Pretentii civile. Speta. Decizia 47/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.47/
Ședința publică din 23 Ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ion Ioneci
JUDECĂTOR 2: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 3: Virginia Filipescu
Grefier - - -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza privind judecarea cererii de repunere pe rol privind recursul declarat de reclamantul, domiciliat în G,-, --6,.26, jud.G împotriva sentinței civile nr. 396/10.04.2006 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr.151/C/2006 în contradictoriu cu intimata G, cauza având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 21.01.2008 care s-au consemnat în încheierea de ședință din aceeași zi când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea în cauză la data de 23.01.2008.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr.151 din 20.01.2006 la Tribunalul Galați,reclamantul a chemat în judecată pe pârâta G solicitând obligarea acesteia să-i plătească echivalentul în lei a 410.449,25 Euro la cursul oficial din ziua plății,reprezentând penalități de întârziere calculate pe 3(trei) ani în urmă de la data introducerii acțiunii,și în continuare câte 374,83 Euro pe fiecare zi de întârziere socotite de la data introducerii acțiunii și până la achitarea sumelor.
În motivarea acțiunii civile reclamantul a susținut că prin convenția nr.277 din 2.01.2000 a convenit cu pârâta (la acea dată se numea G în prezent numindu-se G conform certificatului de înregistrare seria B nr.- din 19.02.2007) să o reprezinte,în calitate de consilier juridic,în procesele având ca obiect evacuarea acesteia din spațiile comerciale ale Consiliului Local G ce le ocupa în calitate de chiriaș, printre care și spațiul comercial,Complex.
Potrivit clauzelor convenției - cap.I - pentru fiecare dosar în parte pârâta urma să-i plătească o sumă egală cu 5% net din valoarea imobilului în litigiu, iar în cazul obținerii hotărârii definitive și irevocabile favorabile societății, aceasta urma să-i plătească încă un procent de 5%, pentru fiecare dosar, a mai susținut reclamantul.
Plata cu întârziere sau refuzul plății sumelor convenite urmau a fi penalizate cu 3% pe zi de întârziere, a arătat reclamantul.
Convenția, a arătat reclamantul, urma să fie valabilă pe toată durata soluționării proceselor respective, până la soluționarea irevocabilă, putând fi reziliată sau modificată numai prin acordul părților sau ca urmare a intervenirii unui caz fortuit sau de forță majoră.
În exercitarea acestei convenții, a arătat reclamantul, a reprezentat pârâta, în fața Judecătoriei Galați, Tribunalului Galați, Curții de Apel Ploiești unde a fost strămutată cauza, Judecătoriei Buzău și Tribunalului Buzău, obținând nu numai respingerea acțiunii civile a Consiliului Local G de evacuare din spațiu, ci și hotărârea irevocabilă de obligare a acestuia să-i vândă imobilul.
Deși și-a executat obligația contractuală pârâta a refuzat să-i plătească:munca prestată, timp de aproape 2(doi) ani de zile motiv pentru care a fost nevoit să o cheme în judecată,a mai arătat reclamantul.
Acțiunea civilă de față, a arătat reclamantul privește plata penalităților de 3% pe zi de întârziere, respectiv pentru refuzul de plată a sumei de 12.494,65 Euro, reprezentând 5% din valoarea Complexului I, pct.II.1 și II.3 din convenție în sumă totală de 410.449,25 Euro conform următorului calcul:valoarea imobilului 249.893 Euro; 5% din valoarea imobilului 12.494,65 Euro; 3% pe zi penalități aplicabile; 3 ani perioade penalizate (- x 5% = 12.494,65 x 3%=374,83/zi x 1095 zile = 410.449,25).
Prim cererea reconvențională depusă la data de 2.02.2006, conform încheierii de ședință, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a Convenției civile înregistrată sub nr.277 din 22.01.2000.
Pârâta a mai formulat întâmpinare în cauză solicitând respingerea acțiunii civile a reclamantului.
În motivarea cererii reconvenționale și a întâmpinării pârâta reclamantă a susținut că reclamantul pârât era angajat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată la Universitatea în funcția de lector, contractul fiind înregistrat la Camera de muncă sub nr.81093 din 26.03.1998.
Potrivit Legii nr.2/1991, a mai arătat pârâta-reclamantă, reclamantul-pârât avea posibilitatea să mai presteze activitate și în alt loc de muncă,pe bază de convenție civilă de prestări servicii pe perioadă determinată cu un program de 3 (trei) ore pe zi conform Legii nr.130/1999.
