Pretentii civile. Speta. Decizia 4318/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3062/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4318/
Ședința publică din data de 11 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.1628 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- (3561/2007), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, OG, G, și intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 04.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 11.06.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față,constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1628/24.10.2007 pronunțată în dosarul nr- (3561/2007), Tribunalul Teleorman -Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții:, OG, G, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Economiei și Finanțelor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și pe cale de consecință, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sporului de stres în procent de 50% calculat la indemnizația brută lunară de încadrare, începând cu luna august 2004 și până în prezent; a respins ca nefondat capătul de cerere privind acordarea lunară a acestui spor și pentru viitor pentru reclamanți; a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le plătească sporul de stres în procent de 50%, calculat la indemnizația brută lunară de încadrare, începând cu luna august 2004 până la zi și în continuare, în condițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr.50/1996.
Acțiunea a fost apreciată de tribunal a fi întemeiată în parte.
Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor invocată de acesta, a fost respinsă ca nefondată, întrucât elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, fiind cel care alocă ministerelor, în speță și Ministerului Justiției, fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Pe fond, prima instanță a apreciat că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, fiind salarizați, până la intrarea în vigoare a OG nr.8/2007, În baza Legii numărul 50/1996 și a Ordonanței Guvernului nr.83/2000
La intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, reclamanților nu li s-a mai plătit sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, din cauza faptului că prevederile art.47 din Legea nr. 50/1996, care prevedeau acest spor, au fost abrogate prin art.1 pct.42 din OG nr. 83/2000.
Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești s-a făcut prin OG nr.83/2000, iar acest aspect este susceptibil de neconstituționalitate, deoarece este o ordonanță ordinară emisă cu încălcarea art. 114 alin.1 din Constituția în vigoare la data respectivă, întrucât a reglementat domenii care nu pot face obiectul legilor organice.
Astfel, prin OG nr.83/2000 s-au modificat legi organice și ordonanțe de urgență, respectiv Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Legea nr.50/1996 privind salarizarea magistraților și OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, încălcându-se, așadar, principiul ierarhiei actelor juridice consacrat în art.51, art.72, art.74 și art.114 din Constituția în vigoare la data respectivă.
Ulterior, OG nr.83/2000 a fost abrogată de OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
În această situație, nu se mai poate invoca neconstituționalitatea OG nr.83/2000, deoarece, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea poate să decidă numai asupra constituționalității unei sau ordonanțe aflate în vigoare.
Prin decizia nr.398/2005 pronunțată de Curtea Constituțională s-a arătat că, în cazul de neconformitate cu dispozițiile Constituției, a legilor și ordonanțelor abrogate cauzatoare de prejudicii, sunt competente să se pronunțe instanțele.
Potrivit art.73 din Constituția revizuită (fostul articolul 72 din Constituție înainte de revizuire), Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și ordinare.
3 al aceluiași articolul prevede: "Prin lege organică se reglementează "organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, regimul general privind raporturile de muncă".
În speță, s-a pus problema modificării Legii nr.50/1996 privind salarizarea personalului din organele autorității judecătorești prin OG nr.83/2000, care a abrogat articolul 47 din legea sus menționată.
Întrucât Legea nr.50/1996 stabilește modul de salarizare a personalului din organele autorității judecătorești, iar salariul este un element esențial al raportului de muncă, tribunalul a apreciat că, în temeiul art.73 alin.2 lit.p din Constituție, Legea nr.50/1996 este lege organică.
Totodată, potrivit art.54 alin.2 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior "
Așadar, prin modificarea Legii nr.50/1996 printr-o ordonanță ordinară în speță OG nr.83/2000, au fost încălcate prevederile constituționale enumerate mai sus și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă și, în consecință, abrogarea nu poate produce efecte juridice, întrucât OG nr.8/2000 este act normativ de inferior Legii nr.50/1996.
Apărarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Casație și Justiție, potrivit căreia Legea nr.50/1996 nu face parte din categoria legilor organice deoarece nu reglementează domeniile rezervate Iegilor organice și a fost votată în conformitate cu dispozițiile art.76 din Constituția revizuită "cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră", nu a fost primită de instanța de fond, deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, s-a apreciat că este lege organică, iar în ceea ce privește votarea ei ca o lege ordinară pârâtul nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
De asemenea, față de apărarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia "instanțele de judecată nu sunt competente să soluționeze excepții de neconstituționalitate, așa cum eronat susțin reclamanții", instanța de fond a apreciat că nu este investită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, ci i se cere să spună dreptul cu privire la un act normativ care a fost abrogat neconform cu dispozițiile Constituției. Ori, potrivit deciziei numărul 398/2005 a Curții Constituționale, "în cazul de neconformitate cu dispozițiile Constituției, a legilor și ordonanțelor abrogate, cauzatoare de prejudicii, sunt competente să se pronunțe instanțele".
