Pretentii civile. Speta. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 42
Ședința publică din 19 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu
JUDECĂTOR 3: Benone Fuică
GREFIER - -
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,- sector 5, și CURTEA DE APEL GALAȚI, cu sediul în G,-, împotriva sentinței civile nr.789/21.10.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, domiciliată în B,-, - 2,.15 și intimatul - pârât TRIBUNALUL BRĂILA, cu sediul în B,-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că este primul termen de judecată fixat în recurs; recursurile sunt motivate; recurenții - pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și având în vedere că recurenții au solicitat judecarea în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra cererilor de recurs, înregistrate la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr-.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele.
Prin sentința civilă nr. 789/21.10.2009 pronunțată de către Tribunalul Brăila, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI și Tribunalul Brăila să plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de bază brută lunară precum și drepturile bănești reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% din indemnizația de bază brută lunară, începând cu data de 20.09.2007, până la data pronunțării 21 10.2009 și în continuare, drepturi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI și Tribunalul Brăila, pentru a fi obligați la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și solicitare neuropsihică, în procent de 50%, prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 20.09.2007- până la data pronunțării și în continuare, cât și a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate, în procent de 15%, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 20.09.2007- până la data pronunțării și în continuare, drepturi actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că are calitatea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Brăila, iar potrivit dispozițiilor art. 47 din Legea 50/1996 "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar". Deși inițial s-a apreciat că prin art. 50 din OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr.50/1996, ulterior, prin Decizia nr. XXI/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu au fost niciodată abrogate, fiind în vigoare și în prezent. Ca urmare, prin Ordinul ministrului justiției și libertăților cetățenești nr.1167/2009 emis pentru asistenții judiciari, s-a dispus ca, începând cu data de 1.03.2009, să se achite sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică celor care dețin hotărâri judecătorești executorii prin care se recunoaște plata acestui spor "pentru viitor" sau "în continuare".Practica judecătorească irevocabilă în materie, care a stat, de altfel, la baza emiterii ordinului anterior menționat este relevantă în ceea ce privește temeinicia acordării acestui spor, mai ales că, în conformitate cu dispozițiile constituționale și cu cele cuprinse în pactele și tratatele internaționale, la care România este parte, nu sunt admisibile sisteme paralele de salarizare pentru persoane aflate în situații asemănătoare, sub nici o motivație. Totodată, s-a menționat că prin Hotărârea nr. 39/30.01.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că "activitatea desfășurată de aceștia (asistenții judiciari) este recunoscută atât ca vechime în muncă, cât și ca vechime în magistratură. Asistenții judiciari au statut asemănător magistraților, atât în ceea ce privește activitatea, cât și în ceea ce privește drepturile și obligațiile", iar n aceste condiții, a recunoașterii atât a vechimii în magistratură cât și a drepturilor salariale asemănătoare magistraților, la data abrogării art.47 din Legea nr.50/1996, cât și la identitatea condițiilor de desfășurare a activității, excluderea doar a unei părți din categoria socio-profesională a asistenților judiciari ar constitui unul dintre cazurile de încălcare a prevederilor art. 16 și art. 20 din Constituția României în aplicarea art.6 alin.1 și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, coroborate cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, a art.8 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art.7 lit.a din Pactul internațional din 16.12.1966 cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/31.10.1974. Cu privire la sporul de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația brută lunară, așa cum s-a dispus în Decizia nr.46/ 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta a arătat că acesta se cuvine întregului personal din justiție ce respectă această obligație în cadrul raporturilor de muncă, inclusiv asistenților judiciari ca efect al unei norme juridice de trimitere. Norma juridică de trimitere este cuprinsă în art. II din nr.OUG 20/2002, potrivit căruia magistrații consultanți beneficiază de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii de Legea nr.59/1996, deci inclusiv de sporul de confidențialitate, acesta fiind o contraprestație legală la obligația corespondentă, ca și în cazul celorlalte categorii profesionale din justiție. S-a precizat că prevederile art. II din nr.OUG 20/2002 au ultraactivat, ca efect al dispozițiilor imperative ale legii organice (art. 115 din Legea nr. 304/2004), potrivit cărora magistrații consultanți au fost trecuți de drept (prin efectul legii) în funcțiile de asistenți judiciari cu continuarea activității în aceleași condiții, fiind vorba de un transfer legal integral de personal, care privește obligația prestării muncii în continuare, corelativ cu păstrarea acelorași drepturi salariale, neexistând dispoziții legale de limitare a efectului transferului de drept.
Prin întâmpinare, pârâta Curtea de APEL GALAȚIa solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că asistenții judiciari nu au fost beneficiari ai sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, nr.OG56/1997 de completare a Legii nr.50/1996, prevăzând că de acest spor beneficiau magistrații și executorii judecătorești. Ulterior, legea de aprobare a nr.OG 56/1997, Legea nr. 104/1999 dispunea la art. 42 că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% la salariul de bază brut lunar. Conform art.3 din nr.OUG179/1999 privind modificarea și completarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, asistenții judiciari sunt remunerați lunar cu coeficientul de ierarhizare a salariului de bază pentru judecătorul stagiar anul I-II, fără a prevedea alte drepturi salariale suplimentare precum sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. S-a susținut că în Decizia nr. 21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii pentru interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat în mod limitativ că doar judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001. În ceea ce privește plata sporului de confidențialitate, s-a precizat că OG nr.6/2007 a prevăzut acest spor pentru anumite categorii de funcționari publici, Ministerul Justiției prin Ordinul nr.1833/C/2.07.2008 aprobând acordarea sporului de confidențialitate de 15% pentru personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești și prin urmare aceste dispoziții legale nu se referă la alte categorii de salariați din cadrul sistemului public, precum magistrații și personalul auxiliar de specialitate. S-a arătat că situația magistraților nu poate fi considerată compatibilă cu cea a funcționarilor publici, statutul acestora din urmă, drepturile și obligațiile sunt diferite și reglementate prin acte normative diferite, Curtea Constituțională statuând că legiuitorul are opțiunea liberă la diferențierea indemnizațiilor și salariilor de bază, precum și să instituie sporuri la indemnizațiile și la salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând cu privire la sporul de 50% că având în vedere că reclamantul are calitatea de asistent judiciar cererea este neîntemeiată, sporul în cauză nefiind prevăzut în favoarea acestei categorii de salariați așa cum reiese fără echivoc din conținutul art.47 din Legea nr.50/1996 care se referă doar la magistrați și personal auxiliar de specialitate. Cu privire la acordarea sporului de confidențialitate a apreciat că nu există nici un temei legal în acest sens, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale (818,819,920/3.07.2008) și s-a arătat că în speță nu există nici un act normativ care să prevadă sau să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriilor profesionale a magistraților și personalului auxiliar de specialitate. apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații, iar categoriile de personal care beneficiază de acest spor sunt expres prevăzute de lege, de principiu aceștia fiind salariați care gestionează informații clasificate. În ceea ce privește capătul de cerere care vizează acordarea drepturilor solicitate pentru viitor, s-a solicitat respingerea ca neîntemeiat având în vedere că obiectul acestuia se referă la un drept care nu s-a născut încă, astfel că reclamantul nu justifică un interes actual, drepturile solicitate pe viitor nefiind creanțe certe lichide și exigibile.
Din actele și lucrările dosarului, instanța a constatat în fapt următoarele:
Reclamanta are calitatea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Brăila.
Potrivit art. 47 din Legea 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Deși inițial s-a apreciat că prin art. 50 din OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art. 47 din Legea nr.50/1996, ulterior, prin Decizia nr. XXI/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu au fost niciodată abrogate, fiind în vigoare și în prezent.
Asistenții judiciari, la data numirii în funcție au fost salarizați corespunzător judecătorilor din cadrul judecătoriilor, conform Anexei 1 din Legea nr.50/1996. Ulterior, prin art.3 (1) din nr.OUG20/20.02.2002 privind modificarea și completarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească s-a dispus că "asistenții judiciari în funcție la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe sunt de drept magistrați consultanți.". În art.2 din același act normativ s-a dispus în concret asupra salarizării acestei categorii profesionale, în sensul că "magistrații consultanți beneficiază, în raport cu vechimea în specialitate juridică, de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Dar, în drepturile de salarizare ale judecătorilor de la judecătorii prevăzute de Legea nr.50/1996 este cuprins inclusiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reglementat de art.47 din acest text de lege.
Instituția magistraților consultanți a fost abrogată expres prin Legea nr. 304/2004 fără a fi abrogate și dispozițiile art.2 din nr.OUG 20/2002 întrucât există dispoziții tranzitorii care stabilesc ultraactivitatea acestui text prin transferul dreptului reglementat la un nou subiect. Aceste norme tranzitorii se găsesc în cuprinsul art.115 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora: "Magistrații consultanți în funcție la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt numiți de drept în funcțiile de asistenți judiciari și își continuă activitatea în cadrul tribunalelor de muncă și asigurări sociale sau, după caz, al secțiilor sau completelor specializate."
Drept urmare, este eronată interpretarea dată de pârâți cu privire la dispozițiile privind salarizarea asistenților judiciari, în sensul că ar interzice acordarea sporurilor pentru această categorie socio-profesională.
