Pretentii civile. Speta. Decizia 6382/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.5169/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6382/
Ședința publică din data de 09 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Singh Ioana
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Guranda Georgeta
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.430 din data de 04.05.2009, pronunțate de către Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - și cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice - având ca obiect "drepturi bănești - diferență valoare de referință sectorială".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 27 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera văzând și dispozițiile art.260 alin.(1) Cod proc. civ. a amânat pronunțarea pentru data de 03.11.2009, apoi la data de 09.11.2009, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.430/04.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Ministerul Justiției și Statul Român; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, pentru pretențiile anterioare datei de 01.08.2008, invocată din oficiu; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta - împotriva pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, pe care i-a obligat în solidar către reclamantă la plata diferențelor de drepturi salariale pentru perioada 01.08.2008 - 04.05.2009, calculate pe baza valorii de referința sectoriala pentru funcțiile de demnitate publica alese si numite de: 456,7 lei pentru perioada 1.08.2008 - 30.09.2008; 481,81 lei pentru perioada 1.10.2008 - 31.12.2008 în raport de valoarea de referință pentru care au fost calculate salariile în perioadele indicate, și în continuare; a respins acțiunea împotriva pârâților Ministerul Justiției și Statul Român; a respins capătul de cerere privind obligarea la plata diferențelor de drepturi salariale pe perioada 1.09.2006-31.07.2008; obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași să efectueze în carnetul de muncă al reclamantei mențiunile privind indemnizația de încadrare conform sentinței; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a admis excepția necompetentei materiale a instanței pentru capătul de cerere privind obligarea la emiterea ordinului de salarizare; a disjuns capătul de cerere privind obligarea la emiterea ordinului de salarizare și a declinat competenta de soluționare a acestuia la Curtea de Apel București - Secția contencios administrativ.
Având în vedere dispozițiile art.137 alin.1 Cod pr.civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedura și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea in fond a pricinii.
Față de excepția lipsei calității lor procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român, precum și lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, invocată din oficiu, instanța a admis-o întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, pentru perioada în care reclamanta a deținut funcția de auditor de justiție, anterior datei de 01.08.2008, Institutul Național de Magistratura este ordonator secundar de credite, iar ordonator principal de credite este Consiliul Superior al Magistraturii, iar pentru perioada în care reclamanta exercită profesia de procuror stagiar, ulterior datei de 01.08.2008, calitatea de ordonator principal de credite aparține Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, calitatea procesuală presupunând existenta unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății (cu referire la reclamant), precum și între pârât și cel obligat în același raport juridic (cu referire la pârât) astfel că niciunul dintre acești pârâți nu poate avea calitate procesuală pasivă.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea ordinului de salarizare, s-a constatat că este o cerere de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, considerent pentru care se va admite excepția necompetentei materiale a instanței, se va disjunge acest capăt de cerere și, având în vedere dispozițiile art.3 pct.1 Cod pr.civilă s-a declinat competența de soluționare a acestuia la Curtea de Apel București - secția contencios administrativ.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a respins-o întrucât temeiul unei astfel de cereri trebuie să-l constituie obligația de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii sau a contractului, ori a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc în cauză. Între Ministerul Finanțelor Publice și angajatori nu există nicio obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului în cazul în care acțiunea reclamantei va fi admisă, nu le conferă angajatorilor nicio garanție legală din partea Ministerului Finanțelor Publice pentru eventuale sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta a avut calitatea de auditor de justiție la Institutul Național al Magistraturii in perioada 01.10.2006-31.07.2008, iar în prezent are calitatea de procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița.
Pentru perioada 01.10.2006-31.07.2008, în care reclamanta a avut calitatea de auditor de justiție, instanța a constatat că cererea este neîntemeiata deoarece, potrivit dispozițiilor Legii nr. 304/2004, auditorii de justiție beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizații lunare corespunzătoare funcției de judecător stagiar și procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori, bursa care are natura și regimul juridic al unui drept salarial și se stabilește pe baza indemnizației brute prevăzute de lege pentru judecătorii și procurorii stagiari și se plătește din fondul prevăzut în bugetul anual aprobat al Consiliului Superior al Magistraturii pe care însă reclamanta nu a înțeles să-l cheme în judecată în calitate de pârât.
Pentru perioada în care reclamanta are calitatea de procuror stagiar, ulterioară datei de 01.08.2008, sunt incidente dispozițiile art.2 din OUG nr.27/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției potrivit cărora salarizarea magistraților se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept și riscurile funcției, răspunderea, complexitatea precum și de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru această categorie de personal.
Potrivit art.2 din Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a îndemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică dispozițiile acestei legi se aplică persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, precum și persoanelor angajate pe bază de contract individual de muncă în sectorul bugetar. Conform art.3 din același act normativ, funcția de demnitate publică este acea funcție publică care se ocupă prin mandat, obținut prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii. Legea nr.154/1998 se aplică și celor care ocupă funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică, prevăzute în anexele la lege.
