Pretentii civile. Speta. Decizia 486/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 486/
Ședința publică din 23 Aprilie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului H, cu sediul în M C,-, județul H, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului V, cu sediul în V,-, ambii în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B, sector 5,-, precum și de Ministerul Justiției, cu sediul în B, sector 5,-, împotriva sentinței civile nr.44 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a constatat lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei constatându-se că toate cele trei recursuri sunt declarate și motivate în termen legal, fiind scutite de plata taxei de timbru.
Față de actele și lucrările dosarului, instanța constată că recursurile se află în stare de judecată, ca atare reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 44 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Vaslui, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice V;
- pârâții au fost obligați, în solidar, să plătească reclamantei suma de 4.717 lei, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% pentru perioada 1 martie 2006 - 30 noiembrie 2006, urmând ca aceste sume să fie actualizate cu rata inflației până la data plății efective;
- Tribunalul Vasluia fost obligat să efectueze mențiunile în carnetul de muncă al reclamantei;
- Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare achitării sumei menționate.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă ( art. 99 lit.d din Legea nr. 303/2004 și art. 15 din Codul deontologic ) le-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: C al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și C al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamantei a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art.295 din Codul muncii, raportat la art.1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției,i Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor solicitând modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei în baza unor texte legale care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru JUDECĂTORI: Nemenționat
S-a mai arătat că stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unor drepturi în favoarea unor persoane depășește cadrul instituit de nr.OG 137/2000, în sensul în care ordonanța nu se referă la examinarea unor soluții legislative, ci la modul de aplicare a unor dispoziții legale. În acest sens, se conchide că nu se poate vorbi de discriminare în afara legii.
De asemenea, acordarea pentru viitor a unui spor de confidențialitate s-a făcut în mod evident cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești și legiferarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică. Susținerile instanței de fond potrivit căreia fiecărei îndatoriri de serviciu îi corespunde un spor nu are niciun temei legal sau doctrinar. Dacă s-ar admite un astfel de punct de vedere ar însemna ca pentru fiecare îndatorire prevăzută de Legea nr. 303/2004, magistraților să le corespundă câte un spor salarial, o primă sau un premiu.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate pentru judecători, în opinia recurentului nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG 137/2000, întrucât pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la un tratament egal, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a unui drept recunoscut de lege.
Recurentul a mai susținut că prevederile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
Pe de altă parte, potrivit Hotărârii 232/2007 a CNCD, diferitele categorii de salariați determină soluții legislative diferite, fără ca prin acestea să se încalce principiul egalității. Existența stării de discriminare în raport cu prevederile nr.OG 137/2000 a fost greșit reținută de instanța de fond, întrucât reclamanții și celelalte categorii socio-profesionale nu se află în situații comparabile. Magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu statut propriu, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special.
De asemenea, situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu cea a personalului militar și cu cea a funcționarilor publici cu statut special, având în vedere următoarele elemente: statutul, instituțiile din care fac parte și categoriile de informații pentru care se acordă acest spor.
Totodată, invocând practica Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul a concluzionat că discriminarea statuată de instanța de fond nu există, iar pretenția reclamantei este neîntemeiată.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, a invocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituții, deoarece între părțile aflate în litigiu, pe de o parte, și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.
Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalți pârâți, este nelegală, deoarece atribuția gestionării bugetelor instanțelor judecătorești revine Ministerului Justiției.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că legiuitorul, prin instituirea dreptului la un spor de confidențialitate, a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a și enumerat, în mod expres și limitativ, care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor.
Prin urmare, s-a apreciat că în cazul de față nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare, în sensul nr.OG 137/2000.
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice V, care a declarat recurs în nume propriu și în numele Ministerului Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul constatării lipsei calității procesuale pasive a celor două instituții, invocând faptul că art. 1 din OG nr. 22/2002 nu poate motiva calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât la art. 4 din același act normativ se prevede obligativitatea ordonatorilor principali de credite de a dispune toate măsurile pentru asigurarea creditelor necesare în bugetele proprii. În condițiile în care Ministerul Economiei și Finanțelor nu este ordonator principal de credite pentru reclamantă, ci Ministerul Justiției, nu poate fi pusă în sarcina unui ordonator principal de credite o obligație stabilită prin lege în sarcina altui ordonator principal de credite.
De asemenea, nici prin dispozițiile Legii nr. 500/2002 nu sunt stabilite obligații în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor.
