Pretentii civile. Speta. Decizia 6060/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Dosar nr-(5431/2009)

DECIZIA CIVILĂ NR. 6060/

Ședința publică de la 28.10.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu

JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu

JUDECĂTOR 3: Silvia Georgiana

GREFIER

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5584/24.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.18931/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin consilier juridic, care depune la dosar delegație de reprezentare juridică, lipsă fiind recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, intimații-reclamanți și intimații-pârâți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Curtea acordă cuvântul pe cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin consilier juridic, arată că lasă la aprecierea instanței.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.5584/24.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților.

A obligat pe pârâții Ministerul Justiției și, Curtea de APEL BUCUREȘTI si Tribunalul București să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihica in procent de 50% din salariul de baza brut lunar: începând cu 16.04.2008 si in continuare, pentru reclamantele llie și, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, si la plata dobânzii legale aferente sporului, de la data acțiunii, 06.05.2009, și - începând cu 01.11.2007 și în continuare, pentru reclamanta, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație Ia data plății efective, și la plata dobânzii legale aferente sporului de la data acțiunii - 06.05.2009.

A obligat pe pârâtul Tribunalul București sa efectueze mențiunile corespunzătoare in carnetele de munca ale reclamantelor.

A obligat Ministerul Finanțelor Publice sa aloce fondurile necesare plăților. Respinge pretențiile reclamantelor cu privire Ia dobânda pentru perioada 16.04.2008, respectiv 01.11.2007, până Ia data acțiunii 06.05.2009.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, reclamantele sunt grefiere respectiv, aprod în cadrul Tribunalului București, conform mențiunilor din carnetele de muncă, reclamantele și începând activitatea de grefier la Tribunalul București de la 16.04.2008, iar reclamanta începând activitatea de aprod la Tribunalul București 01.11.2007.

Potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judiciare "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

Prin art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr. 50/1996, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat expres.

Prin Decizia nr.21/10.03.2008 Înalta Curte de Casație si Justiție a României a admis recursul în interesul legii și a apreciat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul de specialitate au dreptul si în continuare la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat Ia indemnizația brută lunară, art. 47 din Legea nr. 50/1996 nefiind abrogat după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000.

Prin art.30 din OG nr.8/2007, actul normativ cadru privind salarizarea personalului din cadrul instanțelor judecătorești, se prevede că Ia data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996.

În ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional Ia Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Tribunalul reamintește jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind instituțiile reglementate prin Convenție, conform căreia "bunurile" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Sporul cert, acordat legal categoriei profesionale din care fac parte reclamantele prin Legea nr. 50/1996, de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, solicitat de reclamante în judecata, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 Ia Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire Ia reclamanta care are calitatea de aprod se cuvine a fi precizat că în anexa 1 Legii nr. 50/1996 care a acordat acest spor salarial, Ia capitolul III, calitatea de aprod era expres menționata, Ia pct. 24, ca făcând parte din personalul de specialitate al instanței. Pentru a stabili dacă a existat o privare de proprietate în sensul celei de-a doua norme a aceluiași articol, este necesar să se examineze nu numai dacă a existată o expropriere formală sau transferul dreptului de proprietate, dar, de asemenea, de a examina dacă circumstanțele faptelor au condus la o expropriere de fapt. Acest fapt a evidențiat în mod clar în cazul Suedia care viza impunerea titlului de expropriere și dispozițiilor de interzicere asupra bunurilor în, Suedia, în Curtea a observat că:

"În absența unei exproprieri formale, sau cu alte cuvinte a unui transfer al dreptului proprietate, Curtea a considerat că trebuie să privească dincolo de aparențe si să examineze circumstanțele faptelor invocate. Din moment ce Convenția protejează drepturi "concrete si efective", este necesar a se stabili dacă situația in cauză, astfel cum au pretins petiționarii, a condus la o expropriere de fapt".

Prin abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 reclamantele au fost lipsite de proprietatea asupra acestui "bun", operand astfel o expropriere de fapt.

