz contra Turciei, CEDO a reținut, pentru prima dată, obligația administrației de a plăti o sumă de bani la care fusese obligată printr-o hotărâre judecătorească, fără a aștepta o procedură de executare silită.
De asemenea, prin decizia de admisibilitate pronunțată la data de 11.12.2003, în cauza nr. 62503/00, Karahalios contra Greciei, CEDO a reținut că: "nu este oportun să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. S-a mai reținut că, în plus, dacă administrația nu execută hotărârea din proprie inițiativă, iar reclamantul recurge la executare silită, acest aspect trebuie reținut ca circumstanță agravantă.
Totodată, prin dispozițiile Legii nr. 250/2007, s-a creat o situație discriminatorie între magistrații din cadrul altor curți de apel, care au primit fonduri de la același ordonator principal de credite, Ministerul Justiției, însa cărora li s-au plătit despăgubirile reprezentând drepturile salariale de 30%, respectiv 40% și spor vechime înainte de 01.08.2007 și cei cărora, din culpa pârâților, li s-au plătit aceste daune după această dată, primind astfel drepturi considerabil diminuate fără nici o justificare rezonabilă.
Prejudiciul apare cu atât mai evident cu cât instanțele judecătorești au constatat, prin hotărârile precizate anterior, că plata sporurilor respective reprezintă o justă despăgubire pentru magistrații ce au fost discriminați prin neacordarea acestora, însă în faza executării dispozițiilor acestora, aceștia sunt din nou discriminați, prin aplicarea unui nou mod de calcul al contribuției de asigurări sociale, prevăzut de un act normativ intrat în vigoare cu mult după ce hotărârile erau definitive și executorii și chiar irevocabile.
De altfel, aceste sporuri trebuiau plătite de fapt de către pârâți în perioada pentru care instanța a considerat că reclamanta era îndreptățita la acestea, când drepturile salariale erau calculate prin reținerea CAS la nivelul plafonat de 5 salarii, astfel încât, prin aplicarea noului mod de calcul al CAS, prevăzut de Legea nr. 250/2007, prejudiciul suferit în perioada respectivă nu mai este integral acoperit prin despăgubirile acordate, care au fost diminuate considerabil prin introducerea unui nou criteriu de discriminare.
Potrivit dispozițiilor art. 5 din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii. Conform art. 155 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 269 și 166 din cod prevăd că angajatorul este obligat să îi despăgubească pe salariați în situația în care, din culpa sa, aceștia au fost prejudiciați prin neexecutarea în totalitatea obligațiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin.
Art. 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii. În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în forma modificată prin Protocolul 12, garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege. În acest sens sunt și dispozițiile art.1 alin. 2 lit. i din OUG 137/2000.
Mai mult, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași sub nr- reclamanții au formulat, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției, Curtea de APEL IAȘI, și o contestație la executare împotriva executării efectuate de către intimați în baza titlurilor executorii, respectiv împotriva modalității de determinare a sumelor stabilite prin titlurile executorii.
S-a mai solicitat prin aceeași contestație și obligarea intimaților la plata sumelor rezultate ca urmare a recalculării contribuției CAS, prin aplicarea coeficientului de 9,5%, conform art. 23 din Legea nr. 19/2000, plafonat la 5 salarii lunare.
Prin sentința civilă nr. 14530/10.12.2007, Judecătoria Iașia admis contestația la executare formulată și a dispus continuarea executării titlurilor executorii reprezentate de sentințele civile nr. 2167/2006 și 727/2007 ale Tribunalului Vaslui, în sensul obligării intimaților la plata către contestatori a sumei rezultate ca urmare a recalculării contribuției CAS nelegal calculate de către intimați, conform drepturilor stabilite prin raportul de expertiză nr. 4749/16.11.2007 efectuat în cauză.
Judecătoria Iașia reținut, în esență, că drepturile contestatorilor s-au născut din 2006 până cel mai târziu în mai 2007, iar intimații au aplicat o normă intrată în vigoare la 22.07.2007, aplicând astfel o lege nouă unei situații născute sub imperiul unei norme anterioare, ceea ce o face retroactivă și în contradicție cu principiile de drept civil și cele constituționale.
