Pretentii civile. Speta. Decizia 6158/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5186/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6158R
Ședința publică de la 02 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR 2: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta. împotriva încheierii din data de 15.07.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, A, -, -, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta prin avocat ce depune împuternicire avocațială nr.-/30.10.2009, lipsind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă avocatului recurentului cuvântul în susținerea recursului.
recurenta prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor invocate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin încheierea din data de 15 iulie 2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Legea 53/2003 - Codul muncii, formulată de pârâta SC SA.
În considerente a reținut că natura juridică a prezentei cauze este de dreptul muncii, iar art. 284 alin. 2 Legea nr. 53/2003, prevede că în conflictele de muncă, cererile sunt adresate instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul, reședința sau, după caz, sediul, reclamantul.
Dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabileau competența instanței de la sediul unității, au fost abrogate în temeiul dispozițiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuță - coroborat cu art. 284 alin. 2 din Legea nr. 53 din 1 martie 2003 - Codul muncii.
Verificând, conform art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, republicată, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. 1,2 și 3 ale aceluiași articol, instanța a constatat neîndeplinirea condiției care impune ca de dispoziția legală criticată, să depindă soluționarea cauzei.
Astfel, critica de neconstituționalitate a art. 298 alin. 2 - ultima liniuță din Codul muncii, privește exclusiv împrejurarea că, deși acestea nu pot modifica prevederile legale referitoare la competența teritorială cuprinse în Legea nr.168/1999, lege specială, totuși excepția de necompetență teritorială invocată în prezenta cauză a primit o soluționare în temeiul prevederilor sale.
Dat fiind faptul că dreptul dedus judecății nu este guvernat de normele de competență, s- apreciat că modalitatea de soluționare excepției necompetență teritorială nu aduce atingere soluționării litigiului legat de fondul cauzei, excepția de necompetență fiind o excepție de procedură, față de denumirea secțiunii în care Codul tratează această problemă.
Pe de altă parte, prin invocarea acestei excepții nu se critică prevederea legală, ci se pune în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în materia dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
De fapt, prin invocarea unei pretinse neconcordanțe a dispozițiilor art. 298 alin. 2 - ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 cu dispozițiile constituționale, pârâta a urmărit confirmarea interpretării că, în măsura în care în cuprinsul acestora nu se precizează în mod expres abrogarea dispozițiilor art. 72 din Legea nr.168/1999, acestea ar fi în vigoare.
Cele expuse susțin concluzia că excepția nu vizează neconstituționalitatea art. 298 al. 2 - ultima liniuță - din Legea nr. 53/2003, ci modul de aplicare a acestuia, problemă ce intră în competența exclusivă a instanțelor judecătorești.
Susținerile potrivit cărora prevederile criticate ar fi contrare dispozițiilor art. 6, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite, acestea fiind infirmate chiar de existența prezentei cauze în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
La fel, textul procedural nu încalcă nici o dispoziție constituțională, pârâta având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantului în același mod ca și în situația în care cauza ar fi judecată de instanța în circumscripția căreia se află sediul său.
Împrejurarea că instanțe de același grad asupra aceleiași chestiuni au pronunțat hotărâri diferite nu aduce atingere vreunei norme constituționale, în sistemul nostru de drept recunoscându-se valența de izvor de drept doar deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii.
Tot astfel, faptul că prin art. 249 Codul muncii se prevede că "procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială", nu susține concluzia că dispozițiile art. 72 din Legea nr. 168/1999 ar fi în vigoare și, prin urmare, în cazul dedus judecății ar exista două dispoziții legale cu același obiect, respectiv art. 72 din Legea nr. și art. 284 al. 2 din Codul muncii, întrucât din corelarea acestora cu prevederile art. 71 și 82 din Legea nr. 68/1999, art. 2 pct. 1 lit.1) pr. civ. art. 248 Codul muncii și art. 298 din același cod referitoare la abrogarea unor legi și a oricăror altor dispoziții contrare, este evident că vizează competența materială a instanțelor judecătorești în soluționarea conflictelor de muncă.