Tribunalul reține, pe de o parte, că dispoziția inserată în art.2 al.1 din nr.OUG20/2002 este imperativă, "beneficiază", iar pe de altă parte, sintagma "drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii" include evident și indemnizația de încadrare.
Sub aspectul interpretării sistematice, este de remarcat că, inițial, potrivit Legii nr.50/1996 magistrații beneficiau de "salarii de bază". Ulterior, prin efectul art.2 alin.1 din Legea nr.50/1996, introdus prin nr.OG 83/2000, magistrații beneficiază de o indemnizație de încadrare lunară, fiind astfel, introdusă o noțiune nouă. Însă și în cazul magistraților legiuitorul a prevăzut expres în art.2 alin.3 din Legea nr.50/1996 că "indemnizația este unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției de magistrat."
3 al art.2 din nr.OUG 20/2002 nu interzice acordarea de sporuri, întrucât acest articol ca și art.2 alin.3 din Legea nr.50/1996 modificat prin nr.OG83/2000 are ca obiect forma salarizării și nu conținutul salarizării. Mai mult, art.2 alin.1 din nr.OUG20/2002 se referă expres la acordarea tuturor drepturilor de salarizare, fără nici o distincție, iar alin.3 al aceluiași articol este temeiul de drept al sporurilor pentru condiții vătămătoare și a celui de vechime în muncă, care se adaugă la indemnizație. Acest aspect, arată indubitabil faptul că această prevedere nu are înțelesul unei interdicții de acordare a sporurilor.
Referitor la susținerea pârâților cu privire la faptul că asistenții judiciari nu se regăsesc în rândul categoriilor socio-profesionale prevăzute în Decizia nr. XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul apreciază că acest aspect nu înlătură dreptul la beneficiul sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică. Aceasta întrucât, pe de o parte Înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost sesizată cu privire la instituția asistenților judiciari, iar pe de altă parte dispozitivul acestei hotărâri trebuie interpretat în lumina considerentelor, care, în mod expres și fără echivoc, rețin că este interzisă discriminarea categoriilor socio-profesionale din sistemul judiciar prin negarea dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în detrimentul unora.
Astfel, conform art.1 din Legea nr.50/1996 "salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete se face ținându-se seama de rolul, răspunderea, complexitatea, caracterul justiției de putere în stat, de pregătirea și competența profesională, precum și de incompatibilitățile și interdicțiile pentru magistrați, prevăzute de Constituție și de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească". Ori, potrivit art. 111 alin. 2 și 4 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară "Dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile si incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciariAsistenții judiciari depun jurământul în condițiile prevăzute de lege pentru judecători și procurori".
Aceleași considerente sunt avute în vedere și în ceea ce privește sporul de confidențialitate. Astfel Decizia nr. 46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție menționează că sporul de confidențialitate se cuvine "tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului" deci întregului personal din justiție care are ca obligație profesională confidențialitatea. S-a mai reținut că "obligația profesională de confidențialitate a fost impusă imperativ salariaților magistrați și personalului auxiliar de specialitate de legiuitor prin dispozițiile art. 99 alin 1 lit.d din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare raportat la art.16 alin 1,2 din Codul d eontologic al magistraților și ale art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Conform art.101 pct.2 din Legea nr.304/2004 "Dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile magistraților se aplică și asistenților judiciari". S-a mai menționat că "prin neacordarea sporului de confidențialitate sunt încălcate principiile constituționale privind discriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la un salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaționale în materie, respectiv dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare". Astfel "problema pusă în discuție de recursul în interesul legii, este faptul că atribuțiile și responsabilitățile fiecărui post, condițiile de muncă, cât și cuantumul indemnizațiilor/salariilor nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege sau de regulamentele aprobate de Consiliul Superior al Magistraturii ".
Personalul din justiție, inclusiv asistenții judiciari au ca obligație de serviciu respectarea confidențialității "nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară potrivit art. 99 al.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată ".
Unul din principiile sistemului de salarizare este "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală" consacrat de art.41 al.4 din Constituție și art.6 al.3 din Codul Muncii ", Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că "Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă. Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală, sau de valoare egală, diferențele de salarizare ne se justifică", "În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel". "Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor, dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acestui spor". "Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care, amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căruia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor".
În aceste condiții, având în vedere principiul nondiscriminării persoanelor care au aceleași obligații și interdicții profesionale, care stă la baza considerentelor de fapt și de drept din Decizia nr. 46/ 15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, tribunalul apreciază că asistenții judiciari nu pot fi tratați diferit, având dreptul să le fie recunoscute toate drepturile salariale aferente profesiei.