Nu se poate reține nici o culpă în sarcina contestatorilor și nici o circumstanță în favoarea intimaților că plățile drepturilor bănești nu s-au făcut la momentul rămânerii definitive a titlurilor executorii, cu atât mai mult cu cât acestea erau datorate începând cu anul 2001.
Această sentință civilă a fost însă modificată, în sensul respingerii contestației la executare formulate, prin decizia nr.1239/11.06.2008 a Tribunalului Iași, reținându-se faptul că o contestație la executare nu se poate face și împotriva actelor de executare benevole, cum este cazul în speță.
Aceeași instanță a mai reținut că, atâta vreme cât în cazul de față nu sunt întrunite condițiile pentru a fi formulată contestația la executare, analiza criticilor referitoare la legalitatea modului de determinare a sumelor cuvenite contestatorilor în temeiul titlurilor executorii nu se impune, astfel încât reclamanta din cauza de față a fost nevoita să promoveze prezenta acțiune pentru a obține reparațiile integrale ce i se cuveneau.
Pentru aceste considerente, constatând, în temeiul dispozițiilor art. 2 din OG137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 5 din Codul muncii, că reclamanta a fost prejudiciata prin plata unor despăgubiri diminuate prin calculul contribuției de asigurări sociale potrivit dispozițiilor Legii nr.250/2007, prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de APEL IAȘI, în baza art. 269 din Codul muncii, să plătească reclamantei diferențele de despăgubiri, actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective, cuvenite acesteia potrivit sentinței civile nr. 2167/2006 și 727/2007 ale Tribunalului Vaslui și 311/2007 a Tribunalului Iași, reținute în mod nelegal în urma aplicării contribuției de asigurări sociale la baza de calcul neplafonată, potrivit Legii nr. 250/2007.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, se susține, în primul rând, că normele de drept fiscal sunt de natură imperativă, existând obligația respectării prevederilor actelor normative în vigoare în ceea ce privește modul de calcul, de reținere și de virare a impozitelor și contribuțiilor salariale.
În aplicarea art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 250/2007, au fost aprobate norme metodologice prin nr. 680/2007, potrivit cărora, prin sintagma venit brut realizat lunar, se înțeleg și alte adaosuri la salarii, aprobate prin lege sau stabilite prin contractele individuale ori colective de muncă. În acest context, modalitatea de determinare a CAS este legală, iar soluția instanței de fond vădit neîntemeiată. Reclamanta intimată a devenit parte în raporturi de drept fiscal, iar contribuțiilor calculate, reținute și virate o dată cu plata drepturilor salariale li se aplică regimul legal în vigoare la momentul plății.
A mai susținut recurentul că a fost respectat atât principiul constituțional al neretroactivității legii, cât și principiul contributivității consacrat la art. 2 lit. e din Legea nr. 19/2000.
Cât privește practica CEDO, reținută de prima instanță, recurentul a subliniat că autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica cele mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătorești și că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, prelungirea duratei fazei de executare putând fi considerată non-conformă standardelor europene și constituțional în materia dreptului de acces la justiție, doar dacă are caracter excesiv.
Intimații nu au formulat întâmpinare. În recurs nu au fost administrate probe noi și nu s-au invocat din oficiu motive de ordine publică.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și hotărârea primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de recurent, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin sentința civilă nr. 727 din 7 iunie 2007 Tribunalului Vaslui, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a fost obligat să plătească intimatei sporul de 30%, respectiv 40% din indemnizația de încadrare lunară pentru perioada 22 iulie 2002-31 decembrie 2004, actualizat cu rata inflației la data plății. Prin sentința civilă nr. 2167 din 23 noiembrie 2006 Tribunalului Vaslui, recurentul a fost obligat să plătească intimatei sporul de 40% din indemnizația de încadrare brută lunară pentru perioada 1 ianuarie 2005-31 martie 2006, actualizat cu rata inflației la data plății, iar prin sentința civilă nr. 311 din 5 februarie 2007 Tribunalului Iași, recurentul a fost obligat să plătească intimatei sporul de vechime, începând cu data de 15.01.2004, actualizat cu rata inflației la data plății efective. Cele trei hotărâri judecătorești erau definitive și executorii la data pronunțării lor.
