Pretentii civile. Speta. Decizia 594/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.594
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 25.05.2009
PREȘEDINTE: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 2: Alina Savin
JUDECĂTOR 3: Benone Fuică
GREFIER-- -
-.-.-.-.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de recurenții, cu domiciliul ales la TRIBUNALUL Galați,-, împotriva sentinței civile nr.57/19.11.2008 pronunțată de Curtea de APEL GALAȚI în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL GALAȚI, CURTEA DE APEL GALAȚI, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care invederează că s-au depus la dosar întâmpinări din partea intimaților Ministerul Justiției și Libertăților și de către Curtea de APEL GALAȚI, după care:
S-a dat citire în ședință publică încheierii din camera de consiliu din 25.05.2009, prin care s-a admis cererea de abținere formulată de doamnele judecător și, completul de judecată fiind constituit potrivit planificării de permanență.
Curtea, invocă din oficiu, excepția necompetenței materiale a Curții de APEL GALAȚI în soluționarea prezentei cauze.
Instanța constată cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, rămâne în pronunțare pe excepția invocată.
CURTEA:
Cererea de chemare în judecată.
La data de 24.04.2008 reclamanții, și au solicitat:
- obligarea pârâților Ministerul Justiției, TRIBUNALUL Galați și Curtea de APEL GALAȚI la plata sporului de fidelitate de 5% din indemnizația brută lunară pentru perioada aprilie 2005-31.03.2006 și de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 1.04.2006 și până la încetarea stării de discriminare, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii dreptului material până la data plății efective, conform art.1084-1086 civ.
- obligarea pârâtului TRIBUNALUL Galați, la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
În motivarea acțiuniiau arătat reclamanții următoarele:
În fapt au precizat că fac parte din categoria personalului judiciar din cadrul instanțelor judecătorești, fiind încadrați în muncă la TRIBUNALUL Galați, și sunt discriminați, contrar prev.art.1-16 din OG nr.137/2000, a art.5 și art.154 al.3 muncii, față de restul personalului judiciar, prin excluderea de la beneficiul dreptului la sporul de fidelitate.
Astfel, văzând inclusiv normele și temeiurile de drept care urmează a fi evidențiate și invocate în acțiunea civilă, solicită instanței de judecată să rețină faptul că aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă o aplicare deplină, justă și uniformă și în același timp obligatorie a reglementărilor sale în toate statele membre, începând cu data intrării în vigoare, astfel că instanțele judecătorești naționale, au obligația aplicării dreptului comunitar prin asigurarea reală a efectului direct și deplin.
Dreptul material solicitat de către fiecare reclamant, s-a născut din lege și atribuie subsemnaților titulari, prerogativa exclusivă în virtutea căreia, acest interes manifestat expres prin acțiune, să solicite subiecților pasivi, toți având legitimitate procesuală pasivă, virarea, respectiv plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite.
Recunoscând cu valoare de adevăr juridic, că măsura neplății drepturilor salariale solicitate, încalcă în mod regretabil inclusiv dispozițiile constituționale, au solicitat ca instanța de judecată să dispună în sensul reținerii temeiniciei și legalității pretențiilor pecuniare.
Au apreciat de asemenea, că potrivit art.67-68 din Legea nr.168/1999 precum și normelor cuprinse în Legea 53/2003, văzând și natura raportului de serviciu dintre părți, dreptul comun în materie este cel ce reglementează soluționarea conflictelor de drepturi, văzând în acest context, inclusiv petitul acțiunii civile, prin care în mod evident se solicită drepturi salariale.
Ca un drept material prevăzut expres în normele de drept arătate, să nu devină numai o obligație lipsită de conținut și consecințe, au rugat a se dispune plata efectivă a sporului de fidelitate, aceasta conform și dispozițiilor cuprinse în Directiva CE -, art.7, art.19 pct.13 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice ratificat prin Decretul 212/1974, art.4 și următoarele din Carta Socială Europeană revizuită și ratificată prin Legea 74/1999, dar și art.16 din Constituția României și art.23 al.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, unde se arată în mod clar, expres și fără echivoc că" toți oamenii au drepturi fără nicio discriminare la salariul lunar și celelalte sporuri și adaosuri bănești egale pentru muncă egală" aceasta conform și art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și economice, și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv art.1 din Primul Protocol Adițional la această Convenție.