Totodată s-a reținut că prin Hotărârea nr.39/30.01.2007, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că "activitatea desfășurată de aceștia (asistenții judiciari) este recunoscută atât ca vechime în muncă, cât și ca vechime în magistratură. Asistenții judiciari au statut asemănător magistraților, atât în ceea ce privește activitatea, cât și în ceea ce privește drepturile și obligațiile".Ori recunoașterea vechimii în magistratură cât și a drepturilor salariale asemănătoare magistraților, cât și identitatea condițiilor de desfășurare a activității, a interdicțiilor și incompatibilităților profesionale, ar face ca excluderea categoriei socio-profesionale a asistenților judiciari să constituie unul dintre cazurile de încălcare a prevederilor art. 16 și art. 20 din Constituția României în aplicarea art.6 al.1 și art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, coroborate cu art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, a art.8 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art.7 lit.a din Pactul internațional din 16.12.1966 cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/31.10.1974.
Tribunalul a reținut că prin sentința nr.216/12.03.2008 a Tribunalului Vranceas -a admis în parte cererea de intervenție formulată de intervenienta și au fost obligați pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL GALAȚI și Tribunalul Brăila să plătească intervenientei pe perioada octombrie 19.09.2004-19.09.2007 drepturile bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Având în vedere că, potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, tribunalul a constatat că cererea reclamantei privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a sporului de confidențialitate sunt fondate.
Împotriva sentinței civile au declarat recurs pârâții Curtea de APEL GALAȚI și Ministerul Justiției și Libertăților.
Pârâta Curtea de APEL GALAȚIa invocat ca motiv de recurs decizia Curții Constituționale din 27.05.2009 prin care s-a statuat, în opinia recurentei, că deciziile date de Înalta Curte de Casație și Justiție nu pot să instituie, să modifice sau că abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate.
Pe de altă parte asistenții judiciari nu au beneficiat de aceste sporuri de risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate.
În drept, și-a întemeiat recursul invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Justiției a criticat soluția instanței de fond sub următoarele aspecte:
Asistenții judiciari nu sunt și nu au fost niciodată beneficiari ai sporului de 50%.
Concluzia Înaltei Curți de Casație și Justiție este aceea că "Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 6 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine exclusiv categoriilor de personal care la data emiterii nr.OG 83/2000 beneficiau de acest spor, întrucât motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost realizată în considerarea actelor normative în vigoare la momentul emiterii nr.OG 83/2000.
Din prevederile legale rezultă faptul că magistrații consultanți beneficiau de o indemnizație unică, egală cu drepturile de salarizare prevăzute de judecătorii de la judecătorii, cu luarea în considerare a vechimii în specialitate conform anexei 1 din Legea nr. 50/1996.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca o depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.
Curtea Constituțională, prin decizia nr. 828/27.05.2009, a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, de pe o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.
Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege sau să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute de legea specială pentru salarizarea magistraților și asistenților judiciari.
Prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimații-reclamanți nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciază că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut de legislația specifică categoriei profesionale a asistenților judiciari din cadrul sistemului justiției.
Dovada o reprezintă și Decizia nr. 819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, alin. 2 alin. (1) - (3), art. 6 și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 ridicată de Ministerul Justiției într-o cauză având ca obiect recursurile declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1154/31.10.2007 a Tribunalului Maramureș prin care s-a admis acțiunea intentată de judecătorii de la Judecătoria Baia Mare și Tribunalul Maramureș și s-a obligat pârâții la plata sporului de confidențialitate de 15% prevăzut prin legi speciale pentru alte categorii profesionale decât magistrații, a decis "admite excepția de neconstituționalitate și constată că prevederile art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. 1 din nr.OUG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din ea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al asistenților judiciari.
Potrivit art. 14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, protocoalele adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 statuează că "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", iar art. 16 din Constituție prevede la alin. 1 că "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații.
Asistenții judiciari reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar iar actele normative la care se referă reclamanta privesc salarizarea altor categorii de personal din sistemul bugetar și nu i se aplică.
Totodată, legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se aplică.
În drept, și-a întemeiat recursul invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 9 și art. 312 Cod procedură civilă.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță.
Analizând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenți sub toate aspectele de fapt și de drept, în baza disp. art. 304 indice 1.c Cod Penal, Curtea apreciază că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamanta intimată deține funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Galați.
Curtea apreciază că acțiunea trebuia respinsă ca nefondată față de decizia nr. 828/27.05.2009 a Curții Constituționale prin care s-a constatat existența unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești, reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui, modifica sau abroga normele juridice cu putere de lege, rolul instanțelor judecătorești fiind de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Mai mult Curtea Constituțională a considerat că acordarea unor drepturi decât cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești.