În raport de cele expuse și examinând excepția de neconstituționalitate invocată și din perspectiva dispozițiilor art. 2 al. 3 din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit cărora "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci numai asupra înțelesului său, contrar Constituției", instanța constată că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.
Ca atare, în raport de dispozițiile art. 29 al. 6 din Legea nr.47/1992, republicată, s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 298 al. 2- ultima liniuță - din Legea nr. 53/2003, invocată de pârâta SC SA
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs SC SA - GRUP înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că instanța și-a depășit atribuțiile stabilite prin Legea nr. 47/1992 procedând la soluționarea pe fond a excepției, deși era ținută doar de rațiunile prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din legea menționată, condiții cu prisosință îndeplinite în speță, respectiv excepția a fost invocată în fața unei instanțe, privește norme dintr-o lege în vigoare nedeclarate anterior neconstituționale și care au legătură cu cauza, întrucât antamează asupra soluționării excepției de necompetență teritorială invocate.
A reiterat că, pornind de la premisa că atât Legea nr.168/1999, cât și Legea nr.53/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, față de art.298 alin.2 ultima liniuță din cea de-a doua lege.
Or, acest text de lege a fot apreciat ca temei pentru o "abrogare implicită", pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000, care prin art.62 și art.63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă.
Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepțional, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată sub imperiul Legii nr. 24/2000, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerința coerenței sistemului legislativ, cât și pentru a asigura eficacitatea principiului separației puterilor în stat, nepermițând judecătorului să legifereze expres acolo unde legiuitorul a tăcut implicit.
A arătat că, în principal, motivele de neconstituționalitate au în vedere principiul efectivității juridice, care cere, astfel cum dispune art.15 din Legea nr.24/2000 și a dezvoltat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziții legale coerente, cu vocația de a respecta drepturile și libertățile cetățenilor, care să aibă o aplicabilitate practică uniformă, cu evitarea jurisprudenței neuniforme.
A evocat prevederile art.1 alin.5 din Constituția României și a arătat că, în temeiul acestuia, niciunei autorități publice, inclusiv Parlamentului nu-i este permis să deroge implicit de la prevederile legii organice nr.24/2000, prin urmare, Codul muncii nu poate modifica implicit prevederile cuprinse în legea nr.168/1999, întrucât ar contraveni Constituției României, ce vorbește despre coerența legislativă, respectiv despre obligația absolută de respectare a prevederilor legale.
Cercetând recursul formulat prin prisma criticilor formulate constată că acesta este nefondat.
Astfel, în baza art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992, sunt admisibile excepțiile invocate în fața instanței de una dintre părțile procesului, care au ca obiect neconstituționalitatea unor texte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, ce au legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost declarate anterior neconstituționale, cerințe pe care textul criticat le îndeplinește, prin prisma aplicabilității lui în soluționarea conflictului dintre art.284 alin.2 Codul muncii și art.72 din Legea nr.168/1999, cât privește competența teritorială a instanțelor în judecarea conflictelor de muncă.
Din chiar natura excepției, însă, rezultă și că temeiul ei trebuie să îl constituie neconformitatea textelor legale cu prevederile Constituției României, iar din interpretarea "per a contrario" a art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, coroborată cu prevederile art.2 alin.3 din aceeași lege, și ale art.126 alin. 1 și 3 din Constituție, rezultă că este interzis Curții Constituționale să se pronunțe asupra modului de interpretare și aplicare a legii la cazul concret, de resortul exclusiv al instanței judecătorești, sub control judiciar, limitând competența instanței constituționale la stabilirea înțelesului neconstituțional al normei supuse controlului.