Persoanele care ocupau funcții asimilate cu funcțiile de demnitate publică aveau dreptul, pentru activitatea desfășurată, la un salariu de bază lunar, în conformitate cu prevederile Anexei nr. III din același act normativ.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din nr.OG134/1999 începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, cu modificările și completările ulterioare, este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, cu modificările și completările ulterioare, pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală. Această valoare se corectează periodic, în raport cu evoluția prețurilor de consum, în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În OUG nr.177/2002 la art.2 s-a prevăzut că indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislativă și executivă. Această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, se aplică de drept și magistraților în temeiul prezentei ordonanțe de urgență.
Potrivit art.2 din OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, act normativ care a abrogat OUG nr.177/2002, salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor, ale procurorilor, ale personalului asimilat acestora și ale magistraților-asistenți se stabilesc ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept, de răspunderea, complexitatea și riscurile funcției, de incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru aceste categorii de personal. De asemenea, conform prevederilor art.3 din același act normativ, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței de urgență.
Rezultă că în perioada anilor 2003 și 2004 indexările salariale au fost acordate la fel atât magistraților cât și celor ce ocupau funcții de demnitate publică alese sau numite.
Începând cu data de 01.01.2005 majorările salariale pentru magistrați și cei ce ocupau funcții de demnitate publică alese și numite nu au mai fost aceleași. Astfel prin OG nr.9/2005 salariile celor ce ocupau funcții de demnitate publică au fost majorate cu 25% pe când salariile magistraților au fost majorate cu doar 11% potrivit OG 23/2005. De asemenea, pentru anul 2006 majorările salariale au fost de 4% de la 01.04.2006 și 5% de la 01.09.2006 pentru magistrați, potrivit OUG 27/2006, respectiv de 5% de la 01.02.2006 și de 6% de la 01.09.2006 pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică, conform OG 3/2006, pentru anul 2007 de 0% pentru magistrați și de 5%, 2% și 11% pentru cei ce ocupă funcții de demnitate publică potrivit OG 10/2007 și pentru anul 2008 pentru magistrați de 4% iar pentru ceilalți de 11% potrivit OG nr.10/2008.
Valoarea de referință sectorială și a coeficienților pentru magistrați este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. Astfel, potrivit OG3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Conform art. 3 alin. 4 din Constituția României, în anul 2006 statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta până în anul 2005 principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri de stat, trebuie avută în vedere, întrucât în caz contrar, prin actele normative care au apărut anterior, puterea judecătorească s-ar plasa în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța 27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare, fiind diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Drepturile cu privire la salarizare, recunoscute de lege, la o anumită perioadă de timp, nu pot fi diminuate unilateral, nici chiar în cadrul unor negocieri sau cu acordul ambelor părți, încălcându-se principiile Codului Muncii.
Drepturile persoanelor încadrate în muncă, nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrare.
Ordonanța 27/2006 încalcă principiul ierarhiei actelor normative prevăzute în Legea 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Constituția României, privind categoriile de acte normative și normele de competență pentru adoptarea acestora, principiul aplicării valorii de referință sectorială egal pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive și judecătorești fiind stabilit prin legile menționate mai sus.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, Codului Muncii, cât și spiritului OG nr137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv a art.1 alin.2 privind executarea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunțate, printre care, la lit.i se menționează și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
De asemenea, conform art. I pct. 15 din Legea nr. 97/2008, personalul contractual și funcționarii publici din cadrul instanțelor judecătorești (deci din aparatul puterii judecătorești) beneficiază de salarizarea prevăzută pentru personalul similar din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, iar acest din urmă personal este salarizat la nivelul aparatului puterii legiuitoare, conform art. 63 alin. 4 din Legea nr. 317/2004. Rezultă faptul că personalul instanțelor judecătorești este salarizat la nivelul Parlamentului, cu excepția magistraților și grefierilor.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Astfel, deși magistrații sunt incluși în rândul persoanelor care dețin demnități publice, potrivit dispozițiilor OUG 27/2006, privind salarizarea și alte drepturi a judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, republicată, cu modificările ulterioare, aceștia nu beneficiară de un salariu de bază, precum orice salariat sau funcționar public, ci de o indemnizație de încadrare lunară brută.
Acest concept se regăsește în conținutul Legii 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, unde se stipulează că personalul bugetar beneficiază de un salariu de bază, cu excepția persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, situație în care, pentru activitatea desfășurată, au dreptul la o indemnizație de încadrare lunară.
De asemenea, este de reținut și faptul că magistrații sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, situația fiind similară cu cea a demnitarilor, așa cum rezultă și din art. 3 din Legea 154/1998, potrivit căreia funcția de demnitate publică este acea funcție care se ocupă prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.
Din moment ce reclamanta se află într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu persoanele care ocupă funcțiile de demnitate publică, alese și numite, din organele puterii legislative, executive rezultă că reclamanta nu poate fi tratata diferit, în mod discriminatoriu față de cealaltă categorie în discuție, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii acesteia.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă.
În concluzie, prin stabilirea valorii de referință sectorială diferită în ceea ce privește pe magistrați, respectiv persoane care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, reclamanta este în mod evident și grav discriminata, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică, care fundamentează și generează această valorii de referință sectorială.