Acordarea unor drepturi sau sporuri peste cele prevăzute de lege ar însemna ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești.
În speță, practic reclamanta solicită să li se aplice niște majorări salariale de care, potrivit legii, nu a beneficiat, ca urmare acțiunea formulată apare nefondată, față de decizia obligatorie pronunțată de Curtea Constituțională, arătată mai sus.
Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justițienu este aplicabilă categoriei asistenților judiciariîntrucât dispozitivul are următorul conținut: " În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Constată căjudecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitateau dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
De altfel, în considerentele deciziei se arată că efectul imediat al supraviețuirii normei juridice în discuție rezidă incontestabil din faptul că drepturile consacrate legislativ prin disp. art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 23 indice 1 din aceeași lege se cuvin și în continuare persoanelorcare se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege. Deci asistenții judiciari nu erau beneficiari sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în momentul intrării în vigoare a OG nr. 83/2000. Raționamentul instanței de fond cu privire la statutul asistenților judiciari care sunt asimilați magistraților nu este corect întrucât analiza trebuie să se facă prin prisma reglementărilor de la momentul instituirii sporului, așa cum s-a arătat mai sus. Prima instanță face o extindere a dispozitivului deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție însă aceasta se referă strict la obiectul cu care a fost sesizată și a analizat aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu tuturor categoriilor sociale din sistemul judiciar, cum greșit susține instanța de fond, ci doar categoriilor arătate mai sus.
Dimpotrivă, prin statutul lor, asistenții judiciari nu intrau în categoria magistraților sau a personalului auxiliar de specialitate chiar dacă legea de salarizare a acestora face trimitere la salariul de bază pentru judecătorul stagiar. În perioada în care sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost introdus de către legiuitor, asistenții judiciară nu erau asimilați magistraților ci erau funcționari publici (art. 8 din HG nr. 226/2000) cărora le erau aplicabile dispozițiile legii de organizare judecătorească. Ori, pretențiile care fac obiectul prezentei acțiuni reprezintă sporuri care se adaugă la indemnizația brută lunară și nu se include în indemnizația de bază.
OUG nr. 20/2002 prin care se prevedea că asistenții judiciari beneficiază de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii conform Legii nr. 50/1996 este emisă pentru modificarea și completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Ori, Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a fost abrogată prin dispozițiile Legilor nr. 303 și 304 din 2004.
Art. 115 din Legea nr. 304/2004 nu are nici o legătură cu drepturile salariale ale asistenților judiciari, foști magistrați consultanți ci se referă la faptul că își continuă activitate dar sub o altă denumire.
Mai mult, OUG nr. 20/2002 prin care a fost introdusă Secțiunea a II indice 1 privind pe magistrații consultanți a intrat în vigoare în luna februarie 2002 însă, la data de 06 decembrie 2002 fost publicatăOUG nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților,act normativ cu caracter special care reglementează în cadrul cap. 3, salarizarea și alte drepturi ale magistraților consultanți numiți în condițiile Legii nr. 92/1992 modificată și completată, arătându-se clar și fără echivoc care sunt drepturile de care beneficiază aceștia. (art. 15 alin 2). Ori, de acest act normativ prima instanță nu face nici o vorbire deși a fost invocat în apărare de către pârâtul Ministerul Justiției.
Prin art. 50 alin. 2, se prevede că pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogăart. 1^1, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare,precum și orice alte dispoziții contrare.
În consecință, acest act normativ devine aplicabil în materia salarizării asistenților judiciari, odată cu intrarea sa în vigoare și nu prevederile OUG nr. 20/2002 a căror dispoziții în materia salarizării au fost abrogate și nu mai subzistă deci nu s-a prevăzut prin nici un act normativ dreptul la acordarea sporului prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Față de perioada pentru care au fost solicitate drepturile salariale, începând cu anul 2008. este aplicabilă OUG nr. 27/2006 cap. 4 prin care se reiterează clar drepturile de care beneficiază asistenții judiciari.
Deci, în lipsa unui temei legal, în mod greșit s-a admis acțiunea.
Aceleași considerente le are Curtea în vedere și în ceea ce privește sporul de confidențialitate întrucât decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008
Prin decizia nr. 46, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Constată căjudecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitateau dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar". Deci, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit clar care sunt categoriile profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate astfel că nu este aplicabilă asistenților judiciari.
Ori, Înalta Curte de Casați și Justiție a stabilit clar care sunt categoriile profesionale care beneficiază de sporul de confidențialitate astfel că nu este aplicabilă asistenților judiciari.
Rolul recursului în interesul legii este de a asigura o interpretare unitarăa unor texte de legecare au primit o soluționare diferită din partea instanțelor.