în dreptul la proprietate cade sub rezerva exigentei securității juridice sau legalității. Aceasta exigență este enunțată în mod explicit în cea de-a doua frază din primul paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede că lipsirea de proprietate trebuie să fie efectuată în "condițiile prevăzute de lege". Cu toate acestea, principiul securității juridice este inerent ansamblului prevederilor Convenției și trebuie să fie racordat Ia oricare din cele trei norme stipulate în art. 1. Securitatea juridică presupune existența și respectarea prevederilor suficient de accesibile și precise ale legislației naționale, care satisfac exigențele esențiale impuse de conceptul de "drept". Cu alte cuvinte, sintagma "în condițiile prevăzute de lege" nu se limitează doar la legislația națională. Convenția urmărește să asigure racordarea legislației naționale la exigențele esențiale impuse de "drept". Aceasta implică o procedură echitabilă și adecvată și, anume, că măsura în cauză trebuie să fi e impusă și executată de către o autoritate competentă și să nu fie arbitrară. De asemenea, trebuie să existe garanții procedurale împotriva abuzului de putere din partea Statului.

În cauză privarea de proprietate a fost prevăzută de lege, respectiv de art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, dispoziții suficient de accesibile si precise, care satisfac exigențele esențiale impuse de conceptul de "drept", apoi,într-o formă neexplicită, de art. 30 din OG nr. 8/2007.

Se constată însă că lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art. 1 din Protocolul Adițional nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.

Din cuprinsul OG nr.83/2000 și OG nr. 8/2007, prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 referitor la personalul de specialitate, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii personalului de specialitate de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

De asemenea, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat in cauza împotriva României 1, din 06.12.2007, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum si a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu articolul 14.

În fapt, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților romane de a-i acorda drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plâns si de faptul ca este victima unei discriminări, având în vedere ca situația sa este similara celei in care s-au aflat alte persoane cărora instanțele interne si Înalta Curte de Casație si Justiție Ie-a recunoscut aceste drepturi. În plus, față de jurisprudența divergenta a instanțelor in materie, reclamantul a invocat si încălcarea dreptului sau Ia un proces echitabil, sub aspectul nerespectării principiului securității raporturilor juridice, precum si sub aspectul si imparțialității instanțelor.

În cauza, Curtea a constat la data judecării cauzei, in anul 2004, existat o jurisprudență neunitara in aplicarea Legea nr. 309/2002 atât la nivel național cât si la nivelul instanței supreme, reamintind că, deși divergentele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept, totuși, instanței supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicții. Astfel, instanța europeana a statuat că, divergentele de jurisprudență s-au datorat instanței supreme, iar faptul că aceste divergente existau chiar la nivelul acestei instanțe, este contrar principiului siguranței raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul și imparțialității instanțelor, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze dacă în cauză a existat încălcarea art. 6 din Convenție.

În plus, Curtea văzând că în alte cauze similare instanța supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat că reclamantul avea o "speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței sale. În concluzie, față de divergentele din jurisprudență existente Ia nivelul instanței supreme, și subliniind că articolul 14 din Convenție are caracter exemplificativ, iar nu limitativ.

O situație similară a fost dedusă judecății instanței de contencios al drepturilor omului în cauza Driha România, în care reclamantul a invocat încălcarea arti.1 din Primul Protocol Adițional combinat cu art.14 din Convenție prin impozitarea plății compensatorii primite la pensionare, a cărei legalitate a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în condițiile unei jurisprudențe neunitare sub acest aspect, întâlnite chiar Ia nivelul aceleiași instanțe. În cauză apărarea Guvernului în sensul că autonomia de care se bucură instanțele interne în interpretarea legii nu ar putea fi calificată drept discriminare a fost înlăturată de către C, care, constatând faptul că, în absența vreunui motiv de natură a justifica o asemenea discriminare, spre deosebire de reclamant, alți militari trecuți în rezervă au beneficiat de această plată compensatorie fără ca ea să fie grevată de impozit, a constatat încălcarea articolului 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenție și a arătat că suma pe care petentul ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de ajutor reprezintă un "bun" în sensul Convenției.

În prezenta cauză, situația este similara, neacordarea sporului de 50% din indemnizația de bază brută lunară, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, reclamantelor, instituind un tratament inegal in raport de alți reclamanți care l-au câștigat, prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare, Ia drepturile omului Ia care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Astfel, instanța a reținut că există conflict între art. 1 pct.42 din OG nr. 83/2000 și art. 30 lit. b) din OG nr. 8/2007, care au abrogat art.47 din Legea nr. 50/1996 expres si respectiv neexplicit, și art. 1 din Protocolul Adițional nr. I la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.

