Pretentii civile. Speta. Decizia 1921/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1921
Ședința publică din data de 25 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr. 1204/21.07.2009 pronunțată de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, și pârâții-intimați Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților, recurentul solicitând judecarea cauzei și în lipsă de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 aprilie 2008, reclamanții, și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, și au solicitat repunerea în termen pentru formularea acțiunii începând cu data de 01.09.2000 până la data de 10.04.2005, obligarea pârâților în solidar la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50 % din salariul de bază lunar, pentru perioada 1 septembrie 2000, până în prezent și în continuare, obligarea pârâților la plata actualizată cu indicele de inflație a drepturilor salariale, Tribunalul Arad să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor pretinse.
Motivându-și acțiunea, au arătat că prin Decizia civilă XXI din 10.03.2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că judecătorii instanțelor au dreptul la acest spor și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, astfel că în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, care stabilește că decizia menționată este obligatorie, reclamantele sunt îndreptățite și la repunerea în termen cu privire la acțiunea formulată.
Prin întâmpinarea Ministerului Justiției și Libertăților din 18 iulie 2008, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a solicitat respingerea cererii de repunere în termen ca nejustificată, decizia Înaltei Curți neavând astfel de efecte. Și sub aspectul fondului s-a apreciat că acțiunea este nefondată.
Ministerul Economiei și Finanțelor prin întâmpinarea depusă la 21 mai 2008, invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Prin încheierea din 26 iunie 2008, în temeiul art. I din nr.OUG 75/2008, privind stabilirea unor măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cauza a fost trimisă spre soluționare Curții de Apel Timișoara.
După declararea neconstituționalității dispozițiilor legale mai sus arătate, Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 93 din 29 aprilie 2009, declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Arad.
Prin sentința civilă nr. 1204 din 21 iulie 2009 Tribunalului Arad, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției și Libertăților și s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Economiei și Finanțelor.
A fost admis acțiunea formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad.
Au fost obligați pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de 50 %, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, pentru perioada 01.09.2000 - 01.01.2004, privind pe, 01.09.2000 - 15.08.2005, privind pe și 01.09.2000 - până în prezent și în continuare privind pe, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor până la data plății efective.
Totodată s-a respinge acțiunea reclamanților față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor pentru obligarea la alocarea fondurilor necesare sumelor pretinse.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților este întemeiată pe Decizia nr. XXI din 10 martie 2008, Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat că judecători instanțelor judecătorești sunt îndreptățiți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, deci și pentru perioada solicitată de reclamanți, începând cu 1 septembrie 2000, până la încetarea raporturilor de muncă pentru reclamanții și și pentru reclamantul începând 1 septembrie 2000- până în prezent și în continuare.
În acest context, temeiul juridic al acțiunii este însăși decizia din 10 martie 2008, Înaltei Curți, care a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 444 din 13 iunie 2008, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii având ca obiect sporul de 50 % din salariul de bază lunar solicitat, astfel cum dispune art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
Ca urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune s-a reținut că nu este întemeiată și a fost respinsă.
Întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor nu este în raporturi de serviciu cu reclamanții și nu are față de aceștia nici obligații în materie bugetară, cererea formulată față de acest pârât urmează a fi respinsă. Toate obligațiile Ministerului Economiei și Finanțelor în procesul bugetar se situează în sfera raporturilor cu Parlamentul căruia îi propune spre aprobare legea bugetară, iar ulterior aprobării, raporturile sale bugetare sunt numai cu ordonatorii principali de credite, astfel că în prezentul litigiu nu există cadru procesual pentru a putea fi valorificate astfel de obligații.
În condițiile prevăzute de art. 161 alin. 4 din Codul muncii care obligă întotdeauna angajatorul la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului prin întârzierea plății salariului, pârâții vor fi obligați la plata actualizată a drepturilor salariale acordate.
În temeiul art. 4 din Decretul nr. 92/1976, privitor la carnetul de muncă, acțiunea reclamanților a fost admisă față de Tribunalul Arad, care va fi îndatorat să consemneze în carnetele de muncă ale reclamanților drepturile salariale mai sus stabilite.
Din înscrisurile depuse instanța a constatat că reclamanții au funcționat ca judecători, astfel, reclamantul a funcționat ca judecător până la data de 15.08.2005, dată la care s-a pensionat, reclamantul a fost încadrat până la 01.01.2004-data pensionării, iar reclamantul funcționează și în prezent judecător la Judecătoria Chișineu -
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, invocând ca temei de drept dispozițiile art.304 pct.4 și 9 raportat la art. 312 alin.3 teza finală Cod procedură civilă.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv cu nerespectarea dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de trei ani de la data introducerii acțiunii, conform art.1, art.3, art.7 și art.8 din Decretul nr.167/1958 și ale art.283 Codul muncii, drepturile solicitate înainte de aprilie 2005, fiind prescrise.