Așadar, instanța de fond a respins și această apărare a pârâtului.
S-a apreciat că într-adevăr, prin adoptarea Ordonanței Guvernului nr.83/2000 s-a modificat sistemul de salarizare a personalului din organele autorității judecătorești, așa cum susține pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar aceasta nu înseamnă că este permis Guvernului ca printr-o ordonanță ordinară să modifice o lege organică, încălcând astfel prevederile Constituției și Legii numărul 24/2000.
De asemenea, față de apărarea pârâtului potrivit căreia "pretențiile reclamanților de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică până în prezent și în continuare nu are nici o bază legală", deoarece aceștia sunt salarizați în baza Ordonanței Guvernului numărul 8/2007, tribunalul a respins-o deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că prevederile articolului 47 din Legea numărul 50/1997 au fost abrogate neconform cu Constituția și cu Legea numărul 24/2000 și, prin urmare, abrogarea nu produce efecte juridice, astfel încât articolul 47 este în vigoare și, în baza acestuia, reclamanții au solicitat plata sporului.
Totodată, instanța de fond a respins ca nefondată și cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cu motivarea că acesta din urmă are calitatea de pârât și astfel nu mai poate fi și chemat în garanție.
Întrucât reclamanții nu au făcut dovada unui prejudiciu pe viitor,creanța nefiind certă lichidă și exigibilă instanța, având în vedere cele expuse mai sus, tribunalul a admis în parte, acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu luna august 2004 și până la zi, sume actualizate cu indicele de inflație la zi.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru considerente diferite.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor susține în esență, că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că nelegal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor ca nefondată.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat, al legii - bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, fiind cel care alocă ministerelor, în speță și Ministerului Justiției, fondurile necesare plății drepturilor salariale. "
Prima instanță, pretinde recurentul a făcut o greșită aplicare a legii având în vedere următoarele: potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice ministrul finanțelor publice cat și procurorul general sunt ordonatori principali de credite. Conf. art. 28 lit. e) din același act normativ proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Potrivit art.70 alin.4 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară cu modificările și completările ulterioare, Procurorul General al Parchetului de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite.
Conform art.125 alin. (1) din Legea nr.304/2004 " Înalta Curte de Casație si Justiție, Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație si Justiție, Parchetul Național Anticorupție, curțile de apel, parchetele de pe lângă curțile de apel, tribunalele i parchetele de pe lângă tribunale au în structură câte un departament econmico-financiar și administrativ, condus de un manager economic." economic are atribuția de a organiza elaborarea, fundamentarea i prezentarea la organele abilitate a proiectelor de buget anuale, la termenele și în condițiile prevăzute de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecății, reclamantul trebuind să justifice atât calitatea procesuală activă cât și pe cea pasivă.
Parlamentul adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare, elaborate de Guvern în contextul strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Întrucât drepturile solicitate de intimații-reclamanți sunt drepturi de natură salarală, potrivit art.282 din Codul muncii, într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanții și pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora.
Nu trebuie neglijat că potrivit art.1 din OG nr.22/2002 "Executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă."
Ori, potrivit art.2 din același act normativ, este instituită obligația pentru ordonatorii de credite, în acest caz procurorul general, de a lua "toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii."
Mai mult, art.4 prevede: "(1) Ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii."
În mod greșit tribunalul a reținut că OG nr.83/2000 este neconstituțională. Contrar celor reținute de prima instanță OG nr.83/2000 nu este o ordonanță ordinară și nu a fost emisă cu încălcarea art.114 al.1 din Constituția României, în vigoare la data respectivă, ci dimpotrivă a fost emisă de Guvern prin delegarea legislativă în baza Legii nr.125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
De asemenea, beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu constituie un drept constituțional fundamental, iar prevederile art.53 din Constituție nu sunt incidente în privința reglementării lor.
În consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada pentru care le acordă, aceasta fiind și practica Curții Constituționale (decizia nr.108/2006 a Curții Constituționale).
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.3,4,9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu încălcarea competenței altei instanțe, că tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că pe fondul cauzei hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, în conformitate cu art.137 Cod pr.civilă, recurentul invocă excepția necompetenței materiale a instanței motivat de faptul că în conformitate cu dispozițiile art.36 alin.2 din OUG nr.27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată și modificată prin Legea nr.45/2007, competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari, revine Curții de APEL BUCUREȘTI.
Așadar, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. 1, "personalul-salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariate, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile."
