Pretentii civile. Speta. Decizia 5044/2007. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.3583/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.5044/
Ședința publică din data de 07 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
*****************************
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, împotriva sentinței civile nr.161 F din data de 12.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, G, a, ița, și și cu intimații-pârâți Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița - având ca obiect"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, intimații-reclamanți, G, a, ița, și și intimații-pârâți Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "Registratură" al secției, la data de 01.07.2009, de către intimații-reclamanți, întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză, la care s-au anexat extras de pe site-ul Curții de Apel București referitor la deciziile pronunțate în spețe similare și de care s-a făcut vorbire în cuprinsul apărărilor formulate pe această cale, precum și certificat de grefă eliberat în dosarul nr.1658/-.
Se menționează, totodată, faptul că intimații-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alim.(2) Cod proc. civilă.
Totodată, se învederează Curții faptul că și recurenții-pârâți, prin motivele de recurs formulate în cauză, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civilă.
Curtea, constatând că în cauză atât recurenții-pârâți, cât și intimații-reclamanți, au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.161F/12.02.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis ca fondată cererea formulată de reclamanții, G, a, ița, și, personal auxiliar din cadrul Tribunalului Ialomița în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița, la recunoașterea pentru reclamanți a sporului de 50 % din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu luna noiembrie 2000 și în continuare.
A obligat aceiași pârâți să plătească reclamanților, fiecăruia în funcție de perioada efectiv lucrată, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu luna noiembrie 2000 și în continuare, spor actualizat cu rata inflației de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
A respins actualizarea acelorași drepturi și cu dobânda legală.
A obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă al reclamanților.
A obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalului Ialomița fondurile bugetare necesare plății acestor drepturi salariale.
A respins ca nefondată cererea cu același obiect formulată de reclamanta a, în calitate de moștenitor al defunctului, fost salariat al Tribunalului Ialomița.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În considerente a reținut că reclamanții au formulat acțiune privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, spor reglementat de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Este adevărat că prin art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din această Lege a fost abrogat expres, însă, procedându-se astfel, au fost încălcate atât normele constituționale, de principiu, referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art. 108 alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Or, prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanțe doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, și cu toate acestea, prin OG nr. 83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr. 50/1996, deși, așa cum rezultă din dispozițiile art. 56/62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât modificarea și completarea legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii, s-a procedat la abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat, în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare.
Așa cum susține Ministerul Justiției în întâmpinarea depusă, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost într-adevăr abrogat, dar această abrogare nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât OG nr. 83/2000 este un act normativ de nivel inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă în acest fel contradicția cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 24/2000.
Legea nr. 50/1996 este o lege organică, iar potrivit dispozițiilor Constituției României, în vigoare la acea dată, respectiv art. 114 alin.1, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
De asemenea, potrivit art. 72 pct.3 lit. "h" și "I" din Constituție, organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești, precum și regimul general privind raporturile de muncă trebuie reglementate printr-o lege organică și, întrucât un element esențial al raportului de muncă îl reprezintă tocmai salariul, rezultă că Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, este o lege organică.
În concluzie, indiferent de finalitatea pe care a avut-o OG nr. 83/2000 abrogarea prin acest act normativ - de inferior legii - a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și a celor tehnică legislativă, motiv pentru care ea nu poate produce efecte.
Pentru considerentele invocate, tribunalul a apreciat întemeiată în fapt și drept cererea reclamanților, urmând a le fi acordate drepturile pretinse. Prin această soluție, tribunalul a apreciat că nu depășește puterile autorității judecătorești deoarece nu face decât să interpreteze dispozițiile legale aplicabile în cauză, față de dispozițiile constituționale și cu respectarea principiului rangului actelor normative și apreciază că nu a produs, sub nici un aspect, o ingerință în puterea legislativă.
În același timp, tribunalul a avut în vedere și Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art.1, care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. I la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr.1din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, doar pentru o cauză de utilitate publică. Din cuprinsul OG nr.83/2000, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și a personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Tribunalul a reținut că există conflict între art. 1 pct.42 din OG nr. 83/2000 și Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, motiv pentru care acordat prioritate în aplicare acestuia din urmă, având în vedere, în același timp, că România a ratificat Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și Protocoalelor adiționale, prin Legea nr. 30/1994.
Tribunalul a avut în vedere, în același timp, și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prin art. 19 pct.3 stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță tribunalul a apreciat, conform tuturor considerentelor expuse, că nu se justifică înlăturarea acestui spor în ceea ce-i privește pe reclamanți, nefiind implicată apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Tribunalul a apreciat că prin admiterea primului capăt de cerere se repară prejudiciul care le-a fost creat până în acest moment, prejudiciul fiind cert și actual, caracterul de certitudine al prejudiciului, fiind, fără dubiu, și pentru viitor, având în vedere că drepturile reclamate prin cerere sunt de natură salarială. În aceste condiții este de necontestat că lunar reclamanții sunt prejudiciați cu o sumă precis determinată, constând în sporul de risc și suprasolicitare psihică.
De altfel, doctrina în mod constant, precum și practica judecătorească au statuat că "prejudiciul viitor este, de asemenea, supus reparării, dacă există siguranța producerii sale, precum și elemente îndestulătoare pentru a-i determina întinderea".
Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat întemeiată cererea reclamanților privind acordarea în continuare a acestui spor.
Cât privește capătul de cerere privind actualizare sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii drepturilor și până la data plații efective, instanța a constatat în speță, că ceea ce face obiectul reparației este prejudiciul real suferit de reclamanți ca urmare a neacordării unor drepturi bănești de natura salarială. Repararea prejudiciului se face în condițiile răspunderii civile contractuale. Beneficiul nerealizat, ca parte a prejudiciului suferit de reclamanți, este datorat devalorizării monetare survenite între data când aceste drepturi ar fi trebuit acordate și data plații efective, pe cale de consecința, măsura reparatorie adecvată fiind actualizarea sumelor cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecărei sume la data plații efective.
Având în vedere și evoluția economico-socială actuala, cât și soluțiile doctrinare și jurisprudențiale în materie, tribunalul a apreciat că în materia dreptului muncii daunele pentru neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor bănești se pot concretiza nu numai în dobânda legală, ci și în actualizarea cu indicele de inflației de la data când fiecare sumă ar fi devenit scadentă, la data plații efective, principiul primordial ce se cere a fi respectat fiind repararea în totalitate a prejudiciului suferit.
Pentru aceste considerente, instanța a admis și acest capăt de
cerere și a dispus actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor bănești acordate reclamanților, de la data scadenței fiecărei sume la data plății efective.
Tribunalul a apreciat că reactualizarea sumelor prin acordarea concomitentă a inflație și a dobânzii bancare ar presupune o dublă dezdăunare a reclamanților, ce s-ar materializa printr-o îmbogățire fără justă cauză a acestora.
Pentru aceste considerente, cererea privind actualizarea acelorași drepturi și cu dobânda bancară a fost respinsă.
Referitor la cererea formulată de reclamanta a în calitate de moștenitoare a defunctului, fost personal auxiliar în cadrul Tribunalului Ialomița, tribunalul a apreciat-o ca nefondată, întrucât numitul s-a pensionat la o dată anterioară perioadei specificate în acțiunea reclamanților, respectiv în anul 1990 față de 2000, în aceste condiții cererea fiind respinsă.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, căile de atac fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a-VII- sub nr-, ulterior reînregistrate sub nr-.
Prin recursul formulat, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice a invocat lipsa calității procesuale pasive.
A arătat că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor nr. 500/2002.
Pe de alta parte, recurentul a învederat faptul că atât Ministerul Justiției cât și Ministerul Economiei și Finanțelor sunt ordonatori principali de credite, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate să asigure unui alt ordonator principal de credite, care în speța de față este Ministerul Justiției, fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale ale angajaților proprii.
Atribuțiile în angajarea și salarizarea reclamanților, revin Ministerului Justiției, raporturile de muncă există între reclamanți și instituțiile pârâte, fără ca Ministerul Economiei și Finanțelor să fie implicat în vreun fel în acestea.
Între Ministerul Economiei și Finanțelor și reclamanți nu există nici un raport de muncă izvorând din contractul de muncă, acesta neputând fi obligat la plata unor eventuale sume ce ar decurge dintr-un asemenea raport care există între Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și reclamante.
De asemenea recurentul a învederat faptul că Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu trebuie și nu poate fi confundat cu bugetul de stat.
Cu privire la baza legală a sporului pentru risc și
suprasolicitare neuropsihică, nu poate fi reținută
încălcare a dispozițiilor OG nr.137/2000, a dispozițiilor
Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale care privesc egalitatea în drepturi
cetățenilor, pentru că recurentul nu se află în fața unui drept la sporul
pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, ca drept recunoscut și
protejat de lege. Astfel, nu există niciun act normativ în vigoare
care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi un astfel de
spor. Acest drept nu face obiectul art.14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât Protocolul 12 la Convenție, ratificat de România prin Legea nr.103/2006 consacră expres la art.1 că: Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare, astfel că nu poate fi aplicat în speță câtă vreme nu exista niciun text de lege care să recunoască dreptul la spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prevederile art.14 din Convenție, așa cum CEDO a statuat în jurisprudența sa, "nu au o existență independentă, întrucât au efect doar în relație cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale, or, dreptul la diverse sporuri nu este în mod evident un drept fundamental apărat și garantat de Convenție.
De asemenea, dreptul pretins nu face obiectul reglementarii constituționale din art.16 "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", întrucât Curtea Constituțională a statuat în numeroase decizii de speța - Decizia nr.108/2006 - că sporurile, premiile reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate și apărate de Constituție.
Cu privire la discriminarea pe care reclamanții o invocă, recurentul a apreciat că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
În măsura în care dispoziție cuprinsă într- lege sau
ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din
Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența
instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de
neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Prin recursul formulat, Ministerul Justiției a cerut instanței să constate că pretențiile reclamantei admise de instanța de fond, de acordare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică până în prezent și în continuare, nu au nicio bază legală, în prezent statutul personalului auxiliar fiind reglementat de Legea nr. 567/2004, iar salarizarea acestei categorii de personal se realizează în baza OG nr.8/2007, acte normative care nu prevăd sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Astfel, recurentul solicită instanței de recurs să observe că prin acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, practic procedând la modificarea și completarea arbitrară a unor acte normative si reînvierea efectelor unor acte normative abrogate. De asemenea, prin acordarea sporului solicitat pentru viitor, instanța se substituie legiuitorului, încălcând grav principiul separației puterilor în stat.
Hotărârea pronunțată de Tribunalul Ialomița este, de asemenea, criticabilă pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă:
În primul rând, recurentul solicită instanței să aibă în vedere faptul că art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autoritarii judecătorești prevedea: "Pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de baza brut lunar".
Art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat total și explicit prin OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din - și intrată în vigoare la 01.10.2000.
Astfel, Tribunalul Ialomițaa reținut incorect că dispozițiile art. 1 pct. 42 din OG 83/2000 sunt neconstituționale, deoarece:
OG 83/2000 a abrogat expres și în totalitate art. 47 din Legea 50/1996, modificare permisă în raport de dispozițiile exprese ale art. 115 din Constituția revizuită, care reglementează competența legislativă delegată Guvernului de a interveni prin ordonanțe simple, în baza unei legi speciale de abilitare, în materii ce nu fac obiectul legilor organice.
Legea nr. 50/1996 nu face parte din categoria legilor organice, deoarece nu reglementează domeniile rezervate legilor organice și a fost votată în conformitate cu dispozițiile art. 76 din Constituția revizuită "cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră."
Legea nr. 50/1996 reglementează salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești și nu "organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi". De asemenea, Legea nr.50/1996 nu reglementează "regimul general privind raporturile de muncă" fiind chiar o lege specială de salarizare a unei anumite categorii de personal din sistemul bugetar, deci nu poate fi considerată sub nicio formă lege organică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost introdus în Legea nr. 50/1996 de OG nr. 56/1997 care a completat OG nr. 9/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, acte normative cu valoare egală OG nr. 83/2000. A admite în mod ilegal și abuziv, că o ordonanță simplă precum cele menționate, nu ar putea modifica o lege ordinară ar da naștere unei succesiuni de litigii și excepții de neconstituționalitate vădit neîntemeiate.
De asemenea, nr. OG 83/2000 a fost aprobată prin Legea nr. 334/2000 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, de către Parlament, același organism care a abilitat Guvernul de a emite ordonanțe. Parlamentul a fost deci cel mai în măsura să cenzureze dispozițiile OG nr. 83/2000, dar față de perfecta conformitate cu dispozițiile Constituției, ale Legii nr. 24/2000, și Legii de abilitare nr. 125/2000, nu a procedat la
abrogarea art. 1 pct. 42 OG nr. 83/2000.
Recurentul solicită instanței să constate că adoptarea OG nr. 83/2000 a avut printre obiective modificarea sistemului de salarizare a personalului din organele autorității judecătorești, prin aducerea acestuia în acord cu sistemul prevăzut in Legea nr.154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
Recurentul a citat din expunerea de motive următoarele:
- OG nr. 83/2000, față de reglementările Legii nr. 50/1996 cu modificările și completările ulterioare, a mărit în mod substanțial atât valoarea de referință sectorială pentru stabilirea indemnizațiilor magistraților din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, cât și coeficientul de multiplicare.
Din cele expuse mai sus este evident că finalitatea modificării legislației nu a fost în nici un caz diminuarea drepturilor salariale, ci dimpotrivă, creșterea acestora, însă în cadrul unui nou sistem de salarizare bazat pe principii noi, prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a altor sporuri în indemnizația unică de care beneficiau reclamanții la acel moment. Se poate concluziona că reclamanții nu au pierdut drepturile aferente sporului de risc decât formal, acesta fiind inclus în indemnizația unică.
În subsidiar, recurentul solicită instanței de recurs să constate că dreptul la acțiune privind drepturile salariate pretinse de reclamanți în cererea de chemare în judecată este prescris în parte, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, Legii nr. 53/2003 ( Codul muncii ).
Față de cele expuse mai sus, este evident că termenul de 3 ani prevăzut de actele normative citate este împlinit și, prin urmare, dreptul la acțiune pentru obținerea sporului în litigiu este prescris în parte, pentru perioada anterioară datei de 26.09.2004.
Cercetând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor este întemeiată, față de natura raporturilor juridice, derivate din relații de muncă, ceea ce face ca pretențiile cu acest titlu să nu poată fi promovate în contra unei persoane cu care reclamanții nu au raporturi de serviciu, neavând nici calitatea de ordonator de credite față de aceștia.
Prin urmare, numai faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor gestionează bugetul de stat de la care sunt finanțate instituțiile publice, nu îndreptățește reclamanții să formuleze pretenții de natură salarială în contradictoriu cu acesta, ei neputând solicita nici alocarea fondurilor necesare către ordonatorul de credite, pentru că în acest caz nu s-ar afla în apărarea unui interes propriu.
Prin urmare, în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. Curtea va admite recursul acestei instituții și va modifica în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii în contra sa pentru lipsa calității procesuale pasive.
Referitor la recursul Ministerului Justiției și Libertăților, Curtea constată întemeiat recursul referitor la prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada noiembrie 2000 - august 2004, față de promovarea acțiunii introductive la 28.09.2007 și scadența drepturilor salariale aferente lunii septembrie 2004 în prima Jal unii următoare.
Într-adevăr, dreptul material la acțiune se prescrie, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, în termen de 3 ani de la data nașterii acestuia, ce se situează la momentul scadenței obligației de a plăti sporul de 50% de stres și suprasolicitare neuropsihică, prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Astfel, față de inaplicabilitatea, constatată pe cale de interpretare (obligatorie) de instanța supremă, a dispozițiilor abrogatorii conținute de OG nr. 83/2000, dreptul pretins a existat, fiind recunoscut prin lege în toată această perioadă, astfel că reclamanții-recurenți se puteau adresa instanței, în tot cursul ei, pentru a-l valorifica, independent de temeiul solicitării: dispoziție legală care-l consacră, respectiv discriminare.
Sub acest aspect, Înalta Curte nu a făcut decât să dea interpretarea obligatorie pentru viitor, a unor decizii legale, fără nicio relevanță asupra prescripției dreptului preexistent pe care-l constată, și pentru care nu valorează cauză de amânare a începutului curgerii termenului de prescripție.
Prescripția operează indiferent de natura acțiunii sau omisiunii care-a condus la neexercitarea dreptului, respectiv neîndeplinirea obligației corelative, la scadență, tocmai caracterul abuziv al măsurii de neacordare a unui drept recunoscut de lege, legitimând formularea în termen a unei acțiuni în instanță, pentru valorificarea lui, iar din acest punct de vedere recurenții nu se pot prevala de necunoașterea legii și a dreptului consacrat de aceasta în favoarea lor pentru a obține amânarea începutului termenului de prescripție.
Pe fondul cauzei, se constată că prin decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie obligatorie potrivit dispozițiilor exprese ale art.329 alin.3 Cod procedură civilă, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
În considerente a reținut că prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să completeze și să modifice, iar nu să abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial, după cum nu a fost abilitat nici să modifice sau să completeze Legea nr.56/1996 care reglementa salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor Curții Supreme de Justiție, magistraților-asistenți și celorlalte categorii de personal.
Cu toate acestea, prin art. IX alin.2 paragraful 1 din nr.OG83/2000 s-au abrogat dispozițiile art.231din Legea nr.56/1996, fiind depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României și fiind astfel încălcate dispozițiile art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
În același sens, s-a reținut că art.81 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, prevedea că magistrații beneficiază și de sporuri pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, iar sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct.42 nr.83/2000, lege ordinară prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, lege organică.
Nu se poate opune nici faptul că neconstituționalitatea abrogării dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 prin nr.OG83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate invocate în fața instanțelor judecătorești, întrucât Curtea Constituțională are în competență numai legile și ordonanțeleîn vigoare, iar verificarea constituționalității normelor abrogate revine, prin interpretarea "per a contrario" a art.147 alin.1 cu referire la art.126 alin.1 din Constituție, instanțelor judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
De aceea, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.I pct.42 și în art. IX alin.2 din nr.OG83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996, care nici în prezent nu și-au încetat aplicabilitatea, efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidând incontestabil în faptul că dreptul consacrat legislativ de art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza textului de lege.
De altfel, astfel cum rezultă și din motivarea recursului în interesul legii, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane-magistrați și personal auxiliar de specialitate, le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că neacordarea acestui spor ar duce în mod inevitabil la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept, or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii profesionale, î condițiile în care nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul art.16 alin.1 din Constituție, nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și Protocolului nr.12 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
În consecință, potrivit considerentelor anterioare, Curtea de Apel constată că față de interpretarea obligatorie conținută într-o decizie pronunțată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, problema sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru categoria de personal auxiliar de specialitate, nu mai poate fi pusă în discuție, ea fiind tranșată cu efecte obligatorii pentru instanțe, în sensul existenței sporului pretins.
Data până la care acesta se datorează este însă 03.02.2007, față de care acțiunea reclamantei, încadrată la Tribunalul Ialomița într-o funcție auxiliară, de specialist IT, începând cu 15.06.2007, este neîntemeiată și va fi respinsă ca atare.
Astfel, începând cu 03.02.2007, data intrării în vigoare a OG nr. 8/2007(aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007), salarizarea personalului auxiliar din instanțe se realizează potrivit acestui act normativ, care nu reglementează în favoarea categoriei profesionale a grefierilor sporul solicitat, mai mult, prin art. 30 abrogă expres prevederile Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare.
Nu se poate reține nici că instanța supremă a avut în vedere, la pronunțarea deciziei în interesul legii, și dispozițiile OG nr. 8/2007, pentru a constata inaplicabilitatea acestora, toate referirile făcându-se la absența efectului abrogator al prevederilor OG nr. 83/2000, căreia i-a supraviețuit textul art. 47 din Legea nr. 50/1996.
Mai mult, nu se poate argumenta nici valabilitatea acelorași considerente pentru înlăturarea de la aplicare a OG nr. 8/2007, întrucât raționamentul instanței supreme se întemeia pe neconstituționalitatea unui act normativ ieșit din vigoare și tocmai de aceea supus controlului de constituționalitate efectuat de către instanțele judecătorești obișnuite, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, or, OG nr. 8/2007 este un act normativ în vigoare, susceptibil a fi verificat de Curtea Constituțională, până la abrogarea sau declararea neconstituționalității sale neputând fi înlăturat de la aplicare de instanța ordinară, ținută să aplice legea, iar nu s-o amendeze, s- scoată din vigoare sau s-o declare inaplicabilă, pe motiv de neconstituționalitate.
Rezultă așadar, pe baza celor expuse, inexistența pentru perioada ulterioară datei de 03.02.2007, a temeiului pretențiilor formulate.
În consecință, potrivit celor expuse, în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 pr. civ. Curtea va admite recursul Ministerului Justiției și Libertăților, modificând sentința atacată, în sensul că va respinge, ca prescrise pretențiile aferente perioadei noiembrie 2000 - august 2004, va respinge ca nefondată, acțiunea reclamantei precum și pretențiile tuturor reclamanților ulterior datei de 03.02.2007, respectiv, față de data încadrării într-o funcție auxiliară de specialitate juridică, va respinge pretențiile reclamanților și, pentru perioada anterioară datei de 01.01.2005, ale reclamantului, pentru perioada anterioară datei de 19 iulie 2006, ale reclamantului, pentru perioada anterioară datei de 01.08.2005 și pretențiile reclamantului, pentru perioada anterioară datei de 01.03.2006, menținând restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I, împotriva sentinței civile nr.161 F din data de 12.02.2008, pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-reclamanți:, G, a, ița, și și cu intimații-pârâți: Curtea de Apel București și Tribunalul Ialomița.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive.
Respinge, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, pretențiile aferente perioadei noiembrie 2000 - august 2004.
Respinge, ca neîntemeiată, cererea tuturor reclamanților de obligare a pârâților la plata sporului de 50% de stres și suprasolicitare neuropsihică, ulterior datei de 03.02.2007, precum și anterior datei de 01.01.2005, cât îi privește pe reclamanții și, anterior datei de 19.07.2006, cât îl privește pe reclamantul, anterior datei de 01.08.2005, cât îl privește pe reclamantul, respectiv anterior datei de 01.03.2006, cât îl privește pe reclamantul.
Respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.07. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red.
Tehnored.
2 EX./10.09.2009
Jud. fond:
Cu opinia separată a doamneijudecător - -, în sensul păstrării mențiunii acordării sporului, în continuare, după data de 03.02.2007.
Motivarea opiniei separate:
Modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituția României.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum șipersonalul auxiliar de specialitateau dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așadar, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Prin urmare, Curtea reține că, pe de o parte, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - prin care se constată că nici în prezent dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 nu și-au încetat aplicabilitatea - este ulterioară datei intrării în vigoare a nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, iar pe de altă parte, în ce privește abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin nr.OG 8/2007, își păstrează valabilitatea același raționament dezvoltat de instanța supremă cu privire la abrogarea menționatului text legal prin nr.OG 83/2000.
Astfel, prin Legea nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, act normativ evocat în preambulul nr.OG 8/2007, Guvernul nu a fost abilitat să abroge Legea nr. 50/1996.
Așa fiind, apar ca nefondate criticile în sensul că drepturile pretinse de reclamante nu mai pot fi recunoscute și plătite după data intrării în vigoare a nr.OG 8/2007.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