Atât sporul de 30%, respectiv 40%, cât și sporul de vechime au fost acordate de instanțele de judecată ca o consecință a restabilirii situației anterioare discriminării, având natura juridică a unor despăgubiri, pentru o justă și integrală acoperire a prejudiciului suferit de intimată prin discriminarea cauzată de neacordarea celor două sporuri.
Intimata nu a contestat modul de calcul, de reținere și de virare a contribuției de asigurări sociale, ci cuantumul despăgubirilor plătite, în temeiul celor trei hotărâri judecătorești, executate voluntar la data de 16.08.2007. În acest context, intimata a solicitat diferențele de despăgubiri, în condițiile în care sumele plătite de Curtea de APEL IAȘI, cu titlu de despăgubiri, au fost mai mici decât cele cuvenite, deoarece contribuția de asigurări sociale a fost calculată, reținută și virată potrivit art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, în forma modificată prin Legea nr. 250/2007, în vigoare începând cu data de 22.07.2007.
Astfel, în perioada anterioară acestei date, perioadă pentru care au și fost acordate despăgubiri prin cele trei hotărâri judecătorești, art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000 prevedea că baza lunară de calcul a contribuției de asigurări sociale nu poate depăși plafonul de 5 ori salariul mediu brut. În forma modificată, art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000 înlătură acest plafon, prevăzând că baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile și adaosurile.
Așadar, nu au aplicabilitate în cauză normele de drept fiscal, de "natură imperativă", conform susținerilor recurentului. Intimata nu contestă, așa cum s-a arătat, modul de calcul al contribuției de asigurări sociale, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, în forma în care erau în vigoare la data plății, și nici nu solicită restituirea contribuției de asigurări sociale calculate, reținute și virate peste plafonul de 5 ori salariul mediu brut. Prin urmare, pretențiile intimatei privind plata diferențelor de despăgubiri neacordate prin aplicarea art. 23 alin. 3 din Legea nr. 19/2000, în forma în vigoare la data plății, și nu în forma în care era în vigoare la data când intimata a fost discriminată prin neplata drepturile salariale reprezentând cele două sporuri, nu sunt examinate prin prisma principiului neconstituțional al neretroactivității legii sau a principiului contributivității consacrat la art. 2 lit. e din Legea nr. 19/2000, ambele invocate de recurent, dar care privesc modul de calcul al contribuției de asigurări sociale.
În ceea ce privește accepțiunea noțiunii de "termen rezonabil" în practica CEDO, se reține că stabilirea duratei rezonabile de executare a unei hotărâri judecătorești este individualizată la fiecare caz în parte. Astfel, o perioadă de 1 lună poate reprezenta un termen rezonabil într-o cauză, iar o perioadă de 2 ani și 7 luni poate reprezenta un termen rezonabil într-o altă cauză. În prezenta cauză, în condițiile în care și recurentul recunoaște că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești, dar nu invocă nici o altă justificare pentru neexecutarea celor trei hotărâri judecătorești pe o perioadă cuprinsă între 2 luni și 9 luni, această perioadă nu poate fi apreciată ca "termen rezonabil", cu atât mai mult cu cât a intervenit și modificarea legislativă menționată, a cărei aplicare a diminuat cuantumul despăgubirilor la care intimata era îndreptățită.
În consecință, față de considerentele expuse, avându-se în vedere și dispozițiile art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, se va respinge recursul și se va menține sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de intimatul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.20 din 16 01 2009 pronunțată de Curtea de APEL IAȘI pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 06 03 2009.
Președinte Judecător Judecător Grefier
Red. - 26 03 2009
Tehnored.
Minuta - tehnored. - 2 ex.
Curtea de Apel - fond:-
Președinte:Daniela PruteanuJudecători:Daniela Pruteanu, Carmen Bancu, Georgeta Pavelescu