În atare condiții, a arătat pârâta - reclamantă au fost încheiate 3(trei) convenții civile, astfel:Convenția înregistrată la Camera de muncă sub nr.57583 din 1.03.1999 încheiată pentru perioada 05.03.1999- 5.06.1999 prelungită prin adresa nr.2624/24.06.1999 până la data de 6.12.1999;Convenția înregistrată sub nr.74500 din 7.12.1999 încheiată pentru perioada 6.12.1999 - 6.06.2000 prelungită prin adresa nr.1526 din 7.06.2000 până la data de 7.12.2000 și Convenția înregistrată sub nr.23 din 8.12.2000 încheiată pe o perioadă de 6 (șase) luni.
Prin acordul părților, la data de 1.02.2001 raporturile de colaborare au încetat conform adresei nr.298/2001 către G, a mai susținut pârâta-reclamantă.
Convenția nr.277 din 22.01.2000 este nulă absolut, ea fiind încheiată în frauda legii, a mai susținut pârâta - reclamantă.
La data la care a fost semnată convenția raporturile de muncă dintre părți erau reglementate de Legea nr.130/1999, de Convenția nr.19/6.12.1999 înregistrate la. sub nr.74500/7.12.1999, a mai susținut pârâta-reclamantă.
Reclamantul-pârât, folosind manopere dolosive i-a prezentat spre semnare la data de 22.01.2000, alături de alte documente și această convenție care a fost înregistrată în registrul intrări-ieșiri al său sub nr.277, convenție care însă nu a mai fost prezentată spre înregistrare la. întrucât nu îndeplinea condițiile de fond și formă pentru a fi înregistrată, a mai arătat pârâta-reclamantă.
La data de 22.01.2000, a arătat pârâta-reclamantă, între ea și reclamantul pârât existau raporturi de muncă, în sensul că acesta lunar primea 200 dolari SUA, având obligația să acorde asistență juridică și reprezentare în toate litigiile în care era implicată societatea, deci nu se făcea absolut nici o distincție care să vizeze alte probleme juridice pentru care să se stabilească o remunerație diferită și că fiind un raport de muncă, deja erau stabilite toate drepturile și obligațiile părților la data de 22.01.2000.
Convenția nr.277/2000, a mai susținut pârâta-reclamantă nu poate fi considerată ca fiind izvorul unor noi raporturi de muncă, lucru care era posibil doar în cazul în care se stabilea expres că vechea convenție nr.74500 își încetează efectele și noua convenție era înregistrată la.
Convenția nr.277,încalcă dispozițiile imperative ale Legii nr.130/1999 art.3 și 4 și disp.Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale pentru că potrivit art.4 alin.2, în cazul societăților comerciale pe acțiuni, pentru persoanele ce urmează a fi încadrate cu convenție civilă de prestări servicii, era necesar acordul Consiliului de administrație, a arătat pârâta-reclamantă, pentru Convenția nr.74500/1999 existând aprobarea Consiliului de administrație, a arătat pârâta-reclamantă.
Directorul societății nu putea încheia această convenție fără aprobarea Consiliului de administrație, astfel că actul încheiat este lipsit de efecte juridice fiind nul absolut, a mai arătat pârâta-reclamantă.
A mai arătat pârâta-reclamantă că la o societate,o persoană nu poate avea două convenții civile în același timp,în Convenția nr.277 stipulându-se că aceasta este încheiată doar pentru procesele de evacuare și pentru imobilul din str.-, nr.24, nestabilindu-se timpul de lucru și remunerația și nici nu se arată ce se va întâmpla cu Convenția nr.74500/1999, respectiv că nu-și mai produce efecte juridice, reclamantul-pârât continuând să lucreze în baza convenției deja încheiate.
Convenția nr.277/2000 trebuie interpretată și prin prisma voinței reale a părților, a mai arătat pârâta-reclamantă.
Or,deși era stabilită, așa cum pretinde o remunerație de 5% din valoarea imobilului, reclamantul - pârât nu a solicitat nici o sumă de bani.
Dispozițiile Legii nr.130/1999 au fost încălcate și sub aspectul neînregistrării convenției civile la. conform art.4 alin.3,obligație care revenea angajatorului,termenul fiind de 20 de zile și nici reclamantul-pârât nu a solicitat acest lucru,deși o putea face până la 1.02.2001.În atare condiții ambele părți au înțeles ca această convenție să nu producă nici un efect,motiv pentru care nici nu a fost înregistrată la.a mai susținut pârâta-reclamantă.
Convenția are un caracter fraudulos raportată și la modul de stabilire a remunerației care ar reprezenta o sumă egală cu întreg patrimoniul societății,a mai arătat pârâta-reclamantă.
Convenția civilă nr.277/2000 încalcă și disp.art.969 Cod civil,ea încălcând atât normele legale cât și morale,a arătat pârâta-reclamantă.