În concluzie, reclamanta a fost discriminată în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr. 137/2000, existența discriminării directe a reclamantei rezultand și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 7 din Pactul internațional art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție, art.4 din Carta socială europeană revizuită, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003, care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție, care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii.
Reclamanta a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând seama și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este obligat, dacă se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Față de considerentele expuse, instanța a apreciat ca întemeiată în parte cererea reclamantei, pe care a admis-o ca atare și a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași la plata sumelor reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficienților de multiplicare prevăzuți de lege, corectate periodic în raport de evoluția prețurilor de consum, pentru determinarea și corecția valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică. De asemenea, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași să efectueze mențiunile corespunzătoare privind indemnizația de încadrare conform prezentei sentințe în carnetul de muncă al reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând sentința atacată pentru următoarele motive:
Față de faptul că reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile OUG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, iar instanța de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, a arătat că prin Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale, s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a reținut că, deși actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetățeni și nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, totuși s-a constatat că unele dispoziții ale acestei ordonanțe și anume prevederile art.q, art.2 alin.3 și art.27 lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional în virtutea căruia, în cauzele în care au fost ridicate excepții sau în cauze similare, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
De asemenea, s-a reținut că prevederile art.2 alin.3 din aceeași ordonanță caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de altele, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor dispoziții, ceea ce poate fi înțeles în sensul că se referă și la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de parlament sau ordonanțele Guvernului, iar dispozițiile art.27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței judecătorești restabilirea situației anterioare și anularea situației creată prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanțe (așa cum s-a ți întâmplat) în sensul că aceste au competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept și să instituie ea o normă nediscriminatorie.
Apreciază recurentul că în mod corect Curtea Constituțională a admis excepția invocată de Ministerul Justiției, constatând că dispozițiile art.2 și art.27 di OG nr.137/2000 sunt neconstituționale din perspectiva art.1 alin.4 din Constituție, ce reglementează principiul separației puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garantează controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și a art.144 lit.a) și c) ce stabilesc competența Curții Constituționale de a analiza constituționalitatea unor prevederi din legi sau ordonanțe în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constituție ce se referă la egalitatea în fața legii, în măsura în care sunt interpretate în sensul că se dă în competența instanței de judecată atribuția de a reține încălcarea principiului egalității în fața legii prin examinarea și cenzurarea soluțiilor cuprinse în legi și ordonanțe.
Față de aceste aspecte, recurentul solicită instanței să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, potrivit cărora "Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".
A mai arătat recurentul că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata drepturilor bănești reprezentând diferențe salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor normative incidente, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii, acțiunea reclamantei fiind nefondată.
În final s-a arătat că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială și că în mod nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Așa fiind, recurentul a solicitat admiterea recursului conform art.304 pct.4, 8 și 9 Cod pr.civilă și art.3041Cod pr.civilă, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele motive:
În ceea ce privește motivul de recurs privind dispozițiile OUG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Curtea urmează a-l respinge, întrucât acțiunea formulată de reclamantă nu are ca temei juridic actul normativ susmenționat ci acordarea unor drepturi salariale reglementate de lege pentru auditorii de justiție.
În acest sens, Curtea reține că reclamanta a solicitat aplicarea dispozițiilor din anexa OUG nr.27/2006, potrivit cărora auditorii de justiție sunt salarizați prin raportare la indemnizația judecătorilor și procurorilor stagiari, implicit pe baza aceleiași valori de referință sectorială.
Or, bursa auditorilor de justiție are natura juridică al unui drept salarial ce se stabilește pe baza indemnizației brute acordate magistraților stagiari, împrejurare în care în mod corect instanța de fond le-a acordat.
În ceea ce privește critica referitoare la acordarea drepturilor salariale și în continuare, Curtea urmează aor espinge, întrucât instanța de fond nu a adăugat la legea specială de salarizare a magistraților, ci doar a dispus aplicarea acesteia.
Cât privește susținerea recurentului în sensul că prima instanță a interpretat eronat dispozițiile legale incidente, Curtea constată că și această motivare este nefondată, întrucât recurentul prin motivul invocat a arătat că pentru perioada 01.01.2005-30.09.2005 cât și pentru perioada de după 01.10.2008, valoarea de referință sectorială avută în vedere la calcularea salariilor magistraților s-a majorat progresiv.
În ceea ce privește actualizarea indicelui de inflație a drepturilor bănești solicitate, Curtea reține că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta este îndreptățită la acoperirea integrală a prejudiciului produs prin neplata drepturilor salariale în cuantumul prevăzut de lege, susținerea recurentei fiind formală și lipsită de relevanță juridică.
Nefiind îndeplinite condițiile art.304 coroborat cu art.3041Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr.430 din data de 04.05.2009, pronunțate de către Tribunalul Călărași - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă - și cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și Libertăților, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, cu intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact./2 ex./02.12.2009
Jud. fond:;
Președinte:Singh IoanaJudecători:Singh Ioana, Petre Magdalena, Guranda Georgeta