De asemenea, arată că în speță sunt incidente și dispozițiile art. 12 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, având în vedere că prin acțiunea formulată reclamanții solicită plata unor drepturi salariale restante și că, potrivit art.3 alin.1 din același decret, durata termenului general de prescripție aplicabil în materia drepturilor de creanță este de 3 ani, termenul de prescripție începând să curgă de la data intrării în vigoare a OG83/2000 și nu din momentul pronunțării Deciziei nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De altfel, în perioada anilor 2000-2005 nu a intervenit nicio situație de natură a-i împiedica pe reclamanți să formuleze acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului lor.
Ca practică judiciară au fost invocate: Decizia 871/R a Curții de Apel Târgu Mureș; Decizia nr.525/2008 a Curții de Apel Bacău; Sentința Civilă nr.1349/10.12.2007 a Tribunalului Brașov; Decizia 1807/22.05.2008 a Curții de Apel București; Sentința civilă nr.14/10.09.2008 a Curții de Apel Bacău; Sentința Civilă nt.745/13.06.2008 a Tribunalului Constanța; Sentința Civilă nr.95/P/8.12.2008 a Curții de Apel Oradea și Sentința Civilă nr.14/08.01.2009 a Curții de Apel Craiova.
În ce privește motivul de casare prevăzut de art.304 pct.4 Cod procedură civilă, a arătat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația în vigoare, arogându-și atribuții de legiferare.
Mai arată că în acest moment sporul de risc și solicitare neuropsihică nu există reglementat în nici un act normativ în vigoare, actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea 50/1996 a fost abrogat prin OG83/2000.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, arătând că prima instanță și-a însușit susținerile reclamanților atât sub aspectul introducerii în termen a cereri, cât și sub aspectul fondului privind dreptul lor de a beneficia de sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct.4 și 9 raportat la art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Corect tribunalul a analizat în fond pretențiile deduse judecății cu privire la sporul de spor de 50% din salariul de bază brut lunar, cuvenit potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, a art.47 din Legea nr. 50/1996, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție "Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare în limitele și condițiile prevăzute de aceasta".
Ori, prin art. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la " modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56 - 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,modificarea, completarea și abrogareaconstituie evenimente legislativedistincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul a intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art. 1 pct. Q3 din aceeași Lege nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art. 2 alin. 3 pct. b lit. d din Decretul nr. 247/1997".
De asemenea, în aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție B, constituită în Secții Unite, a pronunțat decizia nr.21/10.03.2008, în sensul că a constatat că judecătorii și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorii pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin motivele de recurs.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În cazul din speță însă, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, se cuvine acestora doar până la data intrării în vigoare a Legii-Cadru nr. 330/5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ce are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, considerent pentru care se vor modifica disp ozițiile sentinței de acordare a sporului pentru viitor pentru reclamantul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, declarat împotriva sentinței civile nr. 1204/21.06.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea recurată, în sensul că obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad la plata drepturilor bănești, reprezentând sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioada 1.11.2000-1.01.2004 pentru, pe perioada 1.11.2000-15.08.2008, pentru și 1.11.2000 până la 12.11.2009 pentru.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
cu opinie separată, în sensul respingerii
pretențiilor reclamanților
pentru perioada 1.09.2000-1.01.2004, ale
reclamantului pentru perioada
1.09.2000-24.04.2005 și ale reclamantului
perioada 1.09.2000-24.04.2005
ca prescrise
Grefier,
Red. /8.12.2009
Tehnored.: L/ 2 ex./8.12. 2009
Prim inst.: și
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Opinia separată este în sensul respingerii și a pretențiilor reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 1.01.2004, ale reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005 și ale reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005 ca fiind prescrise, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Apreciez că, în speță, se impunea admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 1.01.2004, al reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005 și al reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005, excepție invocată de către pârâtul-recurent Ministerul Justiției, împrejurare ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Conform art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, cum este în speță.
Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. În dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. XXI din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut, în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr.167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 din Codul muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, menționată mai sus, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Având în vedere cele expuse mai sus și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, apreciez că excepția prescripției dreptului la acțiune este întemeiată și, pe cale de consecință, se impunea respingerea pretențiilor reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 1.01.2004, ale reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005 și ale reclamantului pentru perioada 1.09.2000 - 24.04.2005 ca prescrise.
JUDECĂTOR,
Dr. - -
Red./tehnored./25.11.2009
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