În cauza sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile, civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor ș libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implica inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Așa fiind, a admis acțiunea reclamantelor și a obligat pe pârâți să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare: neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar începând cu 16.04.2006 la zi și în continuare - așadar atât timp cât se păstrează același raport între părți și totodată până la intervenția unor dispoziții legale care să se circumscrie justificării mai sus menționate, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației pentru fi plătite Ia aceeași valoare de la datele, când erau datorate deoarece potrivit art. 1073. civ. creditorul are dreptul Ia îndeplinirea exactă a obligației de către debitor, adică Ia timp și integrală.

Dobânda ceruta de reclamante însă nu se va putea acorda de la datele cerute de acestea deoarece potrivit art. 1088. civ. la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept".

Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, coroborat cu art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 92/1976, instanța corespunzătoare a efectuat mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor.

Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamante, așa încât, a obligat Ministerul Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentul Ministerul Justiției și Libertăților critică sentința pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9. pr. civ.

În motivarea recursului se arată că interpretarea dată în cauză de către prima instanță, prin care s-a constatat că este nelegală și nu poate produce efecte abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 intervenită prin efectul nr.OG 83/2000, nu reprezintă altceva decât o legiferare a unui drept salarial pe care legiuitorul a înțeles să îl abroge expres.

Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit în mod flagrant limitele puterii judecătorești si a consacrat un drept salarial care nu este prevăzut de legislația in vigoare, arogându-si atribuții de legiferare.

Dovada depășirii limitelor puterii judecătorești este Decizia Curții Constituționale privind conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație si Justiție, pe de o parte, si Parlamentul României si Guvernul României, pe de altă parte. Astfel, recurentul solicită instanței să aibă în vedere faptul că în ședința din data de 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, constatând existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste puteri. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că "în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea fi aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Recurentul solicită instanței să observe că în acest moment sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică nu există reglementat în niciun act normativ în vigoare. Actul normativ care prevedea acest spor, respectiv Legea nr.50/1996 a fost abrogată prin OG nr.83/2000. Ulterior, în anul 2008, prin decizia 21/10.03.2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că: în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.

Instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.

După decizia menționată, instanțele judecătorești investite cu soluționarea litigiilor prin care personalul din justiție solicita sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, aplicând art. 329 din Codul d e procedură civilă a admis acțiunile, reținând că art. 47 din Legea nr.50/1996 este în vigoare.

La 27.05.2009 Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr.838/2009 prin care a constatat Constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte. Curtea Constituțională, în considerentele deciziei reține: Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice sau a lor de aplicare. Instanța supremă, invocând vicii de tehnică legislativă nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 - sau vicii de neconstituționalitate - încălcarea normelor privind delegarea legislativă -, a repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin acte normative ale autorității legiuitoare. Insă, o atare operație juridică nu poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern, după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în această materie.

Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.

Efectul ex nună al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

În ceea ce privește autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, conduita conformă Constituției transpare din cele statuate mai sus, și anume exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat și, deci, abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.

Totodată recurentul solicită instanței să se observe dispozițiile art. 11 alin. 3 deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

La întrebarea care dintre cele două hotărâri, care se exclud reciproc, are prioritate în aplicare nu poate exista decât un singur răspuns: Decizia nr.838/2009 a Curții Constituționale, răspuns motivat simplu prin faptul că atât timp cât ambele decizii privesc chestiuni de constituționalitate, interpretarea Curții Constituționale este suverană, și prin împrejurarea că această decizie a Curții este ulterioară deciziei ÎCCJ.

Al doilea motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut la punctul 9 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Așa cum rezultă din actele dosarului, reclamantele llie, Și îndeplinesc funcția de personal de specialitate.

Art.47 din Legea nr.50/1996 prevedea sporul de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați și personalul de specialitate.

Textul de lege arătat a fost abrogat prin art.42 din G nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.

Prin Decizia nr.21/10.03.2008 instanța supremă a admis recursul în interesul legii și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară și după intrarea în vigoare a G nr. nr.83/2000.