În același timp, potrivit prevederilor art. 36 alin. 2 din același act normativ, "împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de APEL BUCUREȘTI, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile. "
Pe cale de consecință, din dispozițiile legale precizate reiese că
legiuitorul a stabilit că instanța competentă să judece litigiile privind drepturile salariale ale magistraților este Curtea de APEL BUCUREȘTI.
n viziunea instanței de fond, care în mod netemeinic a reținut competența de soluționare a cauzei în favoarea sa, obiectul acțiunii deduse judecății nu constă în modul de stabilire a salariului, ci în acordarea de despăgubiri, în temeiul art.21 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.137/2000 - privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Or, acordarea sau nu a unui spor ce se aplică la indemnizația de bază în temeiul căreia se calculează drepturile salariale, este la rândul său un drept de natură salariltă, iar acordarea sau neacordarea sa poate fi contestată în condițiile stabilite de dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată și modificată prin Legea nr.45/2007.
În acest context, Tribunalul Teleorman trebuia să constate că nu este competent material să judece cauza și, pe cale de consecință, să decline competenta de soluționare a cauzei în favoarea Curții de APEL BUCUREȘTI.
Mai arată recurentul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, dispunând în mod nelegal obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna august 2004 și până la zi, în situația în care actul normativ care prevede acordarea acestui spor a fost abrogat.
Pentru a se putea pronunța astfel, instanța de fond a reținut că abrogarea dreptului - prevăzută de art.42 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 - nu poate produce efecte juridice, deoarece acest act normativ are o forță juridică inferioară Legii nr.50/1996 și această stare este în vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 - privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Din acest motiv, se impune precizarea că atât Constituția României, cât și Legea nr.24/2000 republicată, nu prevăd o asemenea condiție cu privire la abrogare și nici nu lipsește de efecte juridice abrogarea unei norme superioare printr-o normă inferioară.
Astfel, potrivit prevederilor art.62 alin.(l) din Legea nr.24/2000 -republicată - privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative: "Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială ".
normei de drept este concret, anume că "trebuie abrogate" prevederi contrare de același nivel sau de nivel superior.
Aceasta este dovada certă a faptului că instanța de fond susține nelegal că abrogarea unei norme superioare printr-o normă inferioară este lipsită de efecte juridice.
În ceea ce privește fondul cauzei, apreciază recurentul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât ntimații-reclamanți au solicitat acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996 republicată și modificată, pentru perioada august 2004 și până în prezent.
Textul de lege - art.47 din Legea nr.50/1996 - pe care intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea s-a aflat în vigoare de la data de 1 octombrie 2000, când a fost emisă Ordonanța de Guvern nr.83/2000 - pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat în mod expres acest articol.
Astfel, potrivit art.1 pct.42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000, art.47 a fost abrogat.
Așadar, intimații susțin în mod greșit că art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat odată cu adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.177/2002 - privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, prin dispozițiile art.50 alin.2 din acest act normativ, potrivit cărora:"Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 11, precum și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare ".
Din dispozițiile legale anterior menționate reiese că acest text de lege nu face referire decât la abrogarea dispozițiilor art.1din Legea nr. 50/1996, dispoziții care se referă la indemnizațiile pentru magistrați și alte categorii de personal din organele autorității judecătorești, precum și la valoarea de referință sectorială în funcție de care se calculează aceste indemnizații și nu face nici o referire la sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, tocmai pentru că acesta a fost abrogat în mod expres odată cu adoptarea Ordonanței de Guvern nr. 83/2000.
Potrivit dispozițiilor art.42 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 - privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești: "art.47 se abrogă".
Astfel, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat în mod expres prin art.1 pct.42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000, deci cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.177/2002. Așadar, în conformitate cu prevederile art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000 - privind normele de tehnică legislativă, "abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament.
Or, în speță nu este vorba despre ordonanțe ale Guvernului care să fi fost respinse prin lege de către Parlament.
Prin urmare, nici chiar în cazul în care abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 ar fi intervenit odată cu adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.177/2002, nu se poate spune că abrogarea acestui din urmă act normativ ar fi putut duce la repunerea în vigoare a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 - privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
n acest context, este evident că voința legiuitorului a fost expres și ferm exprimată în cuprinsul Ordonanței de Guvern nr.83/2000, în sensul abrogării textului de lege pe care intimații-reclamanți și-au întemeiat acțiunea.
Apreciază recurentul că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă. Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Potrivit art. 60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală. In cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă si cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.(l) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - a fost obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor și nefondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
În mod greșit și lipsit de temei legal a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de muncă, iar calitatea procesuală pasivă aparține doar persoanei ce a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Cum, drepturile solicitate de reclamanți sunt drepturi de natură salarială potrivit art.282 din Codul muncii, calitatea de angajator cu atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora o are pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.
Drept urmare, nu există identitate între pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.
Evident că potrivit art.19 și art.20 din Legea nr.500/2002 recurentul-pârât acordă anual ordonatorilor principali de credite, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman fonduri bănești pentru salarizarea inclusiv a personalului auxiliar de specialitate juridică și tehnicienilor criminaliști ai instanțelor din categoria cărora fac parte și intimații-reclamanți având obligația de a asigura sus numiților ordonatori de credite sumele necesare acoperirii salariilor.
