Pretentii civile. Speta. Decizia 315/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 315/
Ședința publică din 26 martie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, Direcția Generală a Finanțelor Publice H cu sediul în M C,-, jud. H, împotriva sentinței civile nr. 586 din 10.04.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar prin decizia nr. 1181 din 6.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu -
Instanța având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în baza actelor și lucrărilor dosarului reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Harghita sub nr- din 3 martie 2008, reclamanții u și, având calitatea de magistrați la Judecătoriei Miercurea Ciuc, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, DGFP H, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând pronunțarea unei sentințe prin care pârâții să fie obligați la plata sumelor reprezentând diferențele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația brută lunară, pe perioada 11.04.2002-31.12.2002, urmând ca aceste drepturi solicitate să fie înscrise în carnetele de muncă ale reclamanților de către Tribunalul Harghita iar Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate.
În motivare reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți la sumele solicitate, au indicat textele legale care îi îndreptățesc la primirea sumelor solicitate.
Prin sentința civilă nr.586 din 10 aprilie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune; a admis acțiunea reclamanților u și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP H, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților sumele reprezentând diferențele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, după cum urmează: u - 4.158 lei și - 4.187 lei; a obligat pârâții în solidar să calculeze aceste sume cu rata inflației calculată până la data plății efective; a obligat pârâtul Tribunalul Harghita să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților drepturile acordate prin hotărâre; a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și DGFP H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Recurentul Ministerul Justiției a invocat dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ.
În esență recurentul a susținut excepția prescripției dreptului material la acțiune care în opinia sa, a fost greșit soluționată de instanța de fond prin prisma prevederilor Decretului-lege nr.167/1958. Nu în ultimul rând se arată că instanța a făcut o greșită aplicare a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1, prin raportare la practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul în care, pe cale jurisprudențială s-a statuat că un interes patrimonial care aparține categoriei judiciare de "creanță" poate fi considerat ca "valoare patrimonială" numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și coordonată a instanțelor naționale.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesual pasive, excepția prescripției dreptului la acțiune precum și pe fond netemeinicia acțiunii promovate.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive recurentul a arătat că între reclamanți și pârât nu există nici un raport juridic obligațional pe cale de consecință între prejudiciul cauzat și fapta culpabilă nu există un raport clar de cauzalitate în ceea ce privește acest pârât. Cu alte cuvinte nu s-a dovedit ca pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, cu încălcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamanților.
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune recurentul a arătat că în cauză sunt incidente prevederile Decretului 167/1958 astfel că instanța de fond a respins în mod greșit această excepție.
Cu referire la fondul cauzei recurentul a învederat instanței de recurs că în lipsa unei prevederi legale solicitările reclamanților sunt neîntemeiate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu dispozițiile art.304 ind.1 pr.civ. curtea apreciază că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamanții au solicitat prin acțiune, obligarea pârâților în solidar la plata diferențelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, diferențe neachitate pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, sume actualizate cu rata inflației la momentul plății.
În motivele cuprinse în cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că prin decizia nr.VI din 15.01.2007 pronunțată de ICCJ s-a urmărit înlăturarea stării de discriminare create prin art.11 alin.1 din OUG 177/2002 și art.28 alin.4 din OUG 43/2002 modificată prin OUG 24/2004 și aprobată prin Legea 601/2004. Astfel fiind, în opinia reclamanților dreptul la acțiune s-a născut în momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial iar forța obligatorie a acesteia statuată de art.329 pr.civ. fundamentează pretențiile solicitate.
Argumentația reclamanților a fost preluată și în conținutul hotărârii atacate cu precizarea că aceasta din urmă se fundamentează pe incidența art.1 din protocolul nr.1 al CEDO precum și pe dispozițiile art.G a Cartei Sociale Europene ratificată prin Legea 193/1999.
Din această perspectivă instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor constituționale și a reglementărilor internaționale enunțate prevederile art.1 și 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest raționament se impune, a apreciat instanța de fond, întrucât potrivit art.20 alin.2 din Constituția României reglementările internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, condiții ce nu sunt întrunite în speță, și pe cale de consecință acestea, reglementările internaționale, se aplică cu prioritate nefiind în situația în care legea internă conține dispoziții mai favorabile.
În opinia curții raționamentul instanței de fond este cât se poate de greșit.
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ, decizie pronunțată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților precum și ale dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificată prin OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii și al deciziei pronunțată în acest sens a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Decizia pronunțată în interesul legii este considerată unanim în doctrină și practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat și la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat și legat strict de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale ce au constituitobiectulrecursului în interesul legii.
Pronunțarea și publicarea în a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamanți vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale și pe de altă parte vizează prestații cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistrați a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situațiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni și nimic nu-i împiedica pe reclamanți să formuleze pretenții înlăuntrul termenului de prescripție așa cum au făcut-o prin acțiunea prin care, conform propriilor susțineri, a beneficiat de repararea acestui prejudiciu însă pentru o perioadă situată înlăuntrul acestui termen.
A admite raționamentul reclamanților preluat de instanță prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamanții cât și instanța se prevalează de necunoașterea dispozițiilor privind salarizarea magistraților, respectiv salarizarea discriminatorie, precum și a dispozițiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei aserțiunile instanței privitoare la calitatea de bun a acestei creanțe în senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și art.G al Cartei Social Europene ratificată prin Legea nr.193/1999 și pe cale de consecință inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanța nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acțiune privind valorificarea acestui bun este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță însă, nu în mod absolut așa cum apreciază aceasta și protejând sine die pasivitatea creditorului care așa cum arătam anterior, avea deschisă calea acțiunii încă din anul 2002. Reclamanții nu au invocat și instanța nu a reținut ce măsură a legiuitorului intern a împiedicat-o să-și exercitedreptul material laacțiune înlăuntrul termenuluidefipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data nașterii acestui drept.
A accepta raționamentul instanței de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speță. Pe de altă parte acceptând acest raționament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în sensul în care oricând și oricum pot fi formulate pretenții ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicție cu prevederile internaționale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României problema priorității între reglementările internaționale și legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanțe între acestea. Așa cum am arătat în speță nu există o astfel de situație valorificarea acestui "bun" putând fi făcută în condițiile și cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Obligația debitorului după împlinirea termenului de prescripție devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existența unui titlu executoriu valid.
Având în vedere cele de mai sus, curtea va admite excepția invocată de recurenți privind prescripția dreptului material la acțiune, va modifica în parte sentința atacată, va respinge acțiunea formulată de reclamanți, menținând celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
Față de cele expuse anterior curtea apreciază că analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi făcută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B-, sector 5, și Ministerul Finanțelor Publice prin H cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.586 din 10 aprilie 2008, Tribunalului Harghita.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că:
-respinge ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanții și, ambii cu domiciliul ales în M C, str.-.- nr.6, județul H, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, cu sediul în B-, sector 5, Tribunalul Harghita cu sediul în MCs tr. str.-.- nr.6, județul H, Ministerul Economiei și Finanțelor cu sediul în B-, sector 5, H cu sediul în M C-, județul H și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu sediul în B, P-ța - - nr.1-3, sector 1.
Menține celelalte dispoziții din hotărârea atacată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 26 martie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
-
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 exp.
22.06.2009
Jud.fond: -
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
