Pretentii civile. Speta. Decizia 3456/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(Număr în format vechi 1771/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA Nr. 3456R
Ședința publică de la 18 mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Ignat Silvia Georgiana
JUDECĂTOR 3: Călin
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor formulate de recurentul și recurenta AH. DOMENIILOR STATULUI împotriva sentinței civile nr.7410/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE, AH. DOMENIILOR STATULUI și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta prin avocat, cu împuternicire avocațială nr.-/28.03.2009, aflată la fila 32 dosar, recurenta DOMENIILOR STATULUI prin consilier juridic, cu delegație la dosar fila 33, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 18.05.2009, ora 9, de către recurenta, prin avocat, o cerere de strigarea cauzei la sfârșitul listei și concluzii scrise.
Curtea dispune îndreptarea erorii materiale strecurată în încheierea de la termenul anterior, respectiv 06.04.2009, cu privire la componența completului de judecată, fiind trecută din eroare d-na judecător în loc de d-na judecător.
Avocatul recurentei depune la dosar concluzii scrise.
Recurenta AH. DOMENIILOR STATULUI, prin consilier juridic, arată că prin cuprinsul întâmpinării a invocat excepția lipsei de interes în formularea recursului de către, arătând că prin sentința ce a fost atacată, intimata a fost obligată la plata către reclamanta a drepturilor salariale aferentei perioadei de preaviz, de 20 de zile lucrătoare, având în vedere că recurenta și-a încasat drepturile bănești, nemaiavând rost precizarea perioadei, aceasta nefiind formulată în termenul legal.
Recurenta, prin avocat, arată că nu a încasat aceste drepturi salariale, perioada legală de preaviz, nu a fost acordată și nu exonerează angajatorul de plata acestui drept, i s-au acordat doar drepturile bănești compensatorii, nefiind plătită și pentru perioada preavizului.
Recurenta AH. DOMENIILOR STATULUI, prin consilier juridic, arată că instanța de fond a obligat instituția la plata preavizului.
Curtea acordă cuvântul părților și pe fondul cererii de recurs, urmând se pronunța atât pe excepția invocată cât și pe cererea de recurs.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii capătului al doilea de cerere, respectiv obligării intimatei la plata sumelor aferente perioadei de 20 de zile lucrătoare ce constituie preaviz pentru perioada 10.04.2008 - 07.05.2008. Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată. În ceea ce privește recursul formulat de AH. DOMENIILOR STATULUI, se solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Recurenta AH. DOMENIILOR STATULUI, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului formulat de ca nefondat, arătând că instanța de fond s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, iar în ceea ce privește recursul său, solicită admiterea acestuia și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, conform motivelor de recurs.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Cu privire la recursul dedus judecății:
Prin sentința civila nr. 7410/27.11.2008, Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale, si a respins acțiunea formulata împotriva acestuia, a admis acțiunea formulata de reclamanta, in contradictoriu cu parata Agenția Domeniilor Statului, a obligat parata la plata către reclamanta a sumei reprezentând 42% din cuantumul celor 12 salarii compensatorii stabilite la salariul de baza brut, la care se adaugă indemnizația de conducere care face parte din salariul de baza al reclamantului, sumele urmând a fi actualizate cu coeficientul de inflație pana la plata efectiva, a obligat parata la plata către reclamantă a drepturilor salariale aferente perioadei de preaviz, de 20 zile lucrătoare, cuprinsa intre 13.03.2008-10.04.2008, a respins cererea de chemare in garanție formulată de parata Agenția Domeniilor Statului în contradictoriu cu, ca neîntemeiata.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a avut calitatea de salariat al Companiei Naționale de Administrare a Fondului începând cu 16.05.2005, în baza contractului individual de muncă înregistrat la angajator cu nr.257/16.05.2005, desfășurându-și activitatea în calitate de șef serviciu contabilitate.
Raporturile de muncă au încetat la data de 10.04.2008, prin decizia nr. 152/9.04.2008, emisă de angajator în baza art. 65 din Codul muncii și art.70 din OUG nr.23/2008, concedierea fiind determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariată.
Potrivit art.69 alin.3 din OUG nr.23/2008, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență, Agenția Domeniilor Statului preia patrimoniul Companiei Naționale de Administrare a Fondului, care s-a desființat prin abrogarea Legii nr. 192/2001, arhivele și documentația aferente acestuia, pe baza situației financiare întocmite la data preluării. Același text mai prevede că patrimoniul se preia pe bază de protocol, modificându-se corespunzător bugetul de venituri și cheltuieli aferent. Față de aceste dispoziții legale, Tribunalul constată că pârâta Agenția Domeniilor Statului a preluat, odată cu patrimoniul, și obligațiile fostei Companii Naționale de Administrare a Fondului.
In această situație, Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu este parte în raportul de muncă din care au rezultat obligațiile invocate de reclamantă și nu are calitate de subiect al raportului de drept material, astfel că nu este subiect nici în raportul de drept procesual, cererea formulată față de acesta fiind respinsă, în raport de dispozițiile art.282 din Codul muncii, potrivit căruia părți în conflictele de muncă sunt salariații și angajatorii.
Art.67 din Codul muncii prevede că salariații concediați pentru motive ce nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și pot beneficia de măsuri active de compensații, în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil. Totodată, art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 -2010 instituie dreptul salariatului la o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, acest drept fiind de natură minimală în raport cu drepturile stabilite prin contractele individuale de muncă sau prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior.
In acest sens, art. 54 din Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul fostei Companii Naționale de Administrare a Fondului, înregistrat cu nr.5140/30.08.2006 la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului B, reglementează dreptul salariaților disponibilizați ca urmare a încetării activității instituției prin desființare, lichidare judiciară, faliment, reorganizare, restructurare sau în alte situații prevăzute de lege, la 12 salarii compensatorii stabilite la salariul de bază brut, la care se adaugă indemnizația de conducere, care face parte din salariul de bază al fiecărui salariat, cu condiția ca acesta să aibă o vechime de cel puțin 12 luni în cadrul instituției.
Cum pârâta Agenția Domeniilor Statului a preluat patrimoniul fostei Companii Naționale de Administrare a Fondului, aceasta a preluat și obligația angajatorului de a plăti salariile compensatorii. Pentru aceste motive, pârâta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei reprezentând restul rămas neachitat din cele 12 salarii compensatorii, la care se adaugă indemnizația de conducere de care a beneficiat reclamanta potrivit clauzelor contractului individual de muncă, în cuantum actualizat cu coeficientul de inflație pana la plata efectiva, în baza art. 161 alin. 4 din Codul muncii.
In ceea ce privește perioada de preaviz, Tribunalul constată că dreptul salariatului cu acest obiect este prevăzut de art. 73 din Codul muncii și de art.74 alin.2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, durata preavizului fiind de 20 de zile lucrătoare.
Din probele administrate nu a rezultat că reclamanta a beneficiat de drepturile bănești aferente perioadei de preaviz, decizia de concediere necuprinzând nici o dispoziție în acest sens. în aceste condiții, pârâta va fi obligată la plata drepturilor bănești cuvenite reclamantei pentru perioada de preaviz, de 20 zile lucrătoare, cuprinsa intre 13.03.2008 și până la data încetării contractului individual de muncă stabilită prin decizie, 10.04.2008.
Pârâta a pretins obligarea fostului reprezentant legal al Companiei Naționale de Administrare a Fondului să restituie pârâtei sumele ce trebuie achitate reclamantei, însă cererea este nefondată. Împrejurarea invocată de titulara cererii de chemare în garanție, precum că a asigurat, în calitate de președinte al consiliului de administrație și de director general, conducerea executivă a Companiei Naționale de Administrare a Fondului în perioada cuprinsă între data semnării contractului colectiv de muncă și data desființării instituției nu este de natură a atrage răspunderea acestuia, nefiind dovedit că inexistența fondurilor necesare pentru îndeplinirea obligației se datorează culpei celui care a exercitat conducerea executivă a. De altfel, în limita fondurilor existente, fosta Companie Națională de Administrare a Fondului a achitat o parte din sumele cu titlu de salarii compensatorii până la data desființării, neexistând nici o dovadă a culpei fostului reprezentant al angajatorului în neîndeplinirea obligației asumată prin contractul colectiv de muncă. In consecință, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a chematului în garanție, cererea formulată în contradictoriu cu acesta fiind nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamanta si parata Agenția Domeniilor Statului, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că sentința atacata este greșita sub aspectul perioadei la care parata a fost obligata la plata drepturilor salariale aferente preavizului, respectiv 13.03.2008-10.04.2008. Perioada pentru care se considera ca trebuia acordat preaviz, perioada ce trebuia remunerata este 10.04.2008 - 07.05.2008. In măsura in care operează o concediere pentru motive care nu tin de persoana salariatului, persoanele concediate beneficiază de dreptul de preaviz.
Dreptul la preaviz constituie un drept câștigat, potrivit dispozițiilor art. 73 din Codul muncii: "Art. 73. - (1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) si d), al art. 65 si 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare".
Potrivit Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010: "Art. 74. - (2) In cazurile în care unitatea este obligată, potrivit legii, să acorde un preaviz la desfacerea contractului de muncă, durata preavizului va fi de 20 de zile lucrătoare".
Fiind vorba despre un drept câștigat, obligația angajatorului este de a-l acorda, cele 20 de zile lucrătoare fiind remunerate potrivit contractului individual de munca încheiat intre fiecare angajat si angajator.
Chiar in măsura in care concedierea se face cu nerespectarea acestei dispoziții legale, neacordându-se preavizul de 20 de zile, fiind vorba despre un drept câștigat, subzista obligația angajatorului de plata a acestei perioade.
Potrivit dispozițiilor Codului muncii, acordarea preavizului si remunerarea acestei perioade sunt doua drepturi distincte.
Faptul ca angajatorul incalca aceasta obligație (acordarea preavizului) nu-l exonerează de la plata perioadei aferente preavizului. Am fi altfel in prezenta a doua incalcari a dispozițiilor legale: pe de o parte neacordarea preavizului (care potrivit Codului muncii are un scop bine determinat), iar pe de alta parte neremunerarea perioadei aferente acestuia. Suntem in situația in care acest text este lipsit de eficienta: angajatorul incalca dreptul salariatului prin neacordarea preavizului, perioada in care acesta are posibilitatea de a-si caută un alt loc de munca, dar totuși nu suporta nicio sancțiune.
Fiind in prezenta a doua drepturi distincte, indiferent daca se acorda sau nu preavizul, plata celor 20 de zile prevăzute prin CCM la nivel național subzista.
Pe cale de consecința, având in vedere susținerile anterioare, se solicita admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței atacate si obligarea paratei Agenția Domeniilor Statului la plata perioadei de 20 de zile lucrătoare, ce constituie preaviz la desfacerea contractului individual de munca, pentru perioada 10.04.2008 - 07.05.2008.
Intimata pârâtă a formulat recurs si întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de, ca nefondat, susținând că Agenția Domeniilor Statului este terță parte față de contractul colectiv de muncă, încheiat între reclamanta și fosta conducere a instituției, contract înregistrat sub numărul 5.140/30.08.2006 la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului B; nr.OUG 23/2008 nu conține nici o prevedere care să reglementeze situația angajaților din companie, în sensul substituirii paratei în contractul colectiv de muncă sau preluarea contractelor individuale, ceea ce semnifică că, plata sumelor compensatorii nu se poate face de către Agenția Domeniilor Statului.
Mai mult, conform art. 69 alin. (1) din nr.OUG 23/2008, Agenția Domeniilor Statului se Companiei Naționale de Administrare a Fondului în ceea ce privește drepturile și obligațiile care rezultă din contractele încheiate de aceasta cu agenții contractanți care dețin în exploatare și în administrare amenajări piscicole, precum și cu cei care au încheiat contracte de asociere în participațiune sau alte tipuri de contracte și va încheia acte adiționale în acest sens", astfel este evidentă intenția legiuitorului, aceea de a menționa. în mod expres, anume relațiile contractuale în cadrul cărora va fi continuatorul juridic al fostei entități P iar conform art. 69 alin 3 din nr.OUG - " în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Agenția Domeniilor Statului preia patrimoniul Companiei Naționale de Administrare a Fondului, arhivele și documentația aferente acestuia, pe baza situației financiare întocmite la data preluării. Patrimoniul se preia pe bază de protocol, modificându-se corespunzător bugetul de venituri și cheltuieli aferent ".
Având în vedere prevederile legale de mai sus, se critică soluția instanței de fond, pronunțată cu încălcarea acestora, întrucât din acestea rezultă, în mod evident, că nu poate fi obligată la plata salariilor compensatorii foștilor angajați ai întrucât, subscrisa prin preluarea patrimoniului nu a preluat si contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul si implicit nu a preluat nici obligația de plată a salariilor compensatorii către foștii salariați ai
Contractele preluate de Agenția Domeniilor Statului de la Compania Națională de Administrare a Fondului sunt cele ce privesc exploatarea si administrarea amenajărilor piscicole, de către diverși agenți contractanți, a căror mod de îndeplinire a obligațiilor asumate vor fi urmărite în continuare de către Agenția Domeniilor Statului, prin încheierea în acest sens de acte adiționale.
Agenția Domeniilor Statului, conform prevederilor legale, a preluat drepturile și obligațiile Companiei Naționale de Administrare a Fondului stipulate în contractele de asociere în participațiune sau alte tipuri de contracte, ce privesc amenajările piscicole si nicidecum drepturile si obligațiile companiei inserate în contractele individuale sau colective de muncă.
Se arată că hotărârea judecătorească este netemeinică și nelegală întrucât dispozițiile art. 69 alin. 1 din nr.OUG 23/2008 trebuie interpretate în sensul de mai sus, iar orice extindere a sferei de aplicare a acestor norme legale si cu privire la contractele de muncă, fie individuale sau colective, este abuzivă, netemeinică si nelegală.
Titularul obligației de plată a sumelor solicitate de reclamantă, cu titlu de salarii compensatorii nu poate fi decât. In mod exclusiv, angajatorul care s-a obligat în acest sens, respectiv Compania Națională de Administrare a Fondului. La data intrării în vigoare a nr.OUG 23/2008, aceasta a procedat la respectarea contractului colectiv de muncă și a achitat salariile compensatorii către salariații disponibilizați, în proporție de aproximativ 58%. Neacoperirea în întregime a salariilor compensatorii se datorează culpei conducerii executive a angajatorului, care, încălcând prevederile exprese ale contractului colectiv de muncă, nu a asigurat fondurile necesare pentru efectuarea protecției sociale a salariaților disponibilizați, deși acesta obligație îi incumba.
Mai mult, se critică soluția instanței de fond și prin prisma faptului că, aceasta în mod greșit a interpretat și aplicat textul legal al normei, și anume a prevederii referitoare la preluarea patrimoniului P de către - art. 69, alin. (3) din nr.OUG 23/2008 " în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Agenția Domeniilor Statului preia patrimoniul Companiei Naționale de Administrare a Fondului, arhivele și documentația aferente acestuia, pe baza situației financiare întocmite la data preluării. Patrimoniul se preia pe bază de protocol, modificându-se corespunzător bugetul de venituri și cheltuieli aferent".
