Pretentii civile. Speta. Decizia 1997/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1997
Ședința publică din 8 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 2: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 3: Dumitru Popescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1543/10.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâtul intimat Spitalul Clinic de Copii nr. 3 " ", având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanta recurentă personal și asistată de avocat, lipsă fiind pârâtul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului și casarea sentinței civile supuse reformării, cu trimitere spre rejudecare, pentru motivele arătate în scris, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Prin cererea inregistrata la Tribunalul T sub nr. dosar - la 25.02.2009, reclamanta in contradictoriu cu paratul Spitalul Clinic de Copii nr. 3 " " a solicitat instanței:
1.Constatarea faptului că pârâtul nu a aplicat corect dispozițiile legii privind sistemul de salarizare a personalului contractual din sistemul bugetar, respectiv nu a încadrat corect salariul reclamantei în conformitate cu dispozițiile legale, începând cu data de 05.11.1996;
2. Stabilirea (în urma unei expertize contabile) a cuantumului corect al salariului de încadrare al reclamantei, începând cu data de 05.11.1996 și până la data de 20.03.2005;
3. Stabilirea (în urma expertizei contabile) a cuantumului sporurilor neacordate de pârât pe perioada 25.02.2006 - 25.02.2009 și obligarea pârâtului la plata efectivă a acestor sume;
4. Recunoașterea de către pârât a gradelor profesionale corecte care ar fi trebuit să fie acordate reclamantei, stabilite tot conform expertizei de mai sus.
5. Obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei daune morale pentru prejudiciul moral produs reclamantei prin neplata unor sume care îi erau atribuite prin lege, cu titlul de salariu.
1. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, în fapt, a fost angajata pârâtei din data de 5.11.1996.
Deși de-a lungul întregii sale cariere și-a exercitat profesia cu maximum de probitate și diligentă, notele de apreciere a muncii depuse de reclamantă fiind întotdeauna la cote maxime, a fost supusă unor abuzuri din partea angajatorului său, care, i-a modificat în mod unilateral salariul, pe în baza unor decizii abuzive.
1. Referitor la salariul de încadrare al reclamantei, greșit calculat de pârât:
La data de 25.09.2008, a fost pronunțată sentința civilă nr. 3083/PI în dosarul nr- prin care instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantei diferențele dintre drepturile salariale ce i se cuveneau potrivit salarizării din unitățile clinice și salariile efectiv plătite de pârât în varianta "neclinic" pe perioada 20.03.2005 și până la data pronunțării, precum și pe viitor, în condițiile legii.
În cadrul acestui proces, reclamanta a aflat din documentele depuse la dosar de pârât, precum și din documentele depuse la alte dosare similare inițiate de colegele sale reclamante, că problema calculului greșit a salariului depășește ca vechime anul 2004, ajungând de fapt până la data încadrării reclamantei la pârât.
Mai mult, a devenit sigură de erorile de calcul ale salariului său în timpul executării silite a unor sentințe similare celei de mai sus, începută de colegele sale împotriva aceluiași pârât, când, în urma unei expertize contabile necesară calculării sumelor datorate de pârât, expertul a observat o serie de neconcordanțe între înscrierile din toate dosarele de personal ale angajatelor pârâtului. Însă, deoarece problema o depășește ca nivel de calcule efective, apreciază că este nevoie de o expertiză care să constate care sunt exact diferențele dintre salariul efectiv de încadrare a reclamantei și salariul care ar fi trebuit să fie acordat acesteia în baza legislației în vigoare.
A învederat că solicitarea sa este justificată întrucât, chiar dacă solicitarea unor sume mai veche de trei ani ar fi tardivă, stabilirea exactă a salariilor și a gradelor profesionale va fi automat urmată de consemnarea în cartea de muncă a salariilor corecte care ar fi trebuit sa îi fie plătite de-a lungul anilor. Acest lucru are importanță pentru reclamanta, deoarece în baza acestor înscrieri din cartea de muncă se va stabili cuantumul pensiei sale.
Mai mult, este un drept al său, pe care înțelege să și-l exercite pe această cale, deoarece pe cale amiabilă pârâtul nu a înțeles să rezolve această situație, chiar mai mult, pârâtul fiind singura vinovată pentru situația de față.