În ceea ce privește admiterea acțiunii introductive față de Direcția Generală a Finanțelor Publice V, s-a invocat faptul că nu poate fi stabilită o obligație de plată în sarcina acesteia, deoarece nu este admisă utilizarea creditelor de către ordonatorii principali de credite în alte scopuri decât cele aprobate prin legea bugetară.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor echivalente sporului de 15%, reprezentând spor de confidențialitate pentru perioada 1 martie 2006 - 1 noiembrie 2006, acordat printr-o serie de acte normative altor categorii socio-profesionale aparținând unor instituții finanțate de la bugetul de stat.
În argumentarea acestei solicitări, reclamanta a invocat prevederile nr.OG137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată, instanța de fond a analizat situația reclamantei în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare, precum și temeiurile care au determinat adoptarea unor soluții legislative diferite.
În ceea ce privește sporul de confidențialitate, prima instanță a analizat în detaliu obligația generatoare a acestui spor, respectiv obligația de confidențialitate, constatând în mod absolut întemeiat că această obligație este una expresă, impusa de dispozițiile legale, însă cu toate acestea ea nu se regăsește într-un drept corelativ salarial.
Apreciind asupra acestor constatări, instanța de fond a admis pretențiile reclamantei, obligând pârâții la despăgubiri.
Criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției se referă, în esență, la lipsa unui temei legal pentru acordarea acestor drepturi.
În opinia curții, recurentul pornește de la o premisa greșită, care excede obiectului pricinii, în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și, pe cale de consecință, acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 din nr.OG 137 /2007.
Potrivit art. 1 alin. 3 din ordonanță, exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile. Or, reclamanții au solicitat, iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurentul, apreciind că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din nr.OG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind, sunt C puțin greșite susținerile recurentului potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită, întrucât starea de discriminare, poate fi constatată de instanță, fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt, prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Față de cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate, instanța de fond a analizat dacă reclamanta se află în situații comparabile cu persoanele beneficiare ale acestui spor.
În esență, au fost analizate celelalte categorii socio-profesionale salarizate, ca și reclamanții, de la bugetul de stat.
Pornind de la acest prim element, instanța a analizat caracterul sinalagmatic al raporturilor de muncă (tipice sau atipice ) în care sunt părți persoanele beneficiare ale sporului de confidențialitate.
Din acest punct de vedere, situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal, în sensul în care și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate, însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.
Recurentul susține că nu pot fi puse în discuție situații comparabile, întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special. Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale, aceasta nu poate fi comparată, în opinia recurentului, cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat, întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.
de la care pornește recurentul este din nou greșită, întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare, și anume: modalitatea de salarizare (de la bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).
Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect, în sensul în care a constatat că, pentru una și aceeași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
O altă critică formulată de recurent are în vedere aplicabilitatea nr.OG 137/2000 în cauza de față, în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din nr.OG137/2000, în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Pornind de la această definiție, recurentul a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât drintr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare, este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară, fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de către CNCD, cât și de către instanțe, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești, prin hotărârile irevocabile pronunțate.
De asemenea, Curtea reține că, referindu-se la prevederile art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a apreciat în mai multe cauze (prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei din 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei din 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit) că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. De asemenea, printr-o altă hotărâre, respectiv Thlimmenos c/a Greciei, curtea a arătat că dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenție, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective și rezonabile, dar și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față, dreptul garantat prin art.14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost încălcat, statul, prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferit,fără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. Prin urmare, curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1, 2 și 27 din nr.OG 137/2000 este legală și temeinică.
În ceea ce privește recursurile declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M și prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, se constată că acesta vizează modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are, potrivit Legii nr. 500/2000, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat, materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali, printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurentul invocă, în caz de divergență între Ministerul Economiei și Finanțelor și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu, cum în mod greșit apreciază recurentul, din raporturi de muncă. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art. 3 din nr.HG 208/2005 și art. 3 din nr.HG 386/2007.
Pe de altă parte, se observă că, având în vedere competențele legale ale acestui pârât în materie bugetară, prima instanță a stabilit în sarcina sa obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor bănești stabilite prin hotărârea atacată. Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 24 martie 2005, publicată în 1048/2005, a apreciat calitatea Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind aceeade garant legalal acestor categorii de obligații.
Prin urmare, în mod greșit se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor este lipsit de calitate procesuală pasivă în cauze precum cea supusă examinării.
În condițiile în care Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate de garant al obligației de plată a drepturilor bănești stabilite prin hotărârea judecătorească atacată și alocarea fondurilor necesare plății a acestor drepturi se face prin direcțiile județene ale finanțelor publice, în mod nejustificat se susține că Direcția Generală a Finanțelor Publice V nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se identifică niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, în baza prevederilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, Direcția Generală a Finanțelor Publice V, în nume propriu și pentru Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Justiției, împotriva sentinței civile nr. 44 din 16 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond: E;
-3.07.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
