Pretentii civile. Speta. Decizia 4998/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(2748/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4998/
Ședința publică din data de 02 iulie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.967 din 09 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (362/C/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, a, G, și intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Direcția Națională Anticorupție, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 25.06.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 02.07.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.967/09.06.2008 pronunțată în dosarul nr- (362/C/2008), Tribunalul Călărași - Secția Civilă a dmis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.01.2003 - 24.10.2004, invocată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor invocată din oficiu; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, a, G, și intervenientul, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția Națională Anticorupție Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând spor de stres și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută lunară începând din 25.10.2004 și în continuare până la abrogarea dispoziției legale care a instituit acest spor sau până la încetarea calității de magistrat sau personal auxiliar de specialitate, proporțional cu perioada lucrată de fiecare reclamant în cadrul fiecărui pârât, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății; a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție și a obligat chematul în garanție să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate prin hotărâre; a respins acțiunea reclamanților pentru perioada 01.01.2003 - 24.10.2004 ca fiind prescrisă; a respins acțiunea reclamanților împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respinge capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă; a respins acțiunea formulată de reclamantele, și împotriva acelorași pârâți.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță otrivitp. art.137 alin.1 Cod pr.civilă, s-a pronunțat mai întâi asupra excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamanților, invocată din oficiu și a intervenientului, invocată de pârâtul Ministerul Justiției, excepție pe care a admis-o motivat de faptul că potrivit art.3 din Decretul nr. 67/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani "dacă nu există alte prevederi legale derogatorii" iar conform art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi neacordate sau a unor despăgubiri neacordate sau a unor despăgubiri către salariat." De asemenea, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune"
Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.
Față de aceste prevederi legale în speța de față, dreptul subiectiv este legal valorificat începând cu 25.10.2004 pentru reclamanți, astfel că, pe cale de consecință dreptul material la acțiune s-a prescris pentru aceștia în perioada 01.01.2003 - 24.10.2004.
Instanța de fond a reținut că pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în privința drepturilor salariale solicitate, întrucât sumele privind salarizarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate sunt constituite în bugetul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca ordonator principal de credite și în bugetele parchetelor de pe lângă tribunale, ca ordonatori terțiari de credite, acestea asigurând plata indemnizațiilor și salariul magistraților și respectiv personalului auxiliar de specialitate, conform normelor legale incidente.
Pe fondul cauzei astfel după cum rezultă din expunerea rezumată a lucrărilor dosarului în speța dedusă judecății, tema pretențiilor și probațiunii vizează acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru reclamanți în calitatea acestora de procurori și personal auxiliar de specialitate.
Astfel, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 republicată, "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar ".
Ulterior prin art.50 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele a fost abrogat și art. 47 din Legea nr.50/1996.
Potrivit art.1 Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Caracterizat în mod indubitabil într-o valoare economică, sporul de risc și suprasolicitare nervoasă constituie un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături alte asemenea "bunuri" potrivit practicii ( pensia, acțiunile, părțile sociale).
Pretențiile reclamanților se bazează pe un serviciu deja prestat, ele constituind "un bun" în sensul practicii, așa cum rezultă și din hotărârea Van Marle împotriva Olandei din 26.06.1986.
În concluzie dreptul de proprietate invocat de reclamanți se analizează ca o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din ansamblul raporturilor cu conținut economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească) deci un bun în sensul primei fraze a art.1.
Proprietatea asupra acestui bun conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsiți de el în mod nejustificat, din perspectiva art.44 din Constituția României coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Măsura eliminării sporului de risc și suprasolicitare nervoasă pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate nu se justifică, întrucât limitarea drepturilor nu era necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Acest act internațional ratificat de România nu prevede limitări ale dreptului reclamat decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel încât, în baza art.20 alin 2 din Constituția României, devin aplicabile dispozițiile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca fiind mai favorabile decât legislația internă.
În concluzie prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 a fost încălcat dreptul reclamanților la bun, acesta constând în contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Instanța reține și faptul că, la data stabiliri acestui drept, în baza art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care judecătorii și celelalte categorii de personal își desfășoară activitatea, condiții ce sunt caracterizate ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste condiții nu s-au schimbat, ci dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât, odată cu intrarea României în UE, au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condițiile de calitate și eficiență sporite.