2. Referitor la daunele morale
Apreciază că se impune sancționarea pârâtului cu suma de 5.000 lei daune morale, întrucât, de-a lungul timpului, prin neacordarea salariului și gradelor profesionale corecte a vitregit-o de o mulțime de mici bucurii ale vieții, la care a fost obligată să renunțe, deoarece nu avea destui bani. Astfel, suma de 5.000 lei este o sumă simbolică față de sumele de care a fost vitregită, pârâtul trebuind a fi obligat la plata acestei sume cu titlu de daune morale.
În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 154 și urm. și 281 și urm. din Codul muncii.
Prin întâmpinarea depusă prin registratură la data de 25.05.2009, pârâtul SPITALUL CLINIC DE URGENTA PENTRU COPII " " a solicitat instanței sa dispună in principal respingerea acțiunii ca neîntemeiata pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, cu privire la punctul 1 si 2 din petitul acțiunii, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, raportat la dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Dreptul la acțiune este prescris și în situația în care s-ar considera că sporul reprezintă un drept de natură salarială, termenul de prescripție în acest caz fiind cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Conform art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
În concluzie, față de aspectele menționate, raportat la dispozițiile art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, a solicitat instanței admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, si, pe cale de consecință, să dispună respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
A mai solicitat instanței sa pună in vedere reclamantei sa precizeze care articol din Legea nr. 154/1998 si ale OUG 24/2000 au fost incălcate de către spârât.
Ordonatorii de credite bugetare stabilesc salariile de baza ale personalului din unitățile respective, pe baza metodologiei pentru aplicarea criteriilor de stabilire a salariilor de baza, cu respectarea limitelor de salarii de baza ce corespund grilei de intervale specifice sectorului de activitate din care aceștia fac parte, transmise de ordonatorii principali de credite.
Criteriile de stabilire a salariilor de baza intre limite, normele de evaluare a performantelor profesionale individuale si metodologiile de aplicare a acestora, elaborate cu consultarea sindicatelor sau a reprezentanților angajaților, se aproba prin hotărâre a Biroului permanent al fiecărei Camere a Parlamentului sau prin hotărâre a Guvernului, după caz, la propunerea ordonatorilor principali de credite bugetare.
de baza si indemnizațiile de conducere se stabilesc astfel incat, impreuna cu celelalte elemente ale sistemului de salarizare, sa se încadreze in fondurile alocate de la bugetul de stat. bugetul asigurărilor sociale de stat. bugetele locale si bugetele fondurilor speciale pentru cheltuielile cu salariile, in vederea realizării obiectivelor, programelor si proiectelor stabilite.
de bază pentru fiecare funcție de execuție, pe grade profesionale sau trepte profesionale, ocupate de personalul contractual, se stabilesc între limita minimă și cea maximă prevăzute în anexele nr. IV din OUG 24/2000.
Sub un alt aspect referitor la petitul 3 al acțiunii - stabilirea cuantumului sporurilor neacordate - nu se precizează ce sporuri solicita efectiv.A invocat neindeplinirea condiției precizata la art. 112 pct. 3 din Codul d e procedura civila, in sensul neprecizarii cuantumului pretențiilor solicitate. Lipsa determinării valorii obiectului face imposibila pregătirea apărării.
În consecința, a solicitat instanței sa pună in vedere reclamantei sa isi precizeze sporurile solicitate (ce categorii de sporuri intelege sa solicite), precum si valoarea concretă a acestora, in caz contrar, solicitând suspendarea in temeiul art. 151 alin. (1) Cod de procedura civila.
In ceea ce privește petitul 3 al acțiunii - recunoașterea gradelor profesionale - din formularea acestui petit, a arătat că înțelege obligarea sa la menționarea gradelor profesionale in carnetul de munca, competenta aparținând Judecătoriei.
Astfel, a invocat prescriptia dreptului la acțiune, raportat la prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, anume "Împotriva măsurii luate potrivit alin. (1), precum și în cazul neeliberarii carnetului la încetarea activității, titularul carnetului de munca se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei raza teritorială își are sediul unitatea care a luat măsura respectiva, în termen de 30 de zile de la data comunicării".