Astfel din întreaga economie a textului legal invocat, este evidentă folosirea termenului de patrimoniu în înțelesul său strict economic.
Noțiunea de patrimoniu este susceptibilă de mai multe definiții, în funcție de sensul său comun, respectiv juridic sau economic. în sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane sau al unei entități juridice, noțiunea fiind total diferită de accepțiunea pe care termenul de patrimoniu îl primește atunci când este definit din punct de vedere juridic.
Și anume, din formularea textul legal conform căruia preia patrimoniul, arhivele și documentația aferente acestuia, pe baza situației financiare întocmite la data preluării, este mai mult decât evidentă intenția legiuitorului cu privire la accepțiunea pe care dorește să o dea în acest caz termenului de patrimoniu. întrucât alătura acestuia, în înșiruirea legală, arhivele și documentația aferente, astfel că au fost avute în vedere exclusiv bunurile și înscrisurile care au aparținut instituției.
Este evident că, în acest caz, nu vorbim de noțiunea de patrimoniu ca totalitate de drepturi si obligații cu conținut economic, evaluabile în bani, astfel cum este definit termenul în sensul său strict juridic.
In sprijinul celor afirmate este și referirea expresă la situația financiară, la protocolul pe care părțile sunt obligate să îl întocmească, la modificarea corespunzătoare a bugetului de venituri si cheltuieli aferent.
în consecință, apreciem că, instanța de fond ar fi trebuit să țină cont de sensul pe care noțiunea de patrimoniu a primit-o, în mod expres, prin norma legală a cărei aplicare a făcut-o, și nu să dea acesteia sensul strict juridic pe care acest termen l-ar putea comporta, cu atât mai mult cu cât accepțiunea pe care legea o folosește, în acest caz, este în mod evident cea pur literară și economică, nicidecum juridică. Mai mult, interpretarea de față este cea care transpune din întreaga economie a actului normativ incident în speță, nr.OUG23/2008.
Referitor la respingerea acțiunii față de cu admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, se învedereaza ca fiind greșită soluția instanței de fond, cat timp are calitatea de ordonator principal de credite și deține atributul de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al, instituție de interes public, aflată în subordinea acestui minister. Totodată, nr.OUG23/2008 privind pescuitul și acvacultura, actul normativ prin care a fost desființată a fost contrasemnat inclusiv de către ministrul agriculturii și dezvoltării rurale.
In ceea ce privește respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în garanție formulată de ADS în contradictoriul cu, cerere prin care s-a solicitat obligarea celui chemat in garanție, care a exercitat funcția de Președinte al Consiliului de Administrație și Director General al Companiei Naționale pentru Administrarea Fondului să ne restituie sumele ce trebuie achitate de Agenția Domeniilor Statului, în cazul în care se va admite cererea de desdăunare a reclamantei, soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală.
Instanța de fond consideră că cererea de chemare în garanție formulată în cadrul litigiului este neîntemeiată întrucât calitatea de președinte al Consiliului de Administrație și de director general al chematului în garanție, nu este de natură să atragă răspunderea acestuia, nu este dovedit că inexistența fondurilor necesare pentru îndeplinirea obligației se datorează culpei celui care a exercitat conducerea executivă a
Chiar instanța de fond face referire, în cadrul considerentelor, la faptul că, fosta a achitat o parte din sumele cu titlu de salarii compensatorii, respectiv în limita fondurilor existente, așadar este evidentă nerespectarea obligației asumate prin CCM, aceea de a prevedea în acest nivel al salariilor compensatorii în cuantumul pe care l-a negociat cu proprii salariați.
Agenția Domeniilor Statului a solicitat chemarea în garanție a numitului întrucât, din vina sa, în calitate de președinte al Consiliului de Administrație si director general al Companiei Naționale pentru Administrarea Fondului, foștii salariați nu au putut beneficia de plata salariilor compensatorii stabilite în CCM.