Potrivit art. 239 al.2 Cod procedură civilă, instanțele au obligația să interpretezeacel text de legecu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, exact cum este analizat prin decizia pronunțată în interesul legii.
Analizând dispozitivul deciziei nr. 44/15 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se observă că aceasta a asigurat interpretarea unitară a următoarelor articole: 99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 al.1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților și ale art.78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora.
Ori, categoria asistenților judiciari este reglementată de Legea nr. 304/2004 aceștia nefiind cuprinși în nici un text de lege interpretat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin dispozitiv.
Lecturând considerentele deciziei nr.44 se observă că Înalta Curte de Casație și Justiție nu face nici o referire cu privire la categoria asistenților judiciari.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată strict cu examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acordarea sporului de confidențialitate judecătorilor, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea nu și cu privire la asistenții judiciari.
Prin urmare, nici considerentele și nici dispozitivul deciziei civile nr.44/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție G nu fac nici o referire cu privire la categoria asistenților judiciari.
De asemenea, prin decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlament, Guvern și instanțele judecătorești reținând că doar Parlamentul și Guvernul, prin delegare legislativă, au competența de a institui modificarea sau abrogarea normelor juridice cu putere de lege, rolul instanțelor fiind de analiza justiției, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
S-a statuat că instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a aplica justiția conform art. 126 al.1 din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, extinderea și exercitarea drepturilor subiective.
Mai mult, Curtea Constituțională a considerat că acordarea unor drepturi decât cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești.
Nu se încadrează nici în cazurile de excepție prevăzute în considerentele deciziei Curții Constituționale în sensul că, decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 Cod procedură civilă, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unei hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice.
Întrucât acordarea sporului de confidențialitate către asistenții judiciari nu este prevăzut de nici un act normativ, a admite acțiunea înseamnă a încălca dispozițiile obligatorii ale deciziei Curții Constituționale nr. 838/27.05.2009.
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat prin deciziile nr. 239/05.06.2003 și nr. 362/30.09.2003, faptul că, situația diferită în care se află magistrații consultanți (în prezent asistenți judiciari) în raport cu magistrații, justifică, atât în sensul prev. Art. 16 alin. 1 din Constituție, cât ți în sensul reglementărilor internaționale, instituirea unui tratament juridic diferențiat, drepturile care li se acordă ținând de opțiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistrați, întrucât aceștia se află într-o situație diferită față de alte categorii de magistrați deoarece condițiile de numire și de încetare a funcției, durata acesteia, diferă de cele aplicabile celorlalte categorii de magistrați, iar atribuțiile acestei funcții nu sunt exercitate cu caracter de permanență, ci doar în cazurile când se judecă în primă instanță, conflictele de muncă și asigurări sociale.
Deși la dosar se află sentința civilă nr. 216/12.03.2008 a Tribunalului Vrancea rămasă irevocabilă, aceasta privește o altă perioadă și, în această situație, nu se poate afirma că s-a instituit un drept, întrucât jurisprudența nu are valoare de normă juridică, cu excepțiile strict prevăzute de lege. Potrivit disp. Art. 124 alin. 3 din Constituție, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii astfel că nu se pot supune unei decizii ce are doar valoare jurisprudențială, și nu valoare de dezlegare a unei probleme de drept, nefiind vorba de o decizie pronunțată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiției.
În consecință, față de considerentele arătate, se va admite recursul ca nefondat în baza disp. art. 312 alin. 1,2,3 pr. civilă și se va modifica în tot sentința civilă recurată cu reținerea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare, pentru motivele arătate mai sus, se va respinge acțiunea formulată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,- sector 5, și CURTEA DE APEL GALAȚI, cu sediul în G,-, împotriva sentinței civile nr.789/21.10.2009 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința civilă nr.789/21.10.2009 a Tribunalului Brăila și în rejudecare:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta, domiciliată în B,-, - 2,.15, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL GALAȚI, cu sediul în G,- și TRIBUNALUL BRĂILA, cu sediul în B,-, ca nefondată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 19 Ianuarie 2010.
Președinte, Judecător,
Grefier,
CU OPINIE SEPARATĂ ÎN,
Respingerii ca nefondate a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL GALAȚI.
Motivarea opiniei separate
Am opinat separat asupra soluției pronunțată în cauză, în sensul respingerii ca nefondate a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Curtea de APEL GALAȚI, pentru următoarele considerente:
Intimata - reclamantă îndeplinește funcția de asistent judiciar în cadrul intimatului - pârât Tribunalul Brăila.
Potrivit dispozițiilor art.55 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, asistenții judiciari constituie completele de judecată, participând la soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Asistenții judiciari participă la deliberări cu vot consultativ și semnează hotărârile pronunțate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează.
Dispoziții speciale în ceea ce privește categoria asistenților judiciari se regăsesc și în art. 110 și urm. din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, fiind prevăzute condițiile de numire în funcție, modalitatea de exercitare a funcției, responsabilități, interdicții și incompatibilități specifice funcției.
Rezultă că asistenții judiciari fac parte din categoriile de personal din sistemul justiției, aceștia fiind supuși acelorași restricții privind exercitarea funcției ca și cele aplicabile în cazul judecătorilor și procurorilor.
În acest sens, prevederile art. 111 al.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară stabilesc faptul că dispozițiile legale privind obligațiile, interdicțiile și incompatibilitățile judecătorilor și procurorilor se aplică și asistenților judiciari.
În ceea ce privește salarizarea categoriei asistenților judiciari, legiuitorul a prevăzut-o a se realiza prin raportare la drepturile de salarizare stabilite pentru judecătorii de la judecătorii, respectiv magistrați stagiari, în raport de vechimea în specialitate juridică și de prevederile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare (art. 2 al.1,2 și 3 din OUG nr. 20/2002 privind modificarea și completarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească).
Ulterior, modalitatea de salarizare a asistenților judiciari a fost stabilită a se realiza prin raportare la nivelurile de salarizare prevăzute pentru judecători, în raport cu vechimea în funcții juridice (art.15 din OUG nr.177/2002, respectiv art.16 din OUG nr. 27/2006).
De menționat faptul că și în actuala reglementare existența unor atare drepturi salariale de natura celor solicitate au fost recunoscute categoriei asistenților judiciari începând cu data de 12.11.2009, în temeiul dispozițiilor înscrise în Anexa VI, art. 1 lit.b și art.4 al.1 lit.b, al.3 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
În coroborare cu dispozițiile legale expuse mai sus, modalitatea de reglementare și acordare a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin deciziile nr.21/10.03.2008 și nr.46/15.12.2008 pronunțate în materia recursului în interesul legii.
Teza reținută de instanța supremă este aceea potrivit căreia, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se regăsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderilor, dar care, amândoi lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unii dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căruia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Prin decizia 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară.
Importantă este teza reținută în considerentele deciziei nr. 21/2008 și aceasta constă în supraviețuirea articolului 47 și după nr.OG 83/2000 (norma de abrogare), supraviețuire ce se referea la perioada 2000-2008 și până la modificarea cadrului legal avut în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție la data pronunțării. Astfel, sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică a continuat să existe și să fie datorat chiar dacă el nu a fost acordat și plătit.
Privind salarizarea asistenților judiciari, la data apariției nr.OUG 20/2002 privind modificarea și completarea Legii nr. 92/1992, s-a stabilit cu valoare de principiu că asistenții judiciari beneficiază de drepturile de salarizare prevăzute pentru judecătorii de la judecătorii conform Legii nr. 50/1996.
Făcând exercițiul deciziei 21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite rezultă că în anul 2002 asistenții judiciari ar fi dobândit dreptul prevăzut de art. 47 din Legea 50/1996. Legiuitorul nu a prevăzut în favoarea acestora dispozițiile art. 47 din nr.OUG 20/2002 deoarece nu l-a acordat nici în cazul judecătorilor, așa cum am menționat mai sus, un asemenea drept fiind considerat ca inexistent.
Ca urmare a supraviețuirii dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, apreciez că prin nr.OUG 20/2002 asistenții judiciari au dobândit acest drept, iar ulterior legiuitorul nu 1-a abrogat în mod expres sau implicit nefăcând referiri la el.
Cu privire la sporul de confidențialitate reprezentând 15% din indemnizația de bază brută lunară, problema de drept a fost dezlegată cu privire la existența dreptului de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în dosarul nr. 27/2008.
Prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 al. l lit. d din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, judecătorii, procurorii, personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază.
Acest spor nu este prevăzut nici de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007) cât și salarizarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției (Ordonanța Guvernului nr. 8/2007).
În aceste condiții, sporul de confidențialitate nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective.
Totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite mai sus.
Acest lucru nu este posibil întrucât s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. 1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate Parlamentul, și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 1 și 15 din Constituție, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, instanțele judecătorești neavând o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. 1 din Legea fundamentală - adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. i din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de convingeri, sex, vârstă. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. 1 este considerată discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art. 2 alin. 1-3).
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006 au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etnică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. L 180 din 19 iulie 2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. 303 din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generate de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. 3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea de "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul Muncii și art. 38 alin. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.
Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport cu mai mulți factori cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.
Noțiunea de salariu are un sens extins, referindu-se și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală" consacrat de art. 41 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 3 din Codul Muncii.