Convenția civilă încalcă disp.Legii nr.51/1995 privind profesia de avocat și reprezintă și o tentativă de evaziune fiscală din partea reclamantului - pârât,a mai susținut pârâta - reclamantă.
Reclamantul-pârât a exercitat avocatură clandestină încălcând disp.art.25 din Legea 51/1995,a mai susținut pârâta-reclamantă.
S-a mai susținut de către pârâta reclamantă că nu este admisibilă o clauză penală în raporturile de muncă.
S-a mai invocat de către pârâta-reclamantă prescripția dreptului la acțiune întrucât dreptul său s-a născut la data de 1.02.2001,data încetării raporturilor de muncă dintre și
Prin concluziile scrise depuse reclamantul-pârât a solicitat respingerea cererii reconvenționale ca nefondată,susținerile pârâtei-reclamante neputând fi primite.
Prin sentința civilă nr.396 din 10.04.2006 s-a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului la acțiune.
S-a respins ca nefondată acțiunea civilă a reclamantului-pârât împotriva pârâtei-reclamante
S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă.
S-a constatat nulitatea absolută a Convenției nr.277 încheiată la data de 22.01.2000.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Prin decizia nr.4484 din 27 mai 2005 -fila 51 dosar fond pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr.20742/2004 a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva sentinței nr.33 din 14 septembrie 2004 a Curții de APEL GALAȚI.
În motivarea acestei decizii s-a statuat cu caracter de lege că în mod corect s-a apreciat prin hotărârea atacată,în temeiul Legii 130/1999 - art.1 și art.3 -potrivit căruia o persoană poate presta muncă,fie în baza unui contract individual de muncă,fie în baza unei convenții civile de prestări și pornind de la faptul că raporturile juridice de muncă se definesc a fi relații sociale reglementate prin lege,în cadrul cărora o persoană se obligă să presteze o muncă în folosul alteia,care se obligă la rândul său să o remunereze,ca și raportul izvorât în speță din convenția civilă de prestări servicii, se consideră a fi o formă a raportului juridic de muncă.
Ca atare și soluționarea conflictelor determinate de executarea acestora trebuie să intre tot sub jurisdicția muncii,clauza compensatorie din convenția nr.277/2000 fiind deci nelegală,a mai reținut instanța de fond.
Raporturile juridice de muncă au fost definite ca fiind relații sociale reglementate prin lege care iau naștere între o persoană fizică,pe de o parte, și o persoană fizică sau juridică pe de altă parte,în cadrul cărora prima persoană se obligă să presteze o anumită muncă în folosul celei de a doua, care la rândul său se obligă să o remunereze.
Ori,pornind de la această definiție au fost considerate drept forme ale raporturilor juridice de muncă,raporturile de muncă izvorâte din contractul individual de muncă, și ca excepție din convenția civilă de prestări servicii.
Reclamantul-pârât a încheiat cu pârâta o convenție civilă de prestări servicii prin care acesta se angajează să desfășoare anumite activități pentru pârâtă în schimbul unei remunerări.
La data încheierii convenției ce formează obiectul prezentei cauzei,între părți era deja încheiată o altă convenție nr.19/06.12.1999 înregistrată la. sub nr.74500/7.12.2000.
Convenția cu nr.277/22.01.2000 nu a fost prezentată spre înregistrare la.deci practic are caracterul unui act sub semnătură privată ce se vrea a fi un izvor al raporturilor juridice de muncă,astfel că respectiva convenție nefiind înregistrată la. încalcă dispozițiile imperative ale Legii 130/1999 și anume disp.art.3 și 4 precum și dispozițiile Legii 31/1990 privind societățile comerciale.
Potrivit disp.art.4 pct.2,în cazul societăților comerciale pe acțiuni,pentru persoanele ce urmează a fi încadrate cu convenție civilă de prestări servicii,era necesar acordul Consiliului de Administrație,a reținut instanța de fond.
În acest sens, pentru convenția înregistrată sub nr.74500/2000 exista procesul verbal al Consiliului de Administrație în care se aproba cererea de angajare a reclamantului ca consilier juridic,stabilindu-se remunerația și timpul de lucru.
Directorul societății nu putea să încheie această convenție fără să aibă aprobarea Consiliului de Administrație, în cazul în care actul se încheie fără avizarea prealabilă a Consiliului de Administrație este lipsit de efecte juridice,fiind nul absolut.
Cu atât mai mult,se punea problema discutării în mod imperativ a noii convenții raportat și la modul de remunerație stabilit în procente dintr-o valoare care nu este cunoscută.