Prin urmare, deși nereglementate expres de dispozițiile art.29 alin.1-3 din legea nr.47/1992, cazurile de inadmisibilitate care rezultă din faptul că sesizările de neconstituționalitate nu au în realitate un temei constituțional ori pun în discuție un anume mod de interpretare și aplicare a legii, subsecvent unui conflict al normelor în timp, sunt și la latitudinea instanței judecătorești, putând fi extrase, fără echivoc, din dispozițiile, interpretate "per a contrario", ale art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, conform art.29 alin.6 din același act normativ. Aceasta pentru că rațiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate este aceeași în toate cazurile anterior expuse, ținând de împiedicarea declanșării controlului de constituționalitate în acele situații ce constituie limite ale competenței de a se pronunța, inclusiv pentru Curtea Constituțională.
Sub aceste aspecte, se constată că prezenta excepție, deși invocată prin raportare la o serie de texte constituționale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziții cuprinse într-o altă lege, ceea ce, în opinia autorului, constituie sursa unei aplicări a textului criticat (art.298 ultima liniuță), efectuate de judecători cu gravă neglijență, prin necunoașterea legii și exces de putere.
De asemenea, invocatul principiu al "efectivității juridice" nu este reglementat de vreunul din textele constituționale de referință și nici de vreo altă dispoziție fundamentală, iar cât privește art.1 alin.5 din Constituția României, respectiv exemplele din jurisprudența europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susține obligația tuturor autorităților publice, inclusiv a Parlamentului de a respecta o lege anterior edictată și a adopta dispoziții eficiente din punct de vedere al aplicabilității, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudențe unitare.
Or, deși atât obligația Parlamentului de a respecta legile pe care el însuși le-a edictat (desigur, până nu le-a modificat sau abrogat conform procedurii prevăzute de Constituție), de a asigura coerența legislativă a actelor normative pe care le emite, cât și interpretarea și aplicarea corecte și pe cât posibil unitare, reprezintă obligații constituționale certe și deziderate legitime, dar nu interesează și nu pot întemeia controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională în condițiile art.146 lit.d) din Constituție și art.29 din Legea nr.47/1992.
Din această perspectivă, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate care vizau o pretinsă neconstituționalitate a interpretării legii de către instanțe, greșita aplicare a legii la cazul concret, un conflict al legilor în timp sau o necorelare a actelor normative între ele, argumentând că aceste critici nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate pe cale de excepție.
Astfel, prin Deciziile nr.93/2000, 584/2006, 494/2005, 192/2008, 474/2008, Curtea Constituțională a reiterat că orice excepție prin care nu se face o veritabilă critică de neconstituționalitate și care se referă la interpretarea și aplicarea legii, respectiv tinde la completarea sau modificarea prevederilor supuse controlului, este inadmisibilă, întrucât excede competenței Curții Constituționale, ținute să se pronunțe numai asupra constituționalității legilor supuse controlului.
De asemenea, prin deciziile nr.76/2000, 249/2005, 81/1999 și 6/2003, Curtea Constituțională a statuat că nu intră sub incidența controlului pe care-l exercită coroborarea sau corelarea diverselor acte normative cu forță juridică inferioară Constituției, ea având competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor și ordonanțelor. Astfel, coordonarea legislativă ține de competența puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte din atribuțiile Consiliului Legislativ, după cum Curtea nu este competentă să se pronunțe în cazul în care se solicită coroborarea mai multor acte normative prin raportare la o situație dată, aceasta ținând de competența instanței de judecată, ce dispune de atribuția interpretării și aplicării legii.
În consecință, având în vedere că, potrivit celor expuse, este inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a unui text de lege susținută prin filtrul unei alte legi, punând în discuție corelarea actelor normative între ele, respectiv prin care se deduce instanței de control constituțional, modalitatea de soluționare a unui conflict al legilor în timp ori interpretarea și aplicarea legii la speță, corect a procedat prima instanță când, în temeiul art.29 alin.6 rap. la art.29 alin.1, art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992 și art.126 alin.1 și 3 din Constituție, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, astfel că recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva încheierii din 15.07.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, A, -, -, .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 02.11.2009
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.R/th.red.
2ex-03.11.2009
Jud. fond:
Președinte:Dragoș Alin CălinJudecători:Dragoș Alin Călin, Nadia Raluca Ilie