C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2006, în concordanță cu normele Uniunii Europene și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală, sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul Muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații, ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;
- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contratul colectiv de muncă sau, după caz, de contractul individual de muncă.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile de serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
Nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, dar care, amândoi, lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unii dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-1 primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte condiții, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor de serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu cât și a adaosurile la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea, atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
S-ar ajunge la o situație discriminatorie în sensul dispozițiilor art. 16 al. 1 din Constituție, republicată, ale art. 1-3 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
Potrivit art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
Decizia fiind pronunțată în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, astfel că nu se mai pune problema argumentării existenței dreptului la acest spor de confidențialitate, potrivit celor expuse de pârâți în motivarea recursului.
Teza reținută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în cuprinsul hotărârii este pe deplin aplicabilă și categoriei asistenților judiciari, aceștia făcând parte din personalul din justiție, considerentele deciziei date în interesul legii susținând cu valoare de principiu teza corectă în interpretarea și aplicarea unor legi.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite a stabilit că sporul de confidențialitate de 15% nu este prevăzut de vreun act normativ însă acordarea acestuia are caracter discriminatoriu, ceea ce îndreptățește pe intimata - reclamantă la solicita despăgubiri egale cu 15% reprezentând spor de confidențialitate.
Nu pot fi reținute apărările formulate conform cărora deciziile nr. 21/2008 și nr. 46/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în materia recursului în interesul legii nu mai pot produce efecte după pronunțarea deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale, avându-se în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării dată problemei de drept pentru instanțele judecătorești și dispozițiile imperative ale art. 329 al. 3 Cod procedură civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea (cauza Beian contra României, 2007).
În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra interpretării și aplicării unitare a legii, curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 24/12.03.2008 și deciziei nr.46/15.12.2008 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite.
De altfel, prin decizia nr. 93 din 11 mai 2000 Curtea Constituțională a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul d e procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop Curtea Supremă de Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești iar, potrivit aceluiași text, dezlegarea data de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe.
" de clar ar fi textul unei dispoziții legale, se arată într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza contra Regatului Unit, 1995), în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [.]". Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanțelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori in calificarea juridică a unor situații de fapt și pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica instanțelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituția recursului în interesul legii.
Pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin.(l) din Constituție în conformitate cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
Printr-o altă decizie, cu nr. 528/02.12.1997 a Curții Constituționale, s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 lit. d și ale art. 31 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, statuând că: "principiul supunerii judecătorului numai față de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituție, nu are și nu poate să aibă semnificația aplicării diferite și chiar contradictorii a aceleiași dispoziții legale, în funcție exclusiv de subiectivitatea interpretării aparținând unor judecători diferiți. O asemenea concepție ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenței judecătorilor, a unor soluții ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeași, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecință".
De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeași decizie, că asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, deci inclusiv a autorității judecătorești, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia și a aceleiași legi soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că o asemenea soluție legislativă este în concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, conform art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Brincart contra Italiei, 1992) că independența judecătorilor este privită în raport cu puterea executivă, fără ca această independență să excludă subordonarea față de alți judecători, dacă aceștia se bucură, ei înșiși, de independență față de puterea executivă.
Apărările formulate în cauză de către recurenții-pârâți nu pot fi primite avându-se în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării dată problemei de drept pentru instanțele judecătorești și dispozițiile imperative ale art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Chiar prin decizia cu nr. 838/27.05.2009, Curtea Constituțională arată clar că " - apare evident faptul că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 Cod procedură civilă - nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâi judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice".
Mai arată Curtea Constituțională că, - efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
În ceea ce privește plata sumelor pretinse în formă actualizată cu indicele de inflație, le apreciez ca fiind datorate, potrivit dispozițiilor art. 161 alin. 4 din Codul Muncii întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitor.
Unul din principiile evaluării judiciare este că prejudiciul suferit trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans).
În timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.
Soluția actualizării cu indicele de inflație are în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1084 Cod civil, potrivit căruia daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.
Suma rezultată din actualizare în raport cu rata inflației, a reparat integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății și astfel riscul devalorizării leului a fost pus în sarcina debitorului.
În consecință, Codul Muncii prin dispozițiile art. 161 alin. 4, nu interzice în nici un fel actualizarea cu indicele de inflație prin noțiunea de "daune interese".
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia cu nr. 72/05.03.2002), a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Judecător,
: /8.02.2010
Red. Op.separată: /12.02.2010
: /6 ex/16.02.2010
Fond:/
Asistenți judiciari: /
Președinte:Marioara CoinacelJudecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu, Benone Fuică