Au solicitat a se reține de către instanța de judecată criteriul acordării sporului de fidelitate și condițiile nelegale de excludere discriminatorie a reclamanților.
Criteriul și justificarea acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar sau chiar nejudiciar( dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție) este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară sau în serviciul public al justiției, și implicit a fidelității acumulate cu respectarea incompatibilităților funcției specifice sistemului, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte persoanele.Deci, sporul de fidelitate se acordă pentru recompensarea rămânerii în funcție la locurile de muncă.
Astfel, potrivit art.4 din OUG nr.27/2006, absolut toate persoanele din categoria personalului judiciar de specialitate juridică din instanțele judecătorești ( judecători, procurori, magistrați asistenți) ba chiar și personalul fără atribuții judiciare, dar de specialitate juridică din instituțiile publice din justiție ( este vorba despre personalul "asimilat" care în realitate îndeplinește atribuții pur administrative de funcționari publici în diversele instituții publice din justiție, aceștia neparticipând nicidecum la activitatea de judecată a instanțelor judecătorești, nefiind încadrate la acestea) beneficiază de un spor de " fidelitate" pentru vechimea în funcția judiciară sau de specialitate juridică deținută în sistemul justiției.
Însă, deși funcția de asistent judiciar constituie atât o funcție judiciară cât și de specialitate juridică din instanțele judecătorești( în plus legea declarând în mod expres că perioada desfășurării activității de asistent judiciar este vechime în magistratură) totuși, prin art.16 al.2 din OUG nr.27/2006, categoria socio-profesională a asistenților judiciari a fost exclusă în mod discriminatoriu de la beneficiul sporului prevăzut de art.4 din OUG nr.27/2006 în favoarea tuturor categoriilor de personal judiciar sau nejudiciar de specialitate juridică din sistemul justiției.
Mai mult, până și personalul judiciar care nu este de specialitate juridică (personalul auxiliar de specialitate) beneficiază de sporul de fidelitate pentru vechimea în funcția judiciară deținută în sistemul justiției (art.16 din OUG nr.8/2007).
Făcând parte din categoria personalului judiciar, mai precis a personalului judiciar cu statut independent, raporturile juridice de muncă sunt guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod, exact la fel ca și în cazul restului personalului judiciar. Inadmisibilitatea discriminării între asistenții judiciari și judecători, inclusiv sub aspectul acordării sporului de fidelitate a fost reținută în mod constant și expres de practica judiciară.
În primul rând, prin prisma obiectului și cauzei juridice a cererilor din prezenta acțiune civilă, între judecători și de asistenți judiciari (aparținând toți aceleiași categorii a personalului judiciar) nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferite, deoarece asistenții judiciari, îndeplinesc o funcție similară celei de magistrat, întrucât trebuie să îndeplinească obligațiile profesionale prevăzute pentru magistrați; trebuie să dispună de pregătirea profesională, vechimea, profilul moral și aptitudinile stabilite pentru judecătorii de la tribunale; trebuie să respecte incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute pentru magistrați, trebuie să depună jurământul magistraților și să poarte ținuta vestimentară în modelul prevăzut pentru judecători; trebuie să respecte obligațiile profesionale prevăzute de Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor; li se aplică răspunderea disciplinară prevăzută pentru magistrați; se supun numai legii, prerogativă judiciară recunoscută numai judecătorilor; se bucură de stabilitate ca și magistrații stagiari și magistrații-asistenți; deliberează la fel ca judecătorii; au vot consultativ la fel ca și magistrații asistenți; au dreptul la opinie separată, drept recunoscut numai judecătorilor; nu pot face parte din partidele politice sau din sindicate (art.110-113 din Legea nr.304/2004).
Legiuitorul le-a impus condiții stricte și severe definitorii și specifice numai pentru magistrați, inclusiv aceea a respectării tuturor obligațiilor prevăzute pentru magistrați. Ca atare, având în vedere principiul nondiscriminării, persoanele care au aceleași obligații și interdicții profesionale nu pot fi tratați diferit, deci recunoașterea tuturor drepturilor salariale aferente profesiei și pentru asistenții judiciari, inclusiv a sporului de fidelitate se impune cu necesitate imperativă, deoarece aceștia se află într-o situație analogă cu magistrații.
În al doilea rând, nici între asistenții judiciari și personalul auxiliar de specialitate, nu poate exista un tratament diferențiat sau criterii de apreciere diferite sub aspectul continuității într-o funcție judiciară.
Pe aceeași linie de gândire se situează și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în baza Protocolului nr.12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În acest context sunt și aprecierile și considerentele aflate în concordanță cu practica judiciară și doctrina juridică.
Prin Hotărârea nr.39/30.01.2007 a a fost deja statuată în mod expres și definitiv, inadmisibilitatea discriminării între asistenții judiciari și judecători.
Au menționat că poziția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul constatării discriminărilor prin neacordarea unor sporuri salariale în sistemul justiției, a fost confirmată și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.XXXVI din 7 mai 2007, pe calea recursului în interesul legii.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general, în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. 1 - 303 din 2 decembrie 2000) în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare. Așa cum au arătat mai sus, practica judiciară și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au statuat că asistenții judiciari, se află într- situație similară cu judecătorii.
Într-adevăr, este fără putință de tăgadă apartenența asistenților judiciari la personalul judiciar, aceștia prestând muncă alături de judecători și personalul auxiliar de specialitate, muncă prestată în cadrul instanțelor judecătorești.
Toate persoanele din acest cadru al personalului judiciar, inclusiv asistenții judiciari, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii. Toate aceste persoane prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, acumulează o vechime în funcția judiciară respectivă, indiferent de categoria socio-profesională. Într-adevăr, conform art.16 alin.3 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca într-o anumită funcție reprezintă vechime în funcția (specialitatea) respectivă.
Ca atare, vechimea în funcție este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități într-o anumită funcție, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute, în acest sens, pronunțându-se în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară, deci se află sub aspectul analizat într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal judiciar, deoarece și aceștia sunt parte a unui raport de muncă și acumulează, în urma executării acestui raport, vechime în funcția judiciară deținută, fiind fideli acestei funcții judiciare, deoarece își mențin activitatea în sistemul judiciar, neexercitându-și dreptul prevăzut de art.41 din Constituție prin părăsirea acestui sistem în favoarea altei funcții extrajudiciare. De asemenea, asistenții judiciari respectă aceleași incompatibilități ca și magistrații, deci această fidelitate trebuie remunerată la fel.
Însă, este de remarcat că, deși asistenții judiciari își mențin cu fidelitate raportul de muncă în sistemul judiciar și acumulează vechimea în funcția judiciară respectând incompatibilitățile specifice sistemului justiției în mod similar cu restul personalului judiciar, totuși pentru această activitate și fidelitate în funcția judiciară, nu li se recunoaște sporul salarial de fidelitate, așa cum este recunoscut în cazul tuturor din restul personalului judiciar.
Cu alte cuvinte, unul și același element, constând în dreptul la vechimea în funcția judiciară și în fidelitatea față de această funcție cu respectarea incompatibilităților legale,produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului judiciar, în funcție de criteriul discriminatoriu al apartenenței la o anumită categorie socio-profesională judiciară.
Principiul egalității de tratament în salarizare, implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare, tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă într-o funcție judiciară și a menținerii cu fidelitate a acestei activități în sistemul instanțelor judecătorești, cu efectul juridic al acumulării vechimii în specialitatea funcției judiciare și fidelității față de aceasta, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de fidelitate. Din moment ce asistenții judiciari sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului judiciar din instanțele judecătorești sub aspectul exercitării unei funcții judiciare cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în funcția judiciară și al fidelității la fel ca și restul personalului judiciar, rezultă că asistenții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului judiciar, prin refuzul acordării sporului de fidelitate.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de fidelitate în favoarea personalului judiciar este unul și același: efectul dreptului la vechime în specialitatea funcției judiciare garantat în mod egal de lege pentru toți cei ce muncesc într-o funcție judiciară, și implicit a fidelității acumulate cu respectarea incompatibilităților funcției judiciare, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte persoanele din personalul judiciar.
În mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, s-a invocat elementul categoriei socio-profesionale a asistenților judiciari pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de fidelitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în indemnizația de bază, nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare.
În concluzie, prin neacordarea sporului de fidelitate, asistenții judiciari sunt în mod evident și grav discriminați deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului judiciar.
Deci, asistenții judiciari sunt discriminați și în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000,întrucât le-a fost refuzat sporul de fidelitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția vechimii în funcția judiciară și a menținerii fidelității față de sistemul instanțelor judecătorești cu respectarea incompatibilităților), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriul declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a asistenților judiciari reclamanți, rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare,art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974, art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările),art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă,art.5,art.6,art.8,art.39 alin.1 lit.a,art.40 alin.2 lit.c și art.154 alin.3,art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limită),art.20,art.16 alin.1,art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Pentru aceste considerente au solicitat instanței de judecată, admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată.
Sentința civilă nr.57/F/19.11.2008 a Curții de APEL GALAȚI
Prin sentința civilă nr. 57/19.11.2008 Curtea de APEL GALAȚIa respins acțiunea formulată ca nefondată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că:
Reclamanții îndeplinesc funcția de asistenți judiciari în cadrul pârâtei TRIBUNALUL Galați.
Potrivit Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, tratamentul diferențiat se analizează în sensul stabilirii dacă persoanele se află în situații comparabile, nu neapărat similare.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în sensul că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă (cauza Fredin/, / și altele ).
Ori, categoria de personal a asistenților judiciari și cea a magistraților și a personalului auxiliar, nu se află în situații comparabile, așa cum susțin reclamanții iar diferența arătată prin neacordarea sporului de fidelitate își găsește astfel o justificare rezonabilă.
Astfel, făcând o paralelă între rolurile activităților înfăptuite în scopul înfăptuirii justiției, se observă anumite diferențe.Așa cum a statuat și Curtea Constituțională, stabilirea unor reglementări diferențiate pentru persoane aflate în situații diferite nu constituie nici discriminări nici privilegii.
În cauza de față, instanța a considerat că nu devin aplicabile disp. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici jurisprudența Curții Europene Drepturilor Omului pentru a fi aplicate în mod direct, pentru faptul că reclamanții nu se află în situația de a fi discriminați față de celelalte categorii profesionale ce își desfășoară activitatea în cadrul sistemului judiciar, nefiind în situații comparabile sau identice.
Dacă există o justificare obiectivă și rezonabilă și se respectă un raport de proporționalitate între scop și mijloacele utilizate, este permisă distincția între situații.
Ori, între activitatea desfășurată de asistenții judiciari și personalul auxiliar nu se poate pune semn de egalitate și nici nu se poate constata că există o asemănare, fiecare activitate fiind reglementată prin legi speciale (Legea nr. 304/2004 pentru asistenții judiciari și Legea 567/2004 pentru personalul auxiliar), atribuțiile fiind total diferite.
Curtea a apreciat că nu poate constata existența unei situații comparabile nici între funcția de asistent judiciar și cea de judecător.
Statutul funcției de magistrat este reglementată prin Legea nr. 303/2004 iar cel al asistenților judiciari prin Legea nr. 304/2004 modificată și completată în cadrul Titlului
Principalul argument pe care îl instanța l-a considerat definitoriu în vederea justificării neacordării sporului de fidelitate este faptul că, potrivit disp. art. 110 din Legea nr. 304/2004, asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social,pe o perioadă de 5 ani,dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani. Contrar celor susținute de reclamanți, prevederile art. 111 alin. 1 din același act normativ arată căasistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatuluiși se supun numai legii.
Mai mult, conform alineatului 4 din același articol,asistenții judiciari pot fi eliberați din funcție și ca urmare a reducerii numărului de posturi, în raport cu volumul de activitate al instanței.
În baza disp. 114, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului Economic și Social și a Ministerului Justiției, se stabilesc: condițiile, procedura de selecție și de propunere de către Consiliul Economic și Social a candidaților, pentru a fi numiți ca asistenți judiciari de către ministrul justiției; condițiile de delegare, detașare și transfer al asistenților judiciari.
Față de toate aceste prevederi legale, s-a concluzionat că este justificată neacordarea sporului de fidelitate categoriei profesionale a asistenților judiciari, exercitarea funcției de asistent judiciar fiind temporară, spre deosebire de personalul auxiliar și magistrați care își exercită funcția pe perioadă nedeterminată.
În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 239/05.06.2003, statuând că, funcția de magistrat consultant, a fost creată în urma modificării și completăriiLegii nr. 92/1992pentru organizarea judecătorească, prinOrdonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2002. Prin această reglementare conceptul de asistent judiciar a fost înlocuit cu cel de magistrat consultant, atribuindu-se denumirea de magistrat acestei funcții în considerarea faptului că titularul său face parte din completul de judecată care soluționează, în primă instanță, conflictele de muncă. Alăturând cuvântului magistrat atributul de "consultant", legiuitorul a evidențiat de la început statutul diferit al acestei categorii față de ceilalți magistrați.