Ne aflăm în situația unică ca la aceeași societate o persoană să dețină două convenții civile în același timp,legea nepermițând acest lucru. În convenția nr.277 se stipulează că aceasta este încheiată doar pentru procesele de evacuare și pentru imobilul situat în str.-,nr.24,însă nu se stabilește timpul de lucru și remunerația în mod corect și nici ce se va întâmpla cu celelalte probleme juridice ale pârâtei-reclamante,a arătat instanța de fond.
După încheierea acestei convenții nu se stipulează nici faptul că,convenția deja înregistrată sub nr.74500/2000 la Camera de Muncă nu își mai poate produce efecte.
Conform legislației române,asistența juridică și reprezentarea persoanelor fizice și juridice se realizează de către avocați constituiți în cabinete de avocatură,precum și de jurisconsulți în cazul persoanelor juridice.
Dacă pentru un avocat,prin contractul de asistență juridică se stabilește ce activitate urmează a fi desfășurată precum și onorariul care poate fi stabilit în cota procentuală,fiind completată în acest sens o chitanță fiscală,pentru jurisconsulți se încheie contracte de prestări civile înregistrate la.fiind completată de către persoana juridică o delegație de reprezentare și lunar,indiferent de numărul de procese se achită pe bază de stat de plată salariul și nicidecum un onorariu.
Aceste distincții sunt foarte importante pentru a stabili caracterul convenției nr.277/2000, a arătat instanța.
Pentru sumele de bani pe care le pretinde reclamantul-pârât,acesta nu poate completa și elibera chitanțe fiscale ca un avocat,astfel încât să poiată fi impozitat pe profitul realizat,astfel că aceste sume de bani ar avea caracterul unor bani,ceea ce contravine tuturor normelor legale.
Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr.486/4.12.2003 că reclamantul în calitate de consilier juridic era angajat în cadrul societății,dar în baza unui contract de muncă.
Fiind vorba de un contract de muncă,sau de o convenție civilă de prestări servicii,acestea se caracterizează prin două elemente,respectiv munca prestată de către angajat și salariul pe care angajatorul trebuie să îl achite pentru munca prestată,iar în cazul în care angajatorul nu-și executa obligația de a achita drepturile salariale,angajatul este îndreptățit să solicite instanței competente obligarea la plata drepturilor salariale,a mai reținut instanța de fond.
De asemenea,a mai reținut instanța de fond,pentru plata cu întârziere a drepturilor salariale, angajatul este îndreptățit la daune interese, reprezentând actualizarea acestui salariu cu indicele de inflație,precum și acordarea de daune morale în cazul în care se face dovada acestora.
Penalitățile reprezintă din punct de vedere juridic o clauză penală care în contractul de muncă este inadmisibilă, clauza penală fiind definită ca fiind o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de una dintre părțile contractante, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a unei obligații, a arătat instanța de fond.
Clauza penală nu este aplicabilă în cazul contractelor de muncă întrucât raportul contractual nu este unul civil sau comercial.
Art.15 din Legea nr.53/2003 privind Codul muncii,stabilește că este interzisă,sub sancțiunea nulității absolute, încheierea unui contract individual de muncă în scopul prestării unei munci sau a unei activități ilicite sau imorale.
Referitor la dreptul la acțiune,instanța de fond a reținut că acesta nu este prescris având în vedere că s- solicitat,penalități de întârziere calculate pe trei ani în urmă de la data introducerii acțiunii și în continuare câte 374,83 EURO pe fiecare zi de întârziere socotiți de la data introducerii acțiunii și până la achitarea sumelor,acestea rezultând din convenția nr.277/2000.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul considerând-o nelegală.
În motivarea recursului declarat reclamantul-pârât a susținut că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină,cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Astfel s-a arătat de către recurent că motivarea sentinței civile se bazează exclusiv pe susținerile pârâtei reclamante fără a analiza susținerile lui.
S-a mai arătat de recurent că instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura și înțelesul acestuia și că hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea legii.
S-a susținut de recurent că instanța de fond își motivează hotărârea pe dispozițiile și principiile Codului muncii deși drepturile și obligațiile părților au fost stabilite printr-o convenție civilă de prestări servicii,ce cade sub incidența de reglementare a Codului civil și nu s-a încheiat un contract de muncă.
Chiar dacă Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în acest caz că competența de soluționare revine organului de jurisdicție a muncii,aceasta nu înseamnă că litigiul s-a transformat din,civil în,litigiu de muncă, ceea ce determină natura juridică a litigiului nu este instanța care îl soluționează,ci natura juridică a izvorului obligației și nu cele ale dreptului muncii,a mai susținut recurentul.
Chiar dacă prin decizia civilă nr.4484 din 27.05.2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit nulitatea clauzei compromisorii din Convenția nr.277 din 22.01.2000,celelalte clauze sunt valabile și urmează a fi aplicate în soluționarea cauzei,a mai susținut recurentul reclamant-pârât.
A arătat recurentul că instanța de fond a susținut greșit că la data încheierii Convenției nr.277 din 22.01.2000 între părți era deja încheiată o altă Convenție nr.19 din 6.12.1999,astfel că aceasta ar avea caracterul unui act sub semnătură privată (Convenția nr.277/2000).
Convenția nr.19/1999 a fost înlocuită cu Convenția nr.23 din 8.12.2000 având același obiect,dar,chiar dacă între părți exista o altă convenție,noua convenție având alt obiect era producătoare de drepturi și obligații civile,așa cum au fost negociate și stabilite de părți și cum Convenția nr.277/2000 nu a modificat și reziliat Convenția nr.23/2000,acestea s-au executat concomitent potrivit obiectului al fiecăruia,a mai susținut recurentul.
Instanța de fond,a arătat recurentul nu spune în ce constă încălcarea disp.art.3 din Legea nr.130/1999, iar dacă a existat o încălcare a art.4 din lege aceasta produs-o societatea pârâtă care avea obligația să înregistreze convenția la. iar potrivit art.14 și 15 din lege,neînregistrarea convenției și primirea la muncă unei persoane pentru care nu s-a încheiat contract de muncă sau convenție se sancționează angajatorul cu amendă contravențională,legea neprevăzând nulitatea convenției,a mai susținut recurentul.
Disp.art.4 pct.2 din legea nr.31/1990 privind societățile comerciale nu are nici o legătură cu condițiile de validitate a convenției,iar dacă exista obligativitatea obținerii prealabile a aprobării Consiliului de Administrație,această sarcină revenea angajatorului și aceasta nu duce la nulitatea convenției,a mai susținut recurentul.
Legea nu interzice încheierea mai multor convenții civile de către aceeași persoană cu una sau mai multe persoane fizice sau juridice,Legea nr.2/1991 privind cumulul de funcții prevăzând că o persoană poate cumula mai multe funcții a arătat recurentul.
Convenția civilă chiar dacă nu stabilește timpul de muncă,nu are drept consecință nulitatea ei,celelalte convenții care nu prevedeau timpul de muncă fiind considerate valabile,fiind înregistrate la.a mai susținut recurentul.
Convenția civilă nu trebuia să prevadă salariul lunar,ceasta fiind specifică contractului individual de muncă,a arătat recurentul.
Codul muncii,Legea nr.53/2003 este ulterior Convenției nr.277/2000 și nu poate fi aplicat retroactiv,a arătat recurentul.
A solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței civile nr.396/2006 în sensul admiterii acțiunii civile așa cum a fost formulată.
În drept și-a întemeiat recursul pe disp.art.304 pct.7,8,9 și art.3041Cod procedură civilă.
Intimata G, prin concluziile scrise depuse a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamantul-pârât.
Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe art.304 pct.7 Cod procedură civilă intimata a susținut că este nefondat întrucât recurentul nu critică sentința pe acest temei,ci că i s-ar fi încălcat dreptul la o judecată echitabilă.
Nici motivele 2 și 3 de recurs nu sunt întemeiate întrucât el critică hotărârea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a stabilit ca litigiul să se judece ca un litigiu de muncă,iar referitor la motivul 3 de recurs el invocă motive contrare probelor administrate.
Analizând hotărârea instanței de fond în raport de probele dosarului,de dispozițiile legale aplicabile în cauză, de criticile formulate de recurent, cât și de disp.art.304 și art.3041Cod procedură civilă curtea constată că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală astfel că recursul declarat este fondat pentru următoarele considerente.
Prin decizia civilă nr.4484/21.05.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit doar competența de soluționare a cauzei, respectiv instanțele speciale pentru soluționarea conflictelor de muncă, întrucât și convenția civilă de prestări servicii putând fi considerată o formă a raportului juridic de muncă.
Faptul că litigiul privind neexecutarea de către pârâta a convenției civile este soluționat potrivit jurisdicției muncii,nu anulează clauzele acesteia,prin decizia civilă nr.4484/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție considerându-se ca fiind nulă numai,clauza compromisorie,nu și celelalte clauze ale acesteia care țin de remunerarea muncii prestate.
La data încheierii Convenției civile nr.277 respectiv 22 ianuarie 2000 era în vigoare Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecție ale persoanelor încadrate în muncă - act normativ care considera că prestarea unor activități în folosul unei persoane juridice denumită angajator în schimbul unei remunerații poate fi asimilată unor raporturi de muncă, legiuitorul denumind prestatorii de servicii persoane încadrate în muncă.
Convențiile civile încheiate în asemenea situație reprezintă voința celor două părți denumite de lege angajator și angajat - cu privire la modalitatea desfășurării activității, a duratei activității prestate, a modului de remunerare a acestei munci.
Deci, în această convenție civilă având la bază acordul de voință al părților, acestea sunt libere să-și determine condițiile în care o încheie, să-și stabilească clauzele.
Această convenție civilă dă naștere la drepturi și obligații,iar în cazul neexecutării de către angajator, respectiv neachitarea drepturilor bănești convenite dă dreptul angajatului să solicite instanței plata acestor drepturi, inclusiv daunele produse.
Prin Convenția înregistrată sub nr.277 din 22.01.2000 reclamantul - pârât recurent - consilier juridic s-a obligat să o reprezinte pe pârâta -reclamantă intimată G în fața instanțelor judecătorești în procesele civile și comerciale având ca obiect evacuarea sa din spațiile comerciale,Complex și,T 127 și revendicarea imobilului din str.-, nr.24.
Pârâta - reclamantă s- obligat ca pentru fiecare dosar în parte să-i plătească reclamantului - pârât o sumă egală cu 5% din valoarea imobilului ce face obiectul litigiului (Cap.II pct. Convenție).
S-a mai obligat pârâta reclamantă ca în cazul obținerii unei hotărâri definitive și irevocabile favorabile societății, aceasta să-i mai achite un procent de 5% net pentru fiecare dosar (Cap.II pct.2 din Convenție).
S-a mai prevăzut în convenție ca în cazul plății cu întârziere sau refuzului plății celor stabilite la punctele 1 și 2 de mai sus pârâta reclamantă să-i achite o penalizare de 3% pe zi de întârziere.
În ceea ce privește durata convenției, la Cap.III din aceasta, s-a menționat că aceasta este valabilă pe toată durata soluționării proceselor convenite mai sus,până la soluționarea irevocabilă.
În cauza de față,reclamantul-pârât a arătat că deși a câștigat procesul privind spațiul comercial,Complex,obținând respingerea evacuării de către Consiliul Local G, a mai obținut și obligarea acestuia să-i vândă G spațiul (dosar nr.5998/2000 al Tribunalului Galați și dosar nr.3983/2000 al Judecătoriei Galați ), pârâta-reclamantă refuzând însă să-i achite remunerația convenită pentru acest imobil.
În atare condiții a solicitat plata echivalentului în lei sumei de 410.449,25 Euro,calculată la valoarea imobilului Complex de 249.893 lei confirmată de Consiliul Local G prin adresa nr.36389/18.08.2003 (fila 41 fond);procentul de 5% din aceasta (conform Cap.II pct.1 Convenție) reprezentând 12494,65 Euro la care s-a aplicat penalitatea de 3% pe zi de întârziere de 374,83 Euro pentru o perioadă de 3 (trei) ani =1095 zile întârziere.
Suma în cauză și respectiv modul de calcul nu au fost contestate de către pârâta-reclamantă.
Instanța de fond admițând cererea reconvențională a pârâtei reclamante G care a invocat că această convenție a fost încheiată în frauda legii, a constatat nulitatea absolută a acesteia.
S-a reținut de către instanță că de la data încheierii Convenției nr.277/22.01.2000 era încheiată Convenția nr.19/6.12.1999 înregistrată la. sub nr.74500/7.12.2000.
Ori această motivare nu poate fi primită întrucât cele două convenții au obiective diferite: Convenția nr.19/6.12.2000 avea ca obiect asistență și reprezentare juridică la general, cu o anumită remunerație, pe când Convenția civilă nr.277/22.021.2000 avea ca obiect anumite activități strict delimitate:reprezentarea pârâtei reclamante în anumite procese având ca obiect evacuarea acesteia din anumite spații comerciale și revendicarea unor spații comerciale.
De altfel Legea nr.130/1999 nu stabilea modalitatea de încheiere a convențiilor civile de prestări servicii și numărul acestora, chiar în cadrul aceluiași,angajator la data respectivă, aplicându-se și disp.Legii nr.2/1991 privind cumulul de funcții potrivit căreia cumulul de funcții (posturi) era permis și în cadrul aceleiași unități (societăți comerciale).
Nu poate fi primită nici susținerea instanței de fond precum că neînregistrarea convenției civile potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.130/1999 ar atrage nulitatea absolută a convenției civile așa cum a fost invocată de pârâta reclamantă prin cererea reconvențională.
Legiuitorul nu a prevăzut o asemenea sancțiune pentru neînregistrarea convenției civile în art.14 alin.1 din Legea nr.130/1999 prevăzând doar sancțiunea cu amendă contravențională.
De altfel, potrivit art.4 alin.3 din legea nr.130/1999 aceasta era obligația angajatorului G, astfel că aceasta nu-și poate invoca propria culpă, iar reclamantul pârât nu avea nici un interes și nici obligație cu privire la această înregistrare.
Neînregistrarea convenției civile nu produce efecte juridice pentru că încheierea acesteia în formă scrisă constituie numai o condiție de a fi probată și nu pentru validitatea ei, ca de altfel și contractul individual de muncă.
Nici faptul că încheierea acestei convenții civile nu s-a făcut cu acordul Consiliului de Administrație al pârâtei - reclamante nu poate atrage nulitatea absolută a acesteia, întrucât culpa aparține conducătorului societății comerciale, iar lipsa acestei aprobări nu atrage nulitatea absolută a convenției.
Legea nr.130/1999 nu face nici o referire la faptul că lipsa aprobării Consiliului de administrație al angajatorului societate comercială ar atrage nulitatea absolută a convenției civile.
De altfel art.4 alin.2 din Legea nr.130/1999 (și nu art.4 alin.2 din Legea nr.31/1990 care are cu totul altă prevedere) prevede că Consiliul de administrație al societăților comerciale stabilește activitățile pentru care se folosește personalul încadrat cu convenție civilă, deci o activitate anterioară încheierii oricăror convenții civile.
Ori obligația de a supune Consiliului de administrație activitățile pentru care poate folosi personalul încadrat cu convenții civile revenea directorului general al societății, organ executiv al acesteia, iar faptul că a semnat mai multe convenții civile se presupune că stabilise în prealabil ca pentru activitățile de reprezentare juridică poarte încadra personal cu convenții civile.
Nu poate fi primită nici motivarea instanței de fond că ar fi lovită de nulitate Convenția civilă nr.277/22.01.2000 întrucât nu s-ar fi stipulat în aceasta faptul că convenția civilă înregistrată sub nr.74500/2000 nu își mai produce efecte și că nu ar fi permis ca la aceeași societate o persoană să dețină două convenții civile în același timp.
Am arătat că Legea nr.130/1999 cât și Legea nr.2/1991 privind cumulul de funcții, în vigoare la acea dată nu interziceau expres existența a două convenții civile chiar cu aceeași unitate,dar evident să aibă obiecte diferite și strict delimitate.
Ori, am arătat mai sus că fiecare din cele două Convenții civile avea obiectul său strict delimitat.
Este adevărat că Decretul nr.143/1955 privind organizarea și funcționarea oficiilor juridice,act normativ în vigoare la data încheierii Convenției în litigiu, în art.15 prevedea că,jurisconsulții ca angajați ai unităților în care lucrează,sunt supuși prevederilor Codului muncii, dar aceasta era valabilă pentru situația în care s-ar fi încheiat și un contract de muncă și o convenție civilă pentru prestarea aceleiași activități în aceeași unitate.
În speță însă nu este cazul întrucât reclamantul - pârât nu era încadrat cu contract individual de muncă la G, ci avea numai convenții civile.
De altfel, Decretul nr.143/1955 coroborat cu Legea nr.130/1999 și Legea nr.2/1991 nu interzicea ca un consilier juridic care are un contract de muncă la o unitate să încheie o convenție civilă cu o altă unitate.
Activitatea desfășurată de reclamantul-pârât este de consilier juridic potrivit convenției încheiate și nu de avocat, astfel că nu se poate reține că a încălcat disp. Legii nr.51/1995.
Faptul că în convenția civilă nu s-a prevăzut modul de impozitare a remunerației stabilite, de asemenea nu poate atrage nulitatea convenției, aceasta neținând de legalitatea ei.
Modul de impozitare a sumelor ce le încasează reclamantul pârât este sarcina organelor fiscale iar cel care rămâne răspunzător în fața acestora rămâne beneficiarul sumelor, dar acest lucru nu poate constitui motiv pentru a se constata nulitatea absolută a Convenției nr.277/22.01.2000 și a considera că aceasta a fost încheiată în frauda legii.
De altfel, în cazul în care pârâta-reclamantă își respecta convenția încheiată și achita drepturile bănești așa cum le-a convenit cu reclamantul - pârât avea obligația să-i rețină și impozitul cuvenit calculat la suma achitată, aceste sume fiind considerate venituri impozabile ca și salariile.
Ori,și în această situație pârâta - reclamantă nu-și poate invoca propria culpă și ca motiv de nulitate a convenției.
Nu poate fi primită nici susținerea că în litigiile de muncă o clauză penală este inadmisibilă.
Legislația actuală în ceea ce privește răspunderea angajatorului permite inserarea unei clauze penale în contractele individuale de muncă ca fiind o răspundere contractuală. Și în legislația anterioară Legii nr.53/2003 tot pentru răspunderea angajatorului pentru daunele produse angajatului putea fi stipulată o clauză penală, pentru că disp.art.111 din Codul muncii vechi se completau cu disp.art.187 din Codul muncii întrucât se considera că răspunderea de drept al muncii era tot de natură contractuală.
Dar așa cum am mai arătat convențiile civile aveau un regim aparte fiind doar asimilate unor raporturi de muncă,clauzele acestora fiind rezultatul acordului de voință al părților.
Clauza penală reprezintă de fapt tot un fel de daune-interese contractuale anticipate.
Convenția civilă este încheiată anterior Legii nr.53/2003 - Codul muncii, astfel că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art.15 invocate de instanța de fond.
De altfel asupra nulității acestei convenții civile instanțele s-au mai pronunțat, stabilindu-se cu putere de lucru judecat că aceasta nu s-a încheiat în frauda legii.
Astfel, prin decizia civilă nr.173/16.03.2005 a Curții de Apel Constanțas -a menținut sentința civilă nr.38 din 12.03.2004 a Tribunalului Galați (dosar nr.1362/2003) prin care s-a admis acțiunea civilă pentru daune rezultate din aceeași convenție civilă respingând ca nefondată cererea reconvențională a pârâtei-reclamante prin care a invocat aceleași motive, solicitând să se constate nulitatea absolută a acestei convenții civile întrucât a fost încheiată în frauda legii.
În cauză însă nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat întrucât obiectul litigiului din hotărârea menționată l-a constituit remunerația pentru prestarea serviciilor de consilier juridic și reprezentarea în instanță pentru alte imobile (convenția a fost încheiată pentru 4 (patru) imobile).
Actele dosarului dovedesc că această convenție care potrivit art.969 cod civil constituie legea părților,a fost legal încheiată, fiind rezultatul negocierii părților, pârâta nedovedind că ar fi fost în eroare cu privire la clauzele acesteia inclusiv clauza penală conform art.1066 Cod civil și că ar fi fost încheiate în frauda legii și deci nu poate fi nulă.
Reclamantul pârât cu actele depuse în dosar a dovedit executarea prestației asumate prin convenție,situație care de altfel nici nu a fost contestată de către pârâta-reclamantă.
Pârâta-reclamantă nu a dovedit plata remunerației convenită prin convenție,din întâmpinare și cererea reconvențională depusă rezultând refuzul plății acesteia considerând convenția ca fiind nulă.
În atare condiții se justifică solicitarea reclamantului pârât pentru plata penalităților pentru refuzul plății remunerației convenite întrucât potrivit art.1068 Cod civil acesta putând solicita separat aceste penalități chiar înainte de executarea obligației principale.
Având în vedere cele menționate mai sus curtea apreciază că, criticile recurentului reclamant-pârât sunt întemeiate,în cauză fiind aplicabile disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă,astfel că potrivit art.312 alin.1,2 și 3 Cod procedură civilă urmează a fi admis recursul declarat de reclamantul pârât împotriva sentinței civile nr.396/2005.
Urmează a modifica în parte sentința civilă și în rejudecare va admite acțiunea civilă reclamantului-pârât.
Urmează a fi obligată pârâta-reclamantă G la plata echivalentului în lei a sumei de 410.449,25 EURO la cursul oficial din ziua plății, reprezentând penalități de întârziere pe perioada 20.01.2003 - 20.01.2006 și de la data introducerii acțiunii civile 20.01.2006 și până la achitarea efectivă a debitului câte 374,83 EURO pe fiecare zi de întârziere.
Urmează a respinge ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă G împotriva reclamantului - pârât .
Urmează a menține celelalte dispoziții ale sentinței civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul-pârât ,domiciliat în G,-, --6,.26 împotriva sentinței civile nr.396 din 10.04.2006 Tribunalului Galați pronunțată în dosarul nr.151/C/2006.
Modifică în parte sentința civilă nr.396/10.04.2006 a Tribunalului Galați și în rejudecare:
Admite acțiunea civilă formulată de reclamantul-pârât împotriva pârâtei-reclamante G și în consecință:
Obligă pe pârâtă-reclamantă să plătească reclamantului-pârât echivalentul în lei a sumei de 410.449,25 EURO la cursul oficial din ziua plății reprezentând penalități de întârziere pe perioada 20.01.2003 - 20.01.2006 și de la data introducerii acțiunii civile,respectiv 20.01.2006 până la achitarea efectivă a debitului,câte 374,83 EURO pe fiecare zi de întârziere.
Respinge ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă G împotriva reclamantului-pârât .
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 23 Ianuarie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
dec.jud.-/5.03.2008
Tehnored./2 ex./7.03.2008
Fond:-
Asistenți jud.C-tin -
Președinte:Ion IoneciJudecători:Ion Ioneci, Marioara Coinacel, Virginia Filipescu