Numai că, în acest sens reclamanții puteau eventual solicita alocarea sumelor necesare plății salariilor de la pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și nu obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, pentru ca ulterior sumele pretinse să fie transferate fiecărui parchet prin intermediul direcțiilor județene de finanțe.
Neexistând o cerere formulată în acest sens din partea intimaților-reclamanți de alocare fonduri de către recurentul Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond nu putea dispune decât în limitele investirii, potrivit dispozițiilor art.126 alin.6 Cod pr.civilă, astfel că nelegal a dispus obligarea pârâtului sus menționat la plata drepturilor salariale solicitate în condițiile în care nu există raporturi de muncă cu acest pârât.
Criticile formulate prin recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:
Excepția necompetenței materiale invocată de acest recurent, raportat la art.36 alin.2 din OG nr.27/29 martie 2006 aprobată și modificată prin Legea nr.45/2007 nu este întemeiată, întrucât în cauză nu se contestă modul de stabilire a salariilor, ci acordarea de despăgubiri ca efect al Deciziei nr.21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-au recunoscut drepturile pretinse prin acțiunea pendinte.
Totodată, raportat la conținutul în date al deciziei nr.104/20.01.2009 a Curții Constituționale, decizie obligatorie potrivit art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată,prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art.I și II din OUG nr.75/11.06.2008, evident că prima instanță era competentă să soluționeze cauza potrivit art.2 alin.1 lit.c și art.82 din Legea nr.168/1999.
Prin al doilea motiv de recurs, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține că Tribunalul Teleormana depășit puterile conferite prin lege autorităților judecătorești, întrucât în domeniul puterilor legislative statuând acordarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare din indemnizația brută lunară, în situația în care actul normativ care prevedea acordarea acestui spor a fost abrogat.
Curtea notează că o hotărâre poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când pronunță o hotărâre fără nici competență în acea materie, fie când săvârșește orice act de procedură în afara prerogativelor recunoscute prin legea instanțelor judecătorești. Cu alte cuvinte o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză.
În aceste limite, recurentul invocă faptul că acordarea de către instanță a unor drepturi bănești, nesocotind abrogarea normei de salarizare de a le prevedea este o adăugare la lege. Ori, această dispoziție a instanței nu înseamnă accesarea domeniului legislativ, nu înseamnă crearea unui act normativ, ci, eventual o eronată interpretare și aplicare a unei legi existente. Aceasta însă pune problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul ultimului motiv de recurs formulat de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În limita acestui motiv de recurs - art.304 pct.9 Cod pr.civilă, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este nefondată raportat la conținutul în date al Deciziei nr.21/10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a constatat că, în interpretarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, judecătorii, procurorii,magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut și după intrarea în vigoare a OUG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Cum, decizia sus menționată este obligatorie pentru instanță conform art.329 Cod pr.civilă și cum autorii acțiunii ce au calitatea de personal auxiliar de specialitate sunt individualizați în dispozitivul și considerentele deciziei menționate, înseamnă că li se cuvenea recunoașterea la plata sporului solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.
Această soluție se impune și pentru reclamantul tehnician criminalist, ce a fost beneficiarul sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în baza aceluiași act normativ - legea nr.50/1996, a cărui abrogare s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României, respectiv cu depășirea limitelor legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României - Legea nr.502/2006, fiind valabile și în ceea ce-l privește, mutatis mutandis, considerentele reținute de instanța supremă în cuprinsul deciziei nr.21/2008, la care s-a făcut mai sus referire.
Nu va fi primită critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind modul de soluționare a cererii sale de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în speță nefiind întrunite cerințele impuse prin dispozițiile art.60 alin.1 Cod procedură civilă.
Acțiunea principală are caracterul unei cereri în despăgubiri, condiție pe care trebuia să o respecte și cererea de chemare în garanție. Ori, cererea introdusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție contra Ministerului Economiei și Finanțelor are alt obiect, vizând obligarea chematului în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților. Aceasta este o pretenție total diferită ca natură juridică de cea exprimată prin acțiunea principală, ce reprezintă o cerere în constatarea unei obligații de a face fără vreo legătură cu cerere în despăgubiri a reclamanților, motiv pentru care nu poate fi primită.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice și va modificate în parte sentința recurată în sensul că va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind promovată contra unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței civile nr.1628 din 24 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Civilă - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- (3561/2007), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, OG, G, și intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman.
Admite recursul formulat împotriva aceleiași sentințe de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Modifică în parte sentința atacată.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și va respinge acțiunea față de acest pârât ca fiind promovată contra unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./07.07.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