Având în vedere că din februarie 2007 intrat în vigoare noua lege de salarizare a personalului din cadrul instanțelor judecătorești, G nr.8/24.01.2007, pretențiile reclamantelor, personal de specialitate sunt nefondate după data de 01.02.2007.

Prin art. 30 din OG nr.8/2007 se prevede că la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

În consecință, sporul de 50% nu mai subzistă începând cu februarie 2007, dispozițiile Legii nr.50/1996 privind salarizarea personalului fiind abrogate în întregime.

Recurentul Ministerul Finanțelor Publice invocă de asemenea, motivul întemeiat pe art. 304 pct. 4. pr. civ. susținând, în esență, cu aceleași argumente că și Ministerul Justiției și Libertăților, prevalentă deciziei nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale.

Întemeiat pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9. pr. civ. Ministerul Finanțelor Publice consideră că greșit a respins tribunalul excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, se invocă dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Se arată că potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca si legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar.

Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.

Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.

Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare a fost încălcat principiul separației puterilor in stat consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.

Recurentul consideră că instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).

Potrivit art.304 pct.9 Cod procedura civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Recurentul a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârât.

În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Ministerul Justiției și Libertăților are calitate de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează

creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea ș utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor di cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.

Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Public elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectele, bugetelor locale.

În conformitate cu art.49 alin.1 creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare și/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.

În lipsa unei cereri din partea ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor Publice nu poate să procedeze la deschiderea de credite bugetare.

Recurentul consideră că, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/200 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară totodată ar pune instituția recurentă în imposibilitatea punerii în executantul acestei hotărâri.

În ceea ce privește cadrul procesual, se poate constata că prezenta
cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281
Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și
angajatorul.

Recurentul solicită instanței să observe că între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale car să justifice chemarea în judecată a instituției recurente.

Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte și instituția
în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.

Pretențiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în
judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.

Însă în condițiile în care instanța a dispus obligarea la plata drepturilor de personal către reclamant, pârâtul care urmează să facă plata trebuie să rețină și să vireze contribuțiile obligatorii către bugetul de stat.

Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.

Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, înțelegem sa
invocăm și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor
de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.

Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.

Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invoce mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.

Astfel ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecător pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatori secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sume necesare.

Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor invocate pe calea recursului, cât și din oficiu conform art.304¹Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Recursul declarat de Ministerul Justiției nu a fost găsit fondat.

Astfel, motivul întemeiat pe prevalența deciziei nr. 838/27.05.2009 a Curții Constituționale nu poate fi reținut deoarece hotărârea instanței Constituționale nu produce efecte cu privire la valabilitatea deciziilor deja formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în exercitarea atribuției consemnate de art. 329. pr. civ. ci urmează a fi avută în vedere de instanța supremă ulterior adoptării ei.

Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică.

Mai mult conform art. 11 alin. 3 din Constituția României, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

În aceste condiții, în soluționarea prezentei cauze, trebuie avut în vedere caracterul obligatoriu conform art. 329. pr. civ. al sentinței nr. 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Nici motivul întemeiat pe pct. 9 al art. 304. pr. civ. nu este întemeiat.

Curtea împărtășește același punct de vedere ca și tribunalul, menționând, în esență că, în conflictul ivit între art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 și art. 30 lit. b) din OG nr. 8/2007, care au abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 expres și, respectiv, neexplicit, și art. 1 din Protocolul Adițional nr. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmează a da eficiență celui din urmă text.

Dacă Înalta Curte de Casație și Justiție, la pronunțarea decizie în interesul legii enunțate ar fi avut în vedere interpretarea presupusă de Ministerul Justiției și Libertăților desigur că ar fi arătat- explicit în considerentele și în dispozitivul deciziei nr. 21/10.03.2008.

Pentru aceste motive în baza art. 312 alin. 1. pr. civ. recursul Ministerul Justiției și Libertăților va fi respins ca nefondat.

Cât privește recursul Ministerului Finanțelor Publice, Curtea găsește întemeiat motivul legat de excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Pentru aceste considerente, în baza art.312 alin. 1 recursul va fi admis, sentința va fi modificată în parte, în sensul că admiterii excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MEF și, în consecință, respingerii cererea formulată împotriva acestui pârât; menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Celelalte motive de recurs invocate de MEF a fost analizate în cadrul recursului Ministerul Justiției și Libertăților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurentul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.5584/24.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.18931/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI.

Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, respinge cererea formulată împotriva acestui pârât.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5584/24.06.2009 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.18931/3/LM/2009 în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și și intimații-pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI și TRIBUNALUL BUCUREȘTI.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 28.10.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

GREFIER

Red.LH/th.red.

2ex-10.11.2009

Jud. fond:

Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul admiterii recursului declarat de Ministerul Justiției și Libertăților, modificării sentinței atacate și respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Apreciez ca solutia corecta este de admitere a recursului declarat de Ministerul Justitiei si Libertatilor, modificarea in parte a sentintei recurate, in sensul respingerii, ca neintemeiate, a pretentiilor reprezentand spor de stres si suprasolicitare neuropsihica, ulterioare datei de 03.02.2007, pentru urmatoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată: "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".

La data de 01.10.2000 intrat în vigoare nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, care a abrogat expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, mai sus citat.

n ședința din 10 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008 a pronunțat decizia nr. XXI, cu următorul dispozitiv:"Admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".

Prin art.50 alin.2 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților s-au abrogat dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr.50/1996, fără însă a se introduce dispoziții exprese cu privire la acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Totodată, prin art.41 lit.a) din OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr.45/2007, s-a abrogat OUG nr.177/2002.

Aceste aspecte au fost invederate insa in petitul recursului in interesul legii, astfel ca Inalta C de Casatie si Justitie le-a avut in vedere la data pronuntarii deciziei in interesul legii.

Potrivit art. 30 din OG nr. 8/2007 privind salarizarea personalului din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, in vigoare de la 03.02.2007, la data intrării în vigoare a ordonanței se abrogă: a)Legea nr. 50/1996privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești; b) dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale personalului de specialitate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cuprinse în Legea nr. 56/1996; c) orice alte dispoziții contrare.

OG nr. 8/2007 a fost emisa in baza Legii nr. 502/2006 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe, al cărei art. 1 prevede ca, in temeiul art. 115 alin. (1) din Constituția României, republicată, Guvernul este abilitat să emită ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, iar printre acestea se mentioneaza la pct. III.7salarizarea personaluluidin cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.

OG nr. 8/2007 produce efecte juridice numai cu privire la domeniul delegării legislative pentru Guvern, dispusa prin Legea nr. 502/2006, respectiv salarizarea personalului din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.

Din acest punct de vedere, este fara putința de tăgada ca, prin art. 30 din OG nr. 8/2007, au fost abrogate dispozițiile Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, inclusiv cele ale art. 47 -"pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".Abrogarea a produs efectenumai in privinta drepturilor personalului de specialitate, intrucat numai acesta a fost domeniul delegarii legislative, dupa cum s-a aratat mai sus.

Asupra acestei probleme de drept (abrogarea sporului de 50% survenita pentru personalul de specialitate, prin OG nr. 8/2007) nu s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, in decizia pronuntata la 10.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.

Acest fapt reiese din limitele sesizarii Procurorului General al României in recursul in interesul legii, publicat pe pagina web http://www.mpublic.ro/recursuri/2008_civil/rc_26_02_2008_2.htm.

Așadar, Secțiile Unite ale Înaltei Curti de Casație și Justiție nu au fost sesizate cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, decat raportandu-se la OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, la actele normative mentionate in cuprinsul sesizarii Procurorului General (inclusiv OUG nr. 177/2002), iar nu si la un act normativ ulterior, cum este OG nr. 8/2007.

Potrivit art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, reublicata p. în Monitorul Oficial, Partea I nr. 777 din 25.08.2004, brogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.

In consecința, începând cu 03.02.2007, personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției nu mai beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de Ministerul Justiției si Libertatilor, modificarea sentintei recurate, in sensul respingerii, ca neintemeiate, a pretentiilor reprezentand spor de risc si suprasolicitare neuropsihica, ulterioare intrarii in vigoare a OG nr. 8/2007.

Judecator,

Președinte:Maria Ceaușescu
Judecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Silvia Georgiana

#Judecator Maria Ceausescu

Pretentii civile. Speta. Decizia 6060/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Pretentii civile. Speta. Decizia 6060/2009. Curtea de Apel Bucuresti