Pretentii civile. Speta. Decizia 4674/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1565/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4674/
Ședința Publică din data de 23 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de către recurentele-reclamante și împotriva sentinței civile nr.4671 din data de 04.06.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33170/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Curtea de APEL BUCUREȘTI și Înalta Curte de Casație și Justiție - având ca obiect "drepturi bănești - spor 50%".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns recurentele-reclamante și și intimatele-pârâte Curtea de APEL BUCUREȘTI și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus pentru termenul de azi, prin serviciul "registratură" al secției la data de 25.05.2009 de către recurentele-reclamante un înscris reprezentând "note de ședință" la care s-au atașat copii, la zi, ale carnetelor de muncă, ca urmare a mențiunii cu care au fost citate, precizând totodată faptul că sporul de 50% a fost acordat sub formă de spor la salariul de bază, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate. Solicită pe această cale, judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(1) pct. 2 Cod proc. civ.
Curtea, constatând că în cauză recurentele-reclamante au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4671/04.06.2008 pronunțată în dosarul -, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții Curtea de APEL BUCUREȘTI și Înalta Curte de Casație și Justiție.
A obligat pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI la plata diferențelor de drepturi salariale echivalente sporului de 50% pe perioada octombrie 2004 - mai 2006, reactualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor de drepturi salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% pe perioada 01.06.2006-12.03.2007, față de reclamanta și pe perioada 01.06.2006-01.10.2007 pentru reclamanta, reactualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății efective.
A respins cererea de plată a diferențelor salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% și pentru viitor, formulată față de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.
În considerente a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată: "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
La data de 1 octombrie 2000 a intrat în vigoare Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996. Astfel, prin dispozițiile art. 1 pct. 42 din Ordonanța de Guvern nr.83/2000 s-a statuat că "Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 563 din 18 noiembrie 1999, se modifică și se completează după cum urmează: art.42 și 47 se abrogă".
În ședința din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, a pronunțat decizia nr. XXI, cu următorul dispozitiv: "Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 1 și 3 din Codul d e procedură civilă, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, în aprecierea obligatorie pentru instanțele judecătorești, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, prin decizia nr. XXI/10.03.2008, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Textul dispozitivului utilizează un verb la timpul prezent ("au dreptul"), ceea ce justifică interpretarea că acest spor se cuvine judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, precum și personalului auxiliar de specialitate și la data pronunțării deciziei nr. XXI, respectiv 10.03.2008, în ciuda abrogării Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, in întregime, prin OUG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza împotriva României din 06.12.2007, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14.
În fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților române de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru muncă obligatorie efectuată în timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns și de faptul că este victima unei discriminări, având în vedere că situația sa este similară celei în care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne si Înalta Curte de Casație si Justiție le-au recunoscut aceste drepturi. În plus, față de jurisprudența divergentă a instanțelor în materie, reclamantul a invocat și încălcarea dreptului său la un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum și sub aspectul și imparțialității instanțelor.
În cauză, Curtea a constatat că în anul 2004 a existat o jurisprudența neunitară în aplicarea Legii nr. 309/2002, atât la nivel național cât și la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergentele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeana a statuat că divergențele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergențe existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul independenței și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea articolului 6 din Convenție.
În plus, Curtea, văzând că în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, a apreciat că reclamantul avea o "speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței sale. În concluzie, față de divergențele din jurisprudența existente la nivelul instanței supreme, și subliniind că articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel și alții Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat încălcarea și articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.
În prezenta cauză, situația este similară, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică reclamanților, instituind un tratament inegal în raport de reclamanții care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de Curțile de Apel din Pitești, C, B, O, invocate de Procurorul General al României în recursul în interesul legii.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanții au o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței lor, în situația contrară încălcându-se articolul 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește plata acestor drepturi pentru viitor, cum solicită reclamanții, instanța nu poate stabili la momentul pronunțării hotărârii dacă aceștia vor mai îndeplini condițiile prevăzute de lege după acest moment, obiectul acestei cereri nefiind o creanță certă, lichidă și exigibilă, întrucât, prin ipoteză, drepturile solicitate nu sunt nici lichide și nici scadente la momentul pronunțării hotărârii, ele fiind datorate numai în măsura în care vor fi datorate drepturile salariale pentru viitor.
În temeiul art.1 și 3 din Decretul nr. 92/1976, a obligat pârâții să înscrie mențiunile privind sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, în carnetele de munca ale reclamanților.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs și, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. -, ulterior pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI sub nr-.
În susținerea recursului au arătat că prin sentința civilă nr. 4671 din 4 iunie 2008, instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamate și a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada 1 iunie 2006 - 12 martie 2007 pentru, și 1 iunie 2006 - 1 octombrie 2007 pentru, actualizate în funcție de indicele de inflație și a respins cererea de plată a diferențelor salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% și pe viitor, formulată față de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.
astfel, sentința civilă recurată este nelegală, deoarece, deși prin considerente s-a recunoscut că prin neacordarea sporului de 50% din indemnizația brută lunară pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reclamanților li se instituie un tratament inegal față de reclamanții care l-au câștigat prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de alte instanțe din țară și că instanța nu poate stabili la momentul pronunțării hotărârii dacă reclamanții vor mai îndeplini condițiile prevăzute de lege după acest moment pentru plata acestor drepturi pe viitor, prima instanță, greșit, a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la plata acestor drepturi către reclamanta numai până la 01.10.2007, iar către reclamanta numai până la 12.03.2007.
Or, dacă s-a admis că numai pentru viitor nu se pot acorda aceste drepturi, prin viitor înțelegându-se "după momentul pronunțării hotărârii", nu există nici o rațiune pentru care s-a acordat acest spor reclamantelor și numai până la 01.10.2007 și, respectiv, 12.03.2007, și nu până la data pronunțării sentinței, 04.06.2008.
De altfel, datele până la care a fost obligată pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească diferențele salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% nu au nicio legătură cu datele din dosar, din care rezultă că și după această dată, cât și în prezent, reclamantele au calitatea de judecători în cadrul acestei instanțe.
Referitor la capătul de acțiune prin care s-a solicitat obligarea angajatorului la acordarea pe viitor a acestor drepturi, instanța de fond l-a respins ca neîntemeiat.
Soluția dată acestui capăt de cerere este nelegală și netemeinică, în raport cu soluția dată celorlalte capete de cerere și având în vedere că temeiurile legale și argumentele juridice sunt identice.
Astfel, nu se poate reține că cererea privind acordarea drepturilor în continuare este neîntemeiată, din moment ce s-a recunoscut existența dreptului, interesului realizării acestuia, în prezent, cât și pe viitor, caracterul cert și lichid al creanței, întrucât aceasta este sigură și există posibilitatea de evaluare, sens în care s-au pronunțat mai multe instanțe din țară, precum și Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia nr. 21 din 10.03.2008, cu caracter obligatoriu potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
Așa fiind, față de practica anterioară a instanțelor judecătorești, o altă soluție decât cea de admitere a cererii de acordare pe viitor a acestor drepturi, ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie ) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul autorităților judiciare ale țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Astfel, menținerea acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine și insecuritate juridică (mutatis mutandis, împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, 96; împotriva României, nr. 63252/00, 98; împotriva României, nr. 30658/05, 37-39).
În concluzie, în conformitate cu art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041Cod procedură civilă, au solicitat să se constate temeinicia recursului de față și, pe cale de consecință, să fie admis astfel cum a fost formulat, dispunând modificarea sentinței atacate în sensul de a obliga pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor salariale reprezentând echivalentul sporului de 50% către reclamante, respectiv și pe perioada 01.10.2007-
04.06.2008 către reclamanta, și pe perioada
12.03.2007-04.06.2008 către reclamanta,
reactualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data
plății efective, și pentru viitor, menținându-se celelalte dispoziții
ale sentinței civile .
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea cu opinie majoritară, îl consideră întemeiat sub următoarele aspecte:
Prin decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor expuse de art.329 alin3 Cod procedură civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
În considerente a reținut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.
Cu toate acestea, prin art.IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.231din Legea nr.56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate disp. art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 nr.83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.
Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune că instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.
De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, sau a celor asimilate sub aspectul drepturilor și îndatoririlor, în condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal din care fac parte reclamanții, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
Așa fiind, și având în vedere că reclamantele au avut calitatea de judecător și ulterior datelor de 12.03, respectiv 01.10.2007, astfel cum atestă copiile carnetelor de muncă depuse în recurs, în condițiile admisibilității acestei probe în calea de atac, potrivit dispozițiilor art.305 pr. civ. Curtea constată că acestora li se cuvine sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%, aplicabil la indemnizația de încadrare brută lunară și după datele anterior menționate, până la 01.04.2008.
Se reține că, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, începând cu această din urmă dată, sporul pretins a fost inclus în salariu și plătit reclamantelor, astfel că la data pronunțării prezentei decizii nu există drepturi salariale de această natură, scadente și neacordate, susceptibile a fi sancționate în sarcina pârâtei, pe cale de hotărâre judecătorească, ca urmare a refuzului nelegal de a le plăti de bunăvoie.
În același sens, pentru ceea ce reprezintă drepturi scadente la o dată ulterioară datei pronunțării prezentei decizii, Curtea constată că nu există temei al sancționării unei obligații viitoare și nenăscute în sarcina pârâtei, întemeiat pe prezumția că aceasta nu-și va respecta obligația de plată.
Se reține și că salariul (în sens larg, înțeles ca incluzând și sporurile) este o prestație periodică, scadentă o dată pe lună, succesiv, reprezentând echivalentul muncii prestate și ale cărui acordare și valoare sunt condiționate de menținerea în funcție, exercitarea atribuțiilor, păstrarea aceluiași regim salarial, precum și de alte criterii, cu consecința că obligația viitoare, a cărei sancționare se urmărește, nu este nici certă, iar prin natura ei, nici exigibilă.
În caz contrar, ar însemna ca instanța specializată în litigii de muncă să statueze de manieră generală asupra modului de stabilire a drepturilor salariale, ceea ce este de competența judecătorului administrativ, în condițiile art. 36 din OUG nr. 27/2006, respectiv s-ar constitui într- condiționare a legiuitorului de a-l reglementa în favoarea categoriei în speță; or, opțiunea în acest sens a legiuitorului nu poate fi nici suplinită, nici controlată de instanța judecătorească, care și-ar depăși limitele competenței constituționale, pe de altă parte, astfel cum s-a arătat și mai sus, în materie de drepturi salariale, nu există temei pentru acordarea lor pentru viitor, instanța competentă să judece litigiile de muncă fiind limitată să constate dacă există un drept scadent și neacordat, corelativ unei obligații exigibile, neîndeplinite.
Nici semnificația cu care reclamantele-recurente invocă jurisprudența nu este de natură să atragă o altă soluție, întrucât existența unor divergențe în practica judiciară nu obligă instanța să acorde un drept ori de câte ori acesta a fost recunoscut anterior, în favoarea altei persoane, ceea ce ar echivala cu recunoașterea precedentului ca izvor de drept de manieră indirectă, pretoriană, contrar dreptului românesc.
Interpretarea și aplicarea unitară a legii reprezintă un deziderat legitim, chiar o obligație cât privește asigurarea lor de instanța supremă, în condițiile art. 126 alin. 3 din Constituție, însă, în speță, pe de o parte, Înalta Curte nu a instituit în sarcina instanțelor vreo obligație de a acorda drepturi neexigibile, ci a statuat asupra existenței sporului pretins "pe viitor", față de data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000, pe de altă parte, pentru că temerea privind crearea unor discriminări printr-o jurisprudență neunitară este secundară în raport cu izvoarele dreptului românesc și garanțiile de independență de care se bucură judecătorul, respectiv cu obligația acestuia de a aplica legea, iar nu de aoa menda, completa, suplini sau înlătura, în caz că ar găsi- discriminatorie ori inechitabilă.
Rezultă, pe baza celor expuse, că recursul este fondat în parte, urmând a fi admis și, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 3041pr. civ. modificată în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâtei ÎCCJ la plata, în favoarea reclamantelor, a sporului pretins, până la 31.03.2008, menținând restul dispozițiilor hotărârii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursul declarat de recurentele-reclamante și împotriva sentinței civile nr.4671 din data de 04.06.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33170/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Curtea de APEL BUCUREȘTI și Înalta Curte de Casație și Justiție.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Obligă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamantelor sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 01.06.2006-31.03.2008, actualizat cu indicele de inflație la data plății.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 23.06. 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 EX./04.09.2009
Jud. fond:
Cu opinia separată a d-nei judecător - -în sensul că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se va acorda reclamantelor și în continuare.
Motivarea opiniei separate:
Modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamante nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