Astfel condițiile de numire a magistraților consultanți( în prezent, având denumirea de asistenți judiciari) sunt diferite de condițiile generale de acces în magistratură. Potrivitart. 1din Legea nr. 109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 7 iulie 1997, modificat prinLegea nr. 58/2003, Consiliul Economic și Social este instituție publică de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național dintre patronat, sindicate și Guvern și a climatului de stabilitate și socială, reprezentând, așadar, un segment bine determinat al vieții politice și sociale, iar nu interesele generale ale societății.
Eliberarea din funcție a magistraților consultanți este, de asemenea, supusă unor condiții diferite față de cele care se aplică celorlalte categorii de magistrați.Art. 69^5alin. 1 din Legea nr. 92/1992, introdus prinOrdonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2002, prevede că "Magistrații consultanți pot fi eliberați din funcție de ministrul justiției, în condițiileart. 92, care se aplică în mod corespunzător. De asemenea, ei pot fi eliberați din funcție ca urmare a reducerii numărului de posturi de magistrați consultanți, în raport cu volumul de activitate", în vreme ce alte categorii de magistrați se bucură de inamovibilitate.
În plus,art. IIIalin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2002 stabilește caracterul temporar al dispozițiilor privitoare la magistrații consultanți, prevăzând că "Magistrații consultanți vor funcționa potrivit dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență până la instituirea tribunalelor muncii, în condițiile legii".
Așadar, dincolo de denumirea comună de "magistrat", magistrații consultanți se află într-o situație esențial diferită față de alte categorii de magistrați, chiar și față de persoanele asimilate acestora, deoarece condițiile de numire și de încetare a funcției, durata acesteia și procedura sancționării disciplinare a magistraților consultanți diferă în mod esențial de cele aplicabile celorlalte categorii de magistrați, iar atribuțiile specifice acestei funcții nu sunt exercitate cu caracter de permanență, ci doar în cazurile când se judecă, în primă instanță, conflicte de muncă.
Curtea a constatat că situația diferită în care se află magistrații consultanți justifică, atât în sensul prevederilorart. 16alin. (1) din Constituție, cât și în sensul reglementărilor internaționale, instituirea unui tratament juridic diferențiat, drepturile care li se acordă ținând de opțiunea legiuitorului, fără obligativitatea recunoașterii tuturor drepturilor stabilite pentru magistrați.
Instanța a mai reținut că Hotărârea nr. 39/30.01.2007 a CNCD și decizia nr. XXXVI /07.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au aplicabilitate în cauză întrucât se referă la sporul de vechime în muncă și nu cel de fidelitate.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată, instanța a apreciat că a constituit opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate drepturile în favoarea unor asemenea categorii profesionale, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin nr.OG 137/200.
Potrivit art.1 din nr.OG137/2000, au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, interpretând art.14 din Convenție, a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe justificare rezonabilă și obiectivă.
Un alt argument al instanței de fond a fost acela că prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art.27 al.1 din nr.OG137/2000,în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art.126 alin.(1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Practica judiciară depusă la dosar de reclamanți nu poate constitui temei de drept pentru instanță, având doar valoare de jurisprudență (de altfel, este vorba de sentințe definitive fără a purta mențiunea că sunt și irevocabile, deci au putere de lucru judecat relativă).
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la data de 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României, a precizat faptul că, divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale iar rolul de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței revine instanței supreme.
Recursul declarat de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții reiterând aspectele arătate pe larg în cererea de chemare în judecată.
La termenul din 25.05.2009 instanța de recurs a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de APEL GALAȚI pentru soluționarea recursului declarat împotriva propriei hotărâri, sentința de fond fiind pronunțată tot de Curtea de APEL GALAȚI.
Situația se încadrează în dispozițiile art.4 pct.1 pr.civ. recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel fiind în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, se va admite excepția invocată din oficiu și se va declina cauza spre competentă soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții, cu domiciliul ales la TRIBUNALUL Galați,-, împotriva sentinței civile nr.57/19.11.2008 pronunțată de Curtea de APEL GALAȚI în dosarul nr- în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.
Pronunțată în ședința publică din 25.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
Grefier
Red./10.06.2009 Dact./2 ex/18.06.2009
Președinte:Mihaela NeaguJudecători:Mihaela Neagu, Alina Savin, Benone Fuică