Chematul în garanție a asigurat, în calitate de președinte al Consiliului de Administrație și director general, conducerea executivă a Companiei Naționale pentru Administrarea Fondului, pe perioada cuprinsă între data semnării contractului colectiv de muncă, înregistrat sub numărul 5.140/30.08.2006 la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a Municipiului B și data desființării instituției, conform OUG nr. 23/2008. Potrivit art. 54 din contract, conducerea și-a asumat obligația plății a unui număr de 12 salarii compensatorii, stabilite la salariul de bază brut, la care se adaugă indemnizația de conducere, acolo unde este cazul, către salariații cu o vechime de cel puțin 12 luni, în cadrul, disponibilizați ca urmare a încetării activității prin desființarea (dizolvarea), lichidarea judiciară, falimentul, reorganizarea, restructurarea etc. instituției.
La momentul preluării patrimoniului, conform dispozițiilor art. 69, alin 3 din OUG nr. 23/2008, în conturile curente ale acesteia există doar suma de 50.284,97 lei și facturi furnizori neachitate, în suma de 185.467,28 lei, total insuficient pentru plata salariilor compensatorii către foștii salariați.
Inexistența fondurilor necesare pentru îndeplinirea obligației prevăzute de art. 54 din contractul colectiv de muncă se datorează culpei celui care a exercitat conducerea executivă a, întrucât acesta trebuia să asigure permanent un fond de salarii care să ofere protecția socială a salariaților, socială a salariaților, în caz de desființare a locurilor de muncă. Agenția Domeniilor Statului nu are nici o culpă că foștii salariați ai companiei se găsesc în imposibilitatea de a-și primi drepturile bănești, datorat faptului că, persoana care trebuia să se asigure că sunt fondurile necesare (chematul în garanție ), nu a efectuat toate demersurile în acest sens.
Prin urmare, având în vedere cele menționate, se consideră că, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60-63 din Codul d e procedura civila, iar instanța de fond, în mod nelegal, a respins cererea de chemare în garanție, ca inadmisibilă.
Pentru toate considerentele de mai sus, se solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 7410/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VIII-a Conflicte de Muncă si Asigurări Sociale, în dosarul nr-, casarea hotărârii si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.
In drept, se invoca dispozitiile art. 299 și următoarele din Codul d e procedura civila, art. 304 indice 1 din Codul d e procedura civila, art. 60 - 63 din Codul d e procedura civila și nr.OUG 23/2008.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererile de recurs, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
In ce priveste excepția lipsei de interes a formulării recursului de catre recurenta reclamanta, Curtea o va respinge, ca neîntemeiată.
Una din cerintele necesare pentru existenta dreptului material la actiune este interesul reclamantului in desfasurarea demersului judiciar, prin interes intelegandu-se folosul practic, imediat, material sau moral pe care-l are partea.
Conditia existentei interesului se cere intrunita in cauza atat la momentul introducerii actiunii cat si pe parcursul desfasurarii procesului, fiind o cerinta impusa de lege pentru evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant.
In cauza recurenta reclamanta are un interes financiar, respectiv remunerarea pentru perioada 10.04.2008-07.05.2008.
Pe fondul recursurilor, recurenta reclamanta a avut calitatea de salariat al Companiei Naționale de Administrare a Fondului începând cu 16.05.2005, în baza contractului individual de muncă înregistrat la angajator cu nr.257/16.05.2005, desfășurându-și activitatea în calitate de șef serviciu contabilitate.
Raporturile de muncă au încetat la data de 10.04.2008, prin decizia nr. 152/9.04.2008, emisă de angajator în baza art. 65 din Codul muncii și art.70 din OUG nr.23/2008, concedierea fiind determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariată.
Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, susține că sentința atacata este greșita sub aspectul perioadei la care parata a fost obligata la plata drepturilor salariale aferente preavizului, respectiv 13.03.2008-10.04.2008. Perioada pentru care se considera ca trebuia acordat preaviz, perioada ce trebuia remunerata, este 10.04.2008 - 07.05.2008.
Aceasta interpretare nu poate fi primita, in baza art. 73 din Codul muncii: "persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) si d), al art. 65 si 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 15 zile lucrătoare".
Cum raporturile de muncă au încetat la data de 10.04.2008, preavizul se calculează anterior acestei date, respectiv 13.03.2008-10.04.2008, așa cum temeinic a reținut Tribunalul București.
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu este parte în raportul de muncă din care au rezultat obligațiile invocate de recurenta reclamantă și nu are calitatea de subiect al raportului de drept material, prin urmare nu este subiect nici în raportul de drept procesual, cererea formulată față de acesta fiind respinsă întemeiat, în raport de dispozițiile art.282 din Codul muncii, potrivit căruia părți în conflictele de muncă sunt salariații și angajatorii.
Agenția Domeniilor Statului a preluat, pe bază de protocol, modificându-se corespunzător bugetul de venituri și cheltuieli aferente, patrimoniul Companiei Naționale de Administrare a Fondului, care s-a desființat prin abrogarea Legii nr. 192/2001, arhivele și documentația aferente acestuia, pe baza situației financiare întocmite la data preluării; totodată a preluat și obligațiile fostei Companii Naționale de Administrare a Fondului.
Deci Agenția Domeniilor Statului a preluat și obligația angajatorului de a plăti salariile compensatorii. Pentru aceste motive, pârâta recurenta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei reprezentând restul rămas neachitat din cele 12 salarii compensatorii, la care se adaugă indemnizația de conducere de care a beneficiat reclamanta potrivit clauzelor contractului individual de muncă, în cuantum actualizat cu coeficientul de inflație pana la plata efectiva.
Art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 instituie dreptul salariatului la o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi, în cazul concedierii pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, dar si dreptul salariaților disponibilizați ca urmare a încetării activității instituției prin desființare, lichidare judiciară, faliment, reorganizare, restructurare sau în alte situații prevăzute de lege, la 12 salarii compensatorii stabilite la salariul de bază brut, la care se adaugă indemnizația de conducere, care face parte din salariul de bază al fiecărui salariat, cu condiția ca acesta să aibă o vechime de cel puțin 12 luni în cadrul instituției.
Faptul ca numitul a asigurat, în calitate de președinte al consiliului de administrație și de director general, conducerea executivă a Companiei Naționale de Administrare a Fondului în perioada cuprinsă între data semnării contractului colectiv de muncă și data desființării instituției nu este de natură a atrage răspunderea acestuia, nefiind dovedit că inexistența fondurilor necesare pentru îndeplinirea obligației se datorează culpei celui care a exercitat conducerea executivă a fostei Companii Naționale de Administrare a Fondului, asa cum a retinut temeinic Tribunalul, apreciiind că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a chematului în garanție, cererea formulată în contradictoriu cu acesta fiind nefondată.
reptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenția europeana a drepturilor omului si libertăților fundamentale, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența [Hotărârea împotriva Franței (GC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, 2004-I, și Hotărârea Van der împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea, paragraful 81; Hotărârea Van der, p. 20, paragraful 61; Hotărârea Ruiz, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia și împotriva Franței, cererea nr. 40.490/98, 2000-IX).
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedura civilă, va respinge ca nefondat, recursurile formulate de ambele parti.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge excepția lipsei de interes a formulării recursului, ca neîntemeiată.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta reclamantă și recurenta-pârâtă AH. DOMENIILOR STATULUI împotriva sentinței civile nr.7410/27.11.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Civilă, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații: MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE, AH. DOMENIILOR STATULUI și .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
tehnored.G
2.ex./05.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Ignat Silvia Georgiana, Călin