În situația actuală, când sistemul legislativ este stufos și uneori contradictoriu, iar condițiile de muncă sunt neadecvate, creșterea celor doi factori de risc este evidentă.
La cele de mai sus se adaugă și presiunile indirecte venite din partea justițiabililor care formulează împotriva magistraților numeroase sesizări, reclamații și plângeri penale nejustificate, ce au drept consecință creșterea suprasolicitării neuropsihice și a stresului magistraților.
Acțiunea reclamanților a fost apreciată ca întemeiată și prin prisma dispozițiilor Deciziei nr.XXI din 10 martie 2008 Înaltei Curții de Casației și Justiției, raportate la cele ale art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, problema de drept dedusă judecății fiind dezlegată de instanța supremă în favoarea reclamanților.
Tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantele, și împotriva acelorași pârâți, reținând că acestea nu sunt îndreptățite la plata sporului de stres de 50% din salariul de bază pe perioada 01.01.2003 și în continuare, de vreme ce nu fac parte din personalul auxiliar de specialitate la care face referire expresă art.47 din Legea nr.50/1996, fiind încadrate în calitate de funcționari publici (expert contabil, contabil și consilier analist), potrivit înscrisului de la dosarul de fond, în favoarea cărora nu este reglementat un asemenea spor de risc prin Legea nr.50/1996 sau prin alt act normativ.
Au fost respinse și capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale și efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă deoarece temeiul juridic al actualizării drepturilor salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în funcție de indicele de inflație este tocmai ceea ce impun dispozițiile art.161 alin. (4) Codul Muncii, coroborate cu prevederile art.1073 cod civil și cum reclamanții nu au făcut vreo dovadă că prejudiciul ce le-au suferit a fost mai mare decât influența procesului inflaționist din intervalul de timp scurs între momentul când trebuiau achitate drepturile bănești și cel la care urma a se plăti efectiv iar obligația de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este una legală pentru angajator fiind prevăzută de Decretul nr.92/1976.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamantele, și și pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.
. criticile formulate de recurentele-reclamante sus precizate în temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, acestea susțin în esență, pronunțarea sentinței atacate în ceea ce-i privește cu interpretarea și aplicarea a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că nelegale sunt aprecierile primei instanțe în sensul că acestea ar fi îndreptățite la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază la care face referire expres art.47 din Legea nr.50/1996, întrucât aceste norme legale nu le sunt aplicabile.
Astfel, deși pe fondul cauzei instanța a reținut corect calitatea de funcționari publici a recurentelor-reclamante, a nesocotit faptul că în această calitate le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici și legile anuale privind drepturile salariale ale acestora, respectiv OUG nr.123/2003, OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006.
Începând cu anul 2005, OUG nr.92/2004 a statuat că funcționarii publici beneficiază de sporurile și alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituțiilor publice în care își desfășoară activitatea, sens în care prin preluarea acestor dispoziții în art.42 din OG nr.2/2006 și art.41 din OG nr.6/2007, dispoziții imperative aveau dreptul la plata sporului de 50% din salariul de bază.
Totodată, arată recurentele-reclamante, decizia nr.21/10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nu le este aplicabilă acestora, decizie ce a luat în discuție exclusiv admisibilitatea unor asemenea acțiuni, numai în cazul magistraților și personalului auxiliar de specialitate, nu și a funcționarilor publici ce lucrează în cadrul instanțelor și parchetelor.
Față de această situație, se impune ca instanța de judecată să aibă în vedere exclusiv normele legale speciale în materie în ceea ce-i privește, soluția neputându-se întemeia și pe Decizia nr.21/10 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece problema de drept dedusă judecății în ceea ce-i privește nu a primit o dezlegare prin această decizie.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține în esență, că hotărârea atacată conține motive contradictorii și că a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că hotărârea atacată este nelegală în ceea ce privește modul de soluționare a capetelor de cerere vizând actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflație și acordarea acestui spor și pe viitor. Astfel, capătul de cerere privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și în continuare este inadmisibil, neexistând o bază legală în acest sens, prin această dispoziție a instanței se adaugă practic la legea de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate, în condițiile în care doar legiuitorul, deci puterea legislativă, poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
De asemenea, hotărârea instanței de fond conține motive contradictorii, reținând că drepturile solicitate de reclamanți în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încadrate în noțiunea de "bunuri de proprietate", potrivit cărora nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional public. Ori, raportat la aspectele reținute de tribunal, evident că noțiunea de bun și cea de proprietate presupune existența unui drept real și nu a unuia de creanță, dispozițiile instanței fiind contradictorii referitor la calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecății.
Cea de-a doua critică a recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizează soluționarea capătului de cerere a drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care recurentul sus precizat nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială. Recurentul-pârât Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate, plata sumelor reprezentând indicele de inflație putându-se realiza doar prin intervenția legiuitorului.
. criticile formulate de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice în motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod pr.civilă, recurentul susține în esență, că Tribunalul Călărași, prin sentința atacată nu motivează în nici un fel temeiul de drept avut în vedere la soluția de obligare a chematului în garanție de alocare a fondurilor necesare plății sumelor solicitate de intimații-reclamanți.
Modul de soluționare al cererii de chemare în garanție contravine dispozițiilor art.60-63 Cod pr.civilă, cât și art.34 alin.1 pct.1 din Legea nr.500/2002, întrucât instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire, obligație ce are la bază legea sau un contract.
Ori, recurentul-pârât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu probează existența acestei obligații, cu atât mai mult cu cât potrivit art.34 alin.1 pct.1 din Legea nr.500/2002 avea prerogativa legală de a prevedea în proiectul bugetului propriu și cheltuieli cu personalul din instituția sa, cât și a celor din subordinea sa.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, dar și din perspectiva art.3041Cod pr.civilă Curtea apreciază fondate recursurile formulate, pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
În temeiul art.3041Cod pr.civilă, recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art.304 Cod pr.civilă, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
În speța dedusă judecății, sentința atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în ceea ce privește modul de soluționare al cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, fiind întemeiate criticile formulate de acest recurent.
Instanța de fond s-a limitat la o simplă referire generală în sensul "admiterii cererii de chemare în garanție și a obligării chematului în garanție să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate prin prezenta hotărâre", ceea ce nu poate constitui o motivare corespunzătoare.
Dispoziția legală (art.261 pct.5 Cod pr.civilă), prin care s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, a fost edictată în scopul de a asigura o bună administrare a justiției și de a da posibilitatea instanțelor superioare să-și exercite controlul judiciar. De aceea, judecătorii sunt obligați să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept care le-au format convingerea.
Motivarea trebuie să se refere la actele dosarului cauzei soluționate și să fie în concordanță cu acestea, ceea ce în speță nu s-a realizat pe aspectul în discuție.
Față de cele reținute, conform art.3041Cod pr.civilă și art.261 pct.5 Cod pr.civilă, hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică.
Aceleași considerente se impun și față de criticile invocate de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la motivele contradictorii reținute în sentința atacată, cu privire la natura juridică a dreptului dedus judecății (drept de creanță sau drept real),întrucât motivele contradictorii sau cele străine de obiectul cauzei echivalează tot cu o nemotivare.
Raportat la aceste considerente, Curtea în baza art.312 pct.5 Cod pr.civilă, va admite recursurile și va casa sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Casarea sentinței atacate se impune de asemenea și pentru considerentele expuse în recursul recurentelor-reclamante, ce au calitatea de funcționari publici. Ori, raportat la această calitate și la normele de drept invocate în cauză, prima instanță nu era competentă să soluționeze cauza în ceea ce-i privește pe funcționarii publici, fiind incident în cauză și motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.3 Cod pr.civilă.
Cu prilejul rejudecării, instanța de retrimitere va pune în discuție în baza art.165 Cod pr.civilă, disjungerea cauzei în ceea ce-i privește pe reclamanții funcționari publici și trimiterea sa spre competentă soluționare unui complet de contencios administrativ din cadrul aceluiași tribunal.
Totodată, celelalte motive de recurs vor fi avute în vedere de instanța de retrimitere ca apărări de fond.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.5 Cod pr.civilă, va admite recursurile, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-reclamanți, recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și recurentul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.967 din 09 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr- (362/C/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, a, G, și intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Direcția Națională Anticorupție.
Casează sentința atacată.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02.07.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./23.07.2009
Jud.fond: Tr.;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