Cu privire la petitul 4 al acțiunii - acordarea de daune morale in suma de 5000 lei - a arătat următoarele:Prejudiciul moral trebuie probat, nu doar afirmat, or, din cererea formulata, nu rezultă existența unui prejudiciu moral suferit de salariata contestatoare. Pentru acordarea daunelor morale condiția esențială este aceea a întrunirii elementelor esențiale ale răspunderii civile delictuale, și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unei raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției angajatorului, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat acesta. Dacă cel puțin una dintre condițiile mai sus enumerate nu este îndeplinită, nu poate fi antrenată răspunderea delictuală a angajatorului. Pe cale de consecință, nu se pot acorda despăgubiri pentru pretinse daune morale suferite de salariat, atâta vreme cât nu există fapta ilicită a angajatorului.
Ca urmare a modificării aduse prin Legea nr. 237/2007. art. 269 alin. 1 din Codul muncii are in prezent, următorul cuprins: "Angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor răspunderii civile contractuale sa il despăgubească pe salariat in situația in care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului in timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau in legătura cu serviciul". Se poate constata ca intenția legiuitorului - de a face posibila si acordarea de despăgubiri de către angajator pentru un prejudiciu moral adus din vina sa salariatului - nu este consacrata intr-o redactare legala riguroasa. La o prima vedere, in temeiul unei interpretări gramaticale/literale, s-ar putea concluziona ca art. 269 alin. I din Cod cuprinde o soluție alternativa. Așadar, sub condiția de a exista prejudiciul sau prejudiciile in cauza - produse salariatului - angajatorul ar răspunde fie pentru prejudiciul material, fie pentru cel moral, dar niciodată, cumulat, pentru ambele."
În literatura juridica si străina s-a considerat ca prejudiciul nepatrimonial denumit dauna morala consta in atingerea valorilor care definesc îndeosebi personalitatea umana: existenta fizica a omului, sănătatea si integritatea corporala, sensibilitatea fizica si psihica, sentimentele de afecțiune si, cinstea, demnitatea si onoarea, prestigiul profesional, drepturile nepatrimoniale rezultate din creația intelectuala, precum si alte valori similare.
Pornind de la prevederile noului Cod al muncii, s-a arătat ca in concepția Codului muncii, in principiu, nici angajatorul păgubit si nici salariatul păgubit nu pot pretinde despăgubiri pentru daunele morale suferite pentru prejudiciul provocat. De regula, atare daune se cuvin doar in cadrul răspunderii civile delictuale, in condițiile in care art. 998-999.civ. se refera generic la prejudiciu, fara a distinge intre cel material si cel moral. concluzia ca legiuitorul a reținut si in cadrul răspunderii patrimoniale reglementate de Codul muncii regula din dreptul comun. Intr-adevar, in domeniul răspunderii civile contractuale, despăgubirile pentru daunele morale suferite se cuvin numai cu titlu de excepție, fie daca exista o dispoziție legala ori o stipulație contractuala expresa, fie. chiar in lipsa acestora, in domeniile strict limitate ale contractelor de transport al persoanelor, in cel al contractelor privitoare la drepturile de proprietate intelectuala, ori in contractele care cuprind obligații implicite de protecție ale persoanelor fizice (cum sunt. de pilda, cele hoteliere, de organizare a spectacolelor si a jocurilor sportive).
În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 115.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 1543 din 10.06.2009, Tribunalul Timișa respins acțiunea reclamantei reținând următoarele:
În speță, tema pretențiilor și a probațiunii poartă asupra recunoașterii unor drepturi salariale, a unor sporuri și grade profesionale pretins a nu fi fost acordate de pârât. Așa cum a fost formulată acțiunea, aceasta se privește a fi lipită de un interes născut, legitim, direct, personal și actual ( știut fiind că această condiție esențială a dreptului la acțiune presupune asigurarea propriilor interese și nu ale altora sau ale societății în general). Și aceasta pentru că demersul judiciar pendinte nu are aptitudinea de a produce efecte juridice, acest aspect fiind valabil cu precădere în ceea ce privește primele două capete de cerere, care, de altfel, nici nu pot fi numite petite veritabile. Astfel, tribunalul reține că și în situația în care s-ar da eficiență unui așa demers judiciar și s-ar constata că nu i s-a stabilit în mod corect salariul de încadrare, și încă petiționara nu ar legitima condiția interesului. De vreme ce, chiar dacă ar obține un titlu (constând într-o hotărâre judecătorească), prin care să i se constate o creanță, plata acesteia ar fi obstaculată de un impediment absolut - prescripția dreptului la acțiune. fiind că, în litigiile de muncă, potrivit art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, "termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate". Or, perioada vizată de reclamantă este în speță este cea cuprinsă între 5.11.1996- 20.03.2005.
Ceea ce îngăduie și obligă la a se conchide că simpla stabilire a unui alt cuantum al salariului de care, pretins ar fi trebuit să beneficieze petiționara, se privește a fi lipsită de interes (neavând nici-o finalitate) dacă nu este urmată și de un petit vizând plata acestor drepturi salariale (odată ce ar fi recunoscute), plată care, pentru perioada antemenționată, este prescrisă.
Celelalte petite ale acțiunii - vizând stabilirea și plata sporurilor neacordate și recunoașterea gradelor profesionale corecte urmează a fi respinse, de vreme ce reclamanta, deși a beneficiat de asistență juridică, nu a înțeles să precizeze ce sporuri și, respectiv, ce grade profesionale nu i-au fost recunoscute și, pe cale de consecință, acordate de către pârât. altfel, demersul judiciar inițiat de petiționară se privește a fi inform, lăsând în sarcina instanței să identifice sporuri și grade profesionale (transferând așadar obligația sa procesuală, reglementată de Codul d e procedură civilă în al său art.112).
Or așa stând lucrurile, cum aceste petite nu îndeplinesc cerințele art.112 pct. 3 pr. civ. - în sensul precizării obiectului cererii, având o formulare mai mult decât generală și evazivă, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că în speță, instanța se află în imposibilitate de a efectua orice cercetare judecătorească. Pe de altă parte, nu îi este îngăduit judecătorului a trece peste disponibilitatea procesuală ce guvernează procesul civil și a se pronunța asupra unor petite ce nu sunt suficient de individualizate și determinate (căci o hotărâre judecătorească se caracterizează prin claritate și concizie, nefiind permis a se statua asupra unor aspecte generale).
Față de modul de soluționare a primelor capete de cerere, urmează fi respins și cel vizând daunelor morale, de vreme ce acesta se găsește într-un raport de dependență și accesorialitate față de cele dintâi petite.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal reclamanta solicitând casarea sentinței supusă reformării și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de purtarea procesului.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamantei, Curtea constată că acestea s-au referit in esență la greșita calificare a cererii de chemare in judecată de către instanța de fond,in condițiile in care primele trei petite ale acțiunii sunt cereri in constatarea unor drepturi întemeiate pe prevederile art. 111/pr.civ. iar restul reprezintă cereri in realizarea dreptului.
Cât privește interesul in promovarea cererilor in constatare, reclamanta susține că acesta constă in justificarea prejudiciului moral cauzat reclamantei prin calcularea greșită a salariului de către angajator, prejudiciu spre a cărui recuperare se tinde in demersul judiciar pendinte, in temeiul art. 998-999/civ.
Referitor la solicitarea de plată a sporurilor salariale neachitate, reclamanta susține că, neavând cunoștințe de specialitate, s-a aflat in imposibilitate de a preciza instanței care sunt drepturile bănești ce nu au fost luate in considerare de angajator, sarcina de a le individualiza fiind a expertului ce urma să întocmească raportul de specialitate.
In fine, recurenta a mai susținut că in mod eronat tribunalul a considerat că in privința petitului referitor la plata diferenței dintre drepturile salariale ce i se cuveneau reclamantei și cele achitate in temeiul unei hotărâri judecătorești anterioare s-ar aplica principiul autorității de lucru judecat. Sentința in discuție se referă la două categorii de drepturi salariale, pe când petitul in discuție cuprinde toate sporurile, stimulentele, zilele de concediu neplătit, etc.
In drept, reclamanta a invocat prevederile art. 299 și următoarele din Codul d e procedură civilă
Analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură efectuate la instanța de fond cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind.1 și art. 312 alin.1 /pr.civ. Curtea constată că acesta este neîntemeiat, pentru următoarele motive:
Astfel instanța de fond a observat că autoarea acțiunii tinde la recunoașterea unor drepturi salariale, a unor sporuri și grade profesionale pretins a nu fi fost acordate de pârât in perioada anilor 2000-2004. Or, în condițiile in care scopul material urmărit de reclamantă este unul general, de a obține o hotărâre judecătorească de obligare a angajatorului la plata unor sume de bani, în mod evident susceptibilă de executare silită, se constată că acțiunea promovată este o veritabilă acțiune în realizarea dreptului, recurenta neputând pretinde că o parte din capetele de cerere sunt acțiuni in constatare, iar cealaltă parte sunt cereri in realizare, câtă vreme cele două categorii sunt intr-o deplină interdependență, așa cum de altfel recunoaște recurenta.
Reclamanta recurentă nu poate pretinde cu succes că a recurs la acțiunea in constatare, deoarece acțiunea in realizare pentru valorificarea pretențiilor era prescrisă. Intr-adevăr, potrivit art. 111 teza a II a pr.civ. cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului, însă textul nu are în vedere decât o imposibilitate obiectivă de a acționa, iar nu una subiectivă in care dreptul putea fi realizat dar reclamantul a rămas in pasivitate și nu a acționat in termenul legal.
Curtea mai observă că argumentele recurentei cu privire la justificarea interesului de a obține despăgubiri în baza art. 998-999 din civ. în urma constatării modului eronat de calcul al salariului în intervalul 2000-2004 nu este de natură a modifica soluția de respingere primelor trei petite ale acțiunii. Lăsând la o parte că în litigiile de muncă răspunderea angajatorului se plasează exclusiv in perimetrul normelor art.269 din Codul muncii, Curtea mai constată că, la fel ca și cererile la care se referă art. 283 alin.1 lit. din Codul muncii, acțiunile în despăgubire fondate pe art.998-999.civ. sunt prescriptibile în trei ani de la data la care persoana în cauză a cunoscut sau a trebuit să cunoască despre săvârșirea faptei ilicite și despre autorul ei, prin efectul normelor art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968. Acest moment se plasează evident la data plății drepturilor salariale disputate.
Cu privire la modul de individualizare a sporurilor și celorlalte drepturi salariale despre care reclamanta pretinde că nu au fost acordate de angajator, instanța de recurs reține că in mod corect tribunalul a conchis asupra ignorării prevederilor art. 112 din pr.civ., de vreme ce îi revenea autoarei cererii de chemare in judecată obligația de a individualiza in mod clar dreptul salarial pretins și temeiul juridic al acestuia, expertul neavând decât atribuții legate de lămurirea unor împrejurări de fapt, potrivit art. 201 alin.1 din pr.civ. Cu alte cuvinte, rolul specialistului in cazul concret al speței de față, nu putea fi decât stabilirea pe baza statelor de plată și a altor înscrisuri ce reflectă modul de calcul al salariilor, dacă drepturile bănești constând în sporuri ori alte sume expres determinate prin acțiune au fost avute în vedere la plată, urmând ca apoi instanța să hotărască dacă reclamantei i se cuveneau sau nu aceste drepturi.
Curtea mai constată că nu sunt întemeiate nici argumentele recurentei relative la soluționarea greșită a excepției autorității de lucru judecat a petitului referitor la plata diferențelor dintre drepturile salariale ce i se cuveneau reclamantei potrivit calculelor stabilite prin expertiza de mai sus, și salariile efectiv calculate în baza sentinței nr. 3083/PI pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Timiș, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, omisiunea de a individualiza clar pretențiile, precum și modul de formulare a cererii supusă analizei au îndreptățit instanța de fond să ajungă la concluzia că se urmărește a se dovedi că prin sentința anterioară s-a stabilit și achitat un cuantum eronat al drepturile salariale pretins fi fost cuvenite petiționarei. In concluzie, prevederile art. 166 din pr.civ. și art. 1201.civ. au fost corect reținute de judecătorii fondului.
Pentru argumentele de fapt și de drept mai sus prezentate, în baza art. 304 in.1 și art. 312 alin.1 din pr.civ. considerând că discutarea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului, ridicată de acesta in fața instanței de recurs, a devenit inutilă, Curtea va respinge recursul reclamantei ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 1543/10.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 8 decembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. / 19.01.2010
Tehnored./19.01.2010/2 ex
Prima instanță: și
Tribunalul Timiș
Președinte:Aurelia SchnepfJudecători:Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu
